Tata
Și-a dăruit necontenit priința,
smerit, în fața Celui-Mai-De-Sus,
considerând mereu că suferința
e-o grea-ncercare dată de Iisus...
A fost onest, adânc, sentimental
și a murit cu dorul de-a muri,
într-un amurg solar, transcedental,
când ochiu-i plâns, subit, înmărmuri!
Ca tată, a privit intens lumina
și-n ochii lui lumina eram noi,
la suflet era alb, precum hermina,
când umblă prin omătul de... apoi.
Deși strălumina chiar în tristețe,
precum un zeu venit din altă sferă,
își purta rostul cu acuratețe,
ca pe un trandafir la butonieră.
Acum e umbră blîndă, aromată,
care-mi adie visul întru gând,
o umbră sacră, care îmi arată,
c-a fost odată tata... oare când?
Acum îl văd, când ochiu-mi scapăt,
neprihănit și... Iov până la capăt!
poezie de Dumitru Sârghie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu este introdusă data nașterii pentru Dumitru Sârghie. [
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.