Hrana cea de taină

Sunt zile care-şi strigă-n nopţi de dor
Concretul într-o lume relativă,
Din viaţa care spune tuturor,
Că nici o moarte nu-i definitivă.

Eternul celor mai temeinice nereguli
Ori adevăr ce crede spre a şti,
Excepţii noi născute printre reguli
Călcate din ştiinţa de-a greşi.

Sunt lacrimile-ncredinţate pernei
În remuşcarea nopţilor, târziu
Cuvântul pur la mila balivernei,
Tăcerilor ce strigă în pustiu.

Sunt ordine şi haos şi fapte ne-mplinite
Între repere sacre de scepticii creduli,
Singurătăţi ce speră finite infinite
Ori ceea ce-i disperă pe-ai disciplinei uli.

Neîmplinită-n vorbe însă vorbită-n fapte,
O botezăm cu nume să devenim imuni,
Pulsându-i lin lumină ca stelele în noapte
Şi ne hrănim în taină credinţa din minuni.

poezie de Ovidiu Vasile
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stele

ce sunt stelele? am întrebat
cu toate că nu aşteptam nici un răspuns

stelele sunt licuricii cerului
care se nasc, trăiesc şi mor în fiecare noapte

stelele sunt globuri mari de foc
în care ard toate părerile de rău, toate amăgirile

stelele sunt vestitorii împlinirii dorinţelor
atunci când când cel ce se roagă chiar crede în tăria rugăciunii

stelele sunt tovarăşii de drum ai lunii
să nu se plictisească nopţi de-a rândul în singurătate

încă nu ştiu ce sunt stelele, dar ştiu că toţi oamenii frumoşi
ne privesc din adâncul nopţilor şi ne veghează

poate, cândva, voi fi şi eu o stea...
poate

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mulţi ani-lumină, azi!

Din "Tabăra Prieteniei" vă urez, iubiţi confraţi,
Albă să vă fie calea, caldă inima în piept,
Slova să vă fie lină şi Cuvântul înţelept,
Iară la onor, la faimă şi măriri să nu visaţi,
Doar la tainica vibrare a mesajului din stele
Aplecaţi urechea minţii şi cu ea vă săturaţi.

Nu vă amăgiţi cu texte şi pretenţii clar-obscure
Îndemnaţi de incolore măşti cu aură de carte.
Cei ce n-au nimic a spune, n-au nici lege, nici dreptate,
Ei sunt negustori de piele de la urşii din pădure
Şi iluzie rotundă pentru capete pătrate,
Cum că... tot ce-i azi în aer, zboară spre eternitate.

Prin urmare întru cultul veacului ce va să vină,
Vă salut pe cei ce credeţi, cei ce scrieţi şi iubiţi,
Floarea, stelele, pământul şi care vă nevoiţi,
Zile, nopţi trudind Cuvântul, adevăr ca să devină,
Raţiune şi simţire, tot ce trebuie să ştiţi...
E... că dincolo de stele unde timpul se comprimă,
Poezia se măsoară nu în ani, ci în ani-lumină.

poezie de Ovidiu Vasile
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mulţi ani-lumină, azi!

Azi de ziua poeziei, vă urez iubiţi confraţi,
Albă să vă fie calea, caldă inima în piept,
Slova să vă fie lină şi Cuvântul înţelept,
Iară la onor, la faimă şi măriri să nu visaţi,
Doar la tainica vibrare a mesajului din stele
Aplecaţi urechea minţii şi cu ea vă săturaţi.

Nu vă amăgiţi cu texte şi pretenţii clar-obscure
Îndemnaţi de incolore măşti cu aură de carte.
Cei ce n-au nimic a spune, n-au nici lege, nici dreptate,
Ei sunt negustori de piele de la urşii din pădure
Şi iluzie rotundă pentru capete pătrate,
Cum că tot ce-i azi în aer, zboară spre eternitate.

Prin urmare întru cultul veacului ce va să vină,
Vă salut pe cei ce credeţi, cei ce scrieţi şi iubiţi,
Floarea, stelele, pământul şi care vă nevoiţi,
Zile, nopţi trudind Cuvântul, adevăr ca să devină
Raţiune şi simţire, tot ce trebuie să ştiţi...
E... că dincolo de stele unde timpul se comprimă,
Poezia se măsoară nu în ani, ci în ani-lumină.

poezie de Ovidiu Vasile
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Da,eu

pot spune sunt visător,
umblu cu nasturii descheiaţi,
calc pe iarbă,
inversez coordonatele pământului
să-mi găsesc locul
şi totuşi nu mă înţeleg,
descopăr uimit libertăţi inedite
cum ar fi să zbor cu gândurile deschise ca şi cum
ar creşte aripi
din trunchiul ispitit de adevăr,
sunt supus democraţiei originale
ea să străduieşte să mă facă să uit că sunt ceea ce sunt,
mă adresez unui timp fară imunităţi, fară cuvinte,
huiduielile sunt mai prezente decât speranţele,
însă niciodată nu voi fi suficient de absent să uit că aparţin lumii
ridicole în fapte din care
soarele s-a retras şi râde.

poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu sunt doar trubadur al Cerului albastru

Invidioşi, aezii citesc pe-ascuns ce scriu
Şi şi-ar dori să-mi sune cuvântul în pustiu,
Dar nici nu ştiu confraţii c-acesta-i visul meu,
Să fiu botezătorul de verb prin Dumnezeu

Ce spune, ca Ioan, că-s doar trimis în lume
S-anunţ că nu sunt eu, ci este un alt nume
Poetu-n care însuşi chiar Domnul e-ntrupat
Şi care-n Poezie va fi crucificat,

Spre a-nvia apoi, a treia zi din moarte,
Ca geniu nemurit de lume într-o carte...
Deci, har nu am prieteni şi nici nu sunt ales
De Cer să fiu un geniu, sau spus de un eres,

Astfel încât din Cer nu vin ca geniu care
Vă poate eclipsa printr-o crucificare,
Doar voi veţi străluci pe-al Poeziei astru,
Eu sunt doar trubadur al Cerului albastru!

poezie de Pavel Lică din Rătăcitor prin cer
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câte

Câte lacrimi de iubire,
Oare sunt într-un ocean?
Lacrimi de dezamăgire
Câte, sunt scurse în van?

Câte vise neîmplinite
Se ascund azi printre stele
Şi dorinţe infinite
Câte, oare sunt în ele?

Câte vorbe nerostite
Se găsesc oare într-un veac
Şi decizii mai greşite
Câte sunt şi nu au leac?

Câte răutăţi sunt oare
Într-un gând nevinovat,
Care la necaz apare
Câte-n gând s-au adunat?

Câte zile nesfârşite
Numără un om la care,
Viaţa este pe sfârşite
Câte, când speranţa-i moare?

Câte ceasuri trec pe noapte
Fără somn, fără odihnă
Fiindcă inima vrea fapte
Câte ceasuri fără tihnă?

Câte clipe trec în viaţă,
Fără ură şi minciună
Ce-ţi fac inima de gheaţă
Câte, nimeni n-o să spună?

Câte speranţe deşarte
Are cel care greşeşte,
De iertare s-aibă parte
Câte, dacă se căieşte?

Câte piedici îi mai pune
Unui om soarta în cale
Până când el va apune,
Câte, în zilele sale???

Câte omul pătimeşte
Într-o viaţă din trufie?
Multe şi-l nemulţumeşte
Câte, nimeni n-o să ştie!

Câte suflete sărmane
Aud vorbe jignitoare
Ce le fac reci, inumane
Câte cad jos, la picioare?

Câte zile are omul?
Câte zile are-n viaţă?
Câte frunze are pomul!?
Câte zile e speranţă!?

poezie de Georgiana Niţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt...

Sunt umbra unui vis cu aripi frânte,
Ce-şi bandajează rana cu poeme,
Când stelele n-au voie să mai cânte
Şi versul e-arestat între dileme...

Sunt întrebare cu răspuns ambiguu
Şi zborul interzis de păpădie,
Metaforă cu geamătul contiguu
La început şi punct final de poezie...

Sunt hologramă dintr-o altă lume
Pe un ecran expus în piaţa mare,
Unde mă strigă pescăruşi pe nume
Cu ţipete născute la-ntâmplare...

Sunt susur de izvor, doinind a jale
Prin dimineţi proscrise în apusuri.
Arunc cu rime-n nopţile murdare
De-atâtea fantomatice răspunsuri...

Sunt gândul interzis, oprit la vamă
Întors din drum, pe umeri, cu blesteme
Sunt scenaristă-n propria mea dramă
Sunt versul mov ce sfâşie şi geme...

Sunt firul de nisip ce curge-n grabă
Într-o clepsidră spartă de tic-tac-uri
Sunt literă orfană de silabă
Fără-adăpost şi pentru răni n-am leacuri...

Sunt... oare sunt, sau e doar nălucire?
Nu mă mai simt şi nici nu mă mai ştiu
Şi n-am nici cui să dau măcar de ştire
Că sunt devremele din prea târziu...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între vorbe şi-ntre fapte

Între vorbe şi-ntre fapte
E mereu un spaţiu gol
Peste care un şeol
Stăpâneşte ca o noapte

Oamenii de teamă urcă
Semnele care coboară
Când lumina înfioară
Lighioanele ce spurcă

Şi întoarce împotrivă
Marginea după un centru
Veşnic temerea ei pentru
Naufragiu sau derivă

Totul ni se pare straniu
Nici aievea, nici în vis
Un abis întredeschis
Ca o mină de uraniu

poezie de Ion Untaru
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Formele prin care marea Virtute se vădeşte pe acest pământ nu sunt decât emanaţii ale lui Tao. Iată care îi este firea: nelimitată şi de neconceput, Haos, nedesluşire! În mijloc sunt forme! Nedesluşire, Haos. În mijloc sunt fiinţe! Taină, întuneric! În sine este o inefabilă enigmă. Această esenţă este adevărul ultim. În el însuşi se găseşte mărturia definitivă a eternităţii şi a Adevărului Ultim. Din vremurile arhaice ale lumii până în zilele noastre, numele nu i s-a stins şi nu i se va stinge niciodată. Este poarta prin care vin în lume toate fiinţele şi se îndreaptă către lumină. Cum ştim totul despre ivirea tuturor fiinţelor? Ştim aceasta prin Tao.

Lao Tse în Tao Te King, 21
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Echilibru-n piruetă

Nu mă tem de ceea ce sunt
Între cer şi vechiul pământ,
Între linişte şi zbuciumare,
Între zâmbet şi-adâncă-ntristare.

Nu mă tem de ceea ce este
Între viaţă şi-o simplă poveste,
Între ochii deschişi ori închişi,
Între cei amintiţi ori nezişi.

Nu mă tem de ceea ce-a fost,
Pietate ori gând fără rost,
Folosinţă ori caz inutil,
Afirmare ori demnul exil.

Nu mă tem nici de ceea ce-ar fi
Pentru încă o noapte şi-o zi
Către care, de mână cu mine,
Tot ce am şi ce sunt, iată, vine!

Nu mă tem de firescul sfârşit
Al iubirilor ce au pătimit,
Nu mă tem de-ntrebări şi răspuns,
Chiar de-n mine, subit, m-am ascuns.

Nu mă tem, nu mă tem, nu mă tem,
Chiar de-ar fi rugăciuni ori blestem!
Nu mă tem de războaie ori pace,
Nici de cel care urlă ori tace.

Nu mă tem nici de proşti ori deştepţi,
Nici de cei care-s strâmbi ori prea drepţi,
Nu mă tem nici de foc ori furtună,
Nu mă tem de-adevăr ori minciună.

Nu mă tem de iluzii ori fapte,
Nici de vise ori praguri de noapte;
Între toate mă-ncumet să fiu
Omul drept, omul sincer şi viu.

Nu mă tem nici de timpul ce-mparte
Câte-o oră-ntre viaţă şi moarte,
Dar mă tem că-ntr-o zi voi afla
Cum ar fi să mă tem de ceva.

poezie de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vorbe şi fapte

Pun distanţă demagogii
Între vorba lor şi fapte,
Ca acele orologii
Ce bat 8 şi-arată 7.

epigramă de Vasile Tacu din Antologia epigramei româneşti, 2007 (2007)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa credinţei

La umbra crucii lui Cristos,
Să ne aplecăm, să-nmugurim,
Credinţa întru ce-i frumos,
Părinţi şi fraţi, s-o împărţim.
Iubirea a rodit în voi –
Un râu de miere curgător,
Fiţi pentru oamenii-n nevoi
Refugiul binefăcător.

La umbra crucii lui Cristos
Să plângem lacrimă amară,
Căci fiecare păcătos
Iubirea-n vorbe o măsoară.
De fapte omul e sărac
Şi-n suflet secetă se-ascunde...
Fi bun şi drept, omule drag!
Tu lasă-ţi inima să cânte!

Să ne aplecăm, să-nmugurim,
S-aprindem flamura iubirii,
Prin Domnul fericiţi să fim,
Să cânte-n coruri heruvimii.
Trudiţi! Veşminte îngereşti
La tâmpla cerului să curgă,
Doamne, minune Tu ne eşti!
Ascultă dar a noastră rugă!

Credinţa întru ce-i frumos,
Stânca iubirii s-o-ntărească,
Crotalii n-ajungă la noi,
Veninul să se risipească.
Păcatul mărului, de-acum,
Să-şi risipească-ntinăciunea!
Tu, omule, să fii mai bun,
Să-mpodobeşti cu stele lumea.

Părinţi şi fraţi, s-o împărţim
Pâinea albastră de lumină
Şi în iubire să trăim,
Pace eternă, vis şi tihnă.
Ni-i viaţa doar un canion.
Vârtejuri trec... de cruci şi fapte...
Tu urcă spre al lumii Domn,
Nu te lăsa răpus de moarte!

Iubirea a rodit în voi...
Precum un sâmbure divin
V-aţi înălţat. Căzut-au ploi...
Voi aţi răzbit prin plâns şi chin.
v-au ars imagini mincinoase
cu veninoasă strălucire.
Dar drumuri mult mai fastuoase
Aveţi... Credinţă şi iubire.

Un râu de miere curgător,
Mireasă de lumini şi pace
Să fie pentru-acest popor!
Oamenii între ei se-mpace.
În lunga lor cutreierare,
Să-şi scuture polen de dor
Toţi îngerii! Plutind spre soare,
Suntem sau devenim atom.

Fiţi pentru oameni în nevoi,
Far, templu şi lumină sfântă,
Fiţi pentru ei, ce pentru voi,
E cel ce-n timpuri vă cuvântă!
Zidiţi prin voi pe cei ce sunt,
Spre-a nu cădea pradă furtunii,
Trăiţi în pace pe pământ,
Aşa cum şi-au dorit străbunii!

Refugiul binefăcător,
Fiţi celor ce sunt oropsiţi!
Daţi-le marele-ajutor!
Nu-i depărtaţi şi nu-i huliţi!
Păstorul bun, ne-a învăţat:
Pentru o oaie rătăcită
Să mulţumim ne-ntârziat...
Inima fie fericită!

Refugiul binefăcător
Fiţi pentru oamenii-n nevoi!
Un râu de miere curgător!
Iubirea a rodit în voi...
Părinţi şi fraţi s-o împărţim,
Credinţa întru ce-i frumos.
Să ne-aplecăm, să-nmugurim,
La umbra crucii lui Cristos!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt...

prelungirea degetelor tale…

Sunt ochii
care veghează infinitul din tine…
Sunt cuvântul nespus
şi gestul abia
îndrăznind să se ridice
spre albastru...

Sunt prelungirea
sângelui tău
care curge
doar
prin
mine...

Sunt pleoapa
care îţi închide
universul...

Sunt mâna cu care
mângâi stelele…

Sunt gândul tău de seară
gemând de patimi
neştiute...

Sunt talpa care
îţi sărută umbra...

Sunt...
atât
de
TU
încât
sufletele noastre
se îneacă
în acelaşi
abis
de lumină...

Sunt cântecul de cocori
rămaşi
în toamna asta
uitată
de lume...

Sunt sâmburele tău
de adevăr
sau...
de otravă...

Sunt gustul
buzelor tale...
dulci-amărui...

Sunt minunea
născută
în palma ta
întinsă
pentru ultima oară
la margine de drum...
vietii,
iubirii,
mie...

poezie de Lelia Mossora (11 noiembrie 2004)
Adăugat de Lelia Mossora
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu există scuză-n lume...

Frumuseţea n-are margini când în suflet soare este,
Când, expus absurdităţii, printre semeni, nu pici teste
Şi, în loc să adânceşti golu'-n tine şi în lume,
Tu, din viaţă, prin iubire, reuşeşti să-ţi faci un nume.

Ăsta-i drumul care duce spre lumina dezrobirii,
Singurul care te-ntoarce de pe calea rătăcirii:
Bunătatea, simplitatea, dragostea, credinţa, zelul
De-a te rupe din mulţime, nemuririi-ai urma ţelul.

Restul sunt doar aparenţe, amăgiri alambicate
Şi făcute să îi pună sufletului beţe-n roate.
Nu-i nici pe departe viaţa cum o vede omul care,
S-a lăsat pradă ispitei de-a trăi în hibernare.

Nimic nu-i ceea ce pare, din câte vânează gloata.
Răul e hrănit de om, nu este de vină soarta.
Nu există scuză-n lume pentru ce e rău sau bine.
De noi toţi depind acestea. Şi de mine, şi de tine.

poezie de Evelin L. Ş. Andrei din Vă las pe voi să fiţi poeţi
Adăugat de Evelin Andrei
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa contrariilor

Te-ai mutat de-o vreme în sufletul meu
Şi furtuni mi-apasă venele fragile,
Mi-ai pătruns în sânge şi te zbaţi mereu,
Clopot de lumină între nopţi şi zile.
Vis de cianură, timpul ţi-a croit
Calea către mâine şi-n ustiu se naşte,
Printre molecule, ultimul sosit.
Nimeni nu-l acceptă, nimeni nu-l cunoaşte.

Te-ai mutat de-o vreme în sufletul meu.
Nu eşti libertate, nu eşti nici iubire,
Însă fără tine ştiu că-mi este greu,
Tu eşti o lumină fără-asemuire.
S-au ascuns în tine sute de contrarii...
Eu, fiindu-ţi balanţă mă aplec smerit,
Tu în drum spre moarte, eu în drum spre viaţă...
Pentr-o veşnicie paşii ne-am unit.

Şi furtuni mi-apasă venele fragile...
Tu te-ascunzi în neguri, eu mă reclădesc
Şi mă nas de-a pururi arcă de iubire.
Altor generaţii, alt altar clădesc.
Mă confrunt adesea cu dureri în tâmplă,
Tai întunecarea, căci cuţite reci
Au pătruns în rana şi aşa adâncă.
Tu, balsam prin timpuri, iarăşi vrei să treci.

Mi-ai pătruns în sânge şi te zbaţi mereu,
În balans sunt toate şi etern vor fi,
Tu eşti paj de negru, voal de alb sunt eu.
Eu sunt viaţa însăşi, zilei voi sluji.
În balans sunt toate, nu-i repaos, dar,
Zbatere ori pace, jug ori libertate,
Oameni mari cu vicii, oameni mici cu har,
Timp curgând în drumul vieţii către moarte.

Clopot de lumină între nopţi şi zile,
Jalea nopţii,-n tine, etern se dezbină,
Eu alerg întruna către nemurire,
Mă-nconjoară iarăşi îngeri de lumină.
Se atrag contrarii, suma lor e-n timpul
Ce plus infinitul din drum l-a oprit,
Tu cobori cortina, minus infinitul,
Ca un pas în moarte ne-a demenit.

Vis de cianură, timpul ţi-a croit
Calea către mâine, netedă şi ninsă...
Ca un mort în noapte, timpul s-a oprit,
Plânsă plecăciune, am căzut învinsă.
Între alb şi negru, remuşcări, tăceri...
Strânsă legătură între nu şi da,
Alpha şi omega, între azi şi ieri,
Nu-i decât o noapte lungă, tristă, grea.

Calea către mâine şi-un pustiu se naşte,
Nuntă de contrarii, vicii şi defecte,
Nimeni nu se teme, nimeni nu cunoaşte...
Calea către mâine, plină-i de secrete.
Viziunea-i tristă, apele-s murdare...
Şi război şi pace,-au început deodat',
Sufletul ne este plâns şi remuşcare,
N-am găsit în timpuri nici un vinovat.

Printre molecule, ultimul sosit...
Morţii, din cenuşă s-au sculat... Şi plouă...
Cimitir de umbre, căţi or fi jelit
Crucile de piatră, haina ta cea nouă?!
Trec stihii în goană, noaptea s-a lăsat
Ca o pelerină peste lumea toată,
Nu există încă nici un vinovat!
Se atrag contrarii... soarta-i vinovată!

Nimeni nu-l acceptă, nimeni nu-l cunoaşte,
Se intitulează "ultimul sosit"
Cel care de mâine iarăşi se va naşte
Şi-l vom recunoaşte... El a izbândit!
Joc de molecule, transcendentă cale,
Ninge cu poeme pe poteci de verbe,
Aprigă furtună! Infinită jale!
Lupta noastră este mereu mai acerbă...

Nimeni nu-l acceptă, nimeni nu-l cunoaşte.
Printre molecule, ultimul sosit.
Calea către mâine şi-n pustiu se naşte...
Vis de cianură timpul ţi-a croit.
Clopot de lumină între nopţi şi zile,
Mi-ai pătruns în sânge şi te zbaţi mereu
Şi furtuni mi-apasă venele fragile...
Te-ai mutat de-o vreme, în sufletul meu.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubire-n toate

Sunt zile-n care mori în mine
Şi sunt un boţ de carne flasc,
Sunt nopţi ce strălucesc divine
Şi-n care-n tine eu renasc.

Sunt zile când nu-mi curge-n vine
Vreun strop de viaţă stors în teasc ;
În roua nopţilor senine
Mai dau noi muguri unui vreasc.

În viaţa e şi rău şi bine,
Sunt nori de plumb şi cer senin,
Însă iubirea-n toate ţine
Mângâietor, sufletul plin.

poezie de Ioan Ciprian Moroşanu (3 mai 2015)
Adăugat de Ioan Ciprian Moroşanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe aripile crucii

mi's ochii lacrimă dospită
sunt strigăt în ceaţă
la miez târziu de noapte
păşind peste abisuri de suflet
sunt lacrima ploii pe ţărmul uscat
sunt fluture în noapte
căutând poarta
în lumina albastrului cer
sunt sursur tainic în lume
între cer şi pământ
spărgând clepsidra tăcerii
sunt şoaptă nerostită
aruncată peste petale de vânt
dar viaţa e vie, învie
mă întorc iar acasă din cenuşa străbună
păşind de la moarte pe cruce
dau lumii
o cupă de ceară şi un freamăt de cer
la porţi, îngeri
purtând cuvânt de lumină
pe crucea de zări

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Flacăra îndoliată

"Într-o lume relativă"
absolutul e de vină
că ni-i viaţa în derivă
şi murind doar dăm lumină

Absolutul e de vină
ăla care este-n noi
tace iar limba română
printre strictele nevoi

Alea care suntem noi
o ni-i viaţa în derivă
parc-ar fi un car cu boi
"într-o lume relativă"

Absolutu-i vinovat
când se stinge un bărbat

poezie de Costel Zăgan din Cezeisme II (5 noiembrie 2010)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt nopţi

Sunt nopţi în care văd poeţi
Cu stridenţa gândirii lor piezişe
Şi simt vântul vesel
Înălţându-şi coama... vuind ...

Sunt nopţi în care îi simt atingerea
În palmă, iar sufletul lui vibrează
Sub arcuşul lui Enescu, ca o aripă
Sub care, eu, mă adăpostesc.

Sunt nopţi în care simt parfumul
Cerului încărcat de roze
Şi aud suspine sparte
De suflet în metamorfoze.

Sunt nopţi în care simt cum florile
De afară, cu grijă absorb
Viaţa celor morţi şi aud bătând lent
Inimile celor meniţi
...doar să viseze.

poezie de Alina Gabriela Trifanov
Adăugat de Alina Gabriela Trifanov
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bolnavi de lectură

nimeni nu-i poate lua omului cunoaşterea, nici măcar sărăcia
adună-mă strigă orice foaie rătăcită
citeşte-mă spune cuvântul
şi totul care te-înconjoară
nu aşteaptă decât o privire curioasă
şi o întrebare. a câta oare?
sunt oameni care îşi dau somnul pe câteva pagini
sunt oameni care îşi pun mâinile sub pernă
şi sunt oameni care nici măcar nu ştiu ce să facă cu mâinile
citeşte-mă spune cuvântul
dar cine mai are timp
şi cine-i mai aude şoapta?
cititul te fură din lume şi te duce departe
dar oricât de departe te-ar duce tu nu eşti singur
alături de tine sunt eu, povestea
şi poate şi povestitorul
sufletele noastre sunt la unison
noi cei bolnavi de lectură
suntem alungaţi din cetate
pentru că riscăm să îmbolnăvim lumea
noi, cei bolnavi de lectură
putem discerne
putem zări lumina
şi celorlalţi le e teamă de lumină
iar soarele cade sfărâmat în bucăţi pe pământ

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!