Tristeţe şi realism

Mi-au amputat trecutul de istorii
Şi timpul – un miriapod de gală,
Aşteaptă să-şi declare neuronii
Ce vremea morţiii sale amânară.

E veacul braţ de cumpănă pe care
Înfometaţii corbi s-au aşezatm
Postind de vis... un imn de-nmormântare,
În alte timpuri parcă încadrat.

Trecând cu amazoanele deodată,
Sub voal de vânturi, un bătrân cobzar,
Îşi drege neputinţa vinovată
De-un timp de toamnă, moarte şi amar.

Ca un amnar se-aprinde semnul crucii
Şi crucile mereu se înmulţesc,
Ne sunt biserici rătăcite pruncii
Şi-n gânduri de lumină ne-ncolţesc.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amputarea timpului

Mi-e timpul amputat într-o oglindă
Şi-n alta sângerează şi oftează...
mi-am aşezat suspunele-n firidă
şi gândul cu tăceri se camuflează.

Alerg – un vis, cu tălpi însângerate,
Mă strâng în răni, puţin să mă mai am,
Am presărat pe drumul înspre moarte,
Petale dintr-un ram ce-mi bate-n geam.

Mi-am amputat trecutul de istorii
Şi doare dorul de uitate cruci,
În lume toate-s vise iluzorii
Şi de nimic aminte nu-ţi aduci.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne cheamă ţara

Ne cheamă ţara! Datorii celeste
Ne cheamă iar, istorii să schimbăm.
Să fim stăpâni în ţara noastră scumpă
Nu slugi plecate-n juguri... Să luptăm!

Ne cheamă ţara! Pruncii, din cenuşa
Atâtor irosite aşteptări...
Ne cheamă ţara! Să deschidem uşa
De-acum, neobositelor chemări.

Călăi creştini... blestem sub semnul crucii...
De ce în '89 au murit
Copiii, fraţii, mamele şi pruncii?!
De ce de-atunci, voi toţi, ne-aţi tot minţit?!

Ne cheamă ţara! Sângele zvâcneşte
Ca un vulcan de patimă şi dor...
Aici, acum, zadarnic se trăieşte!
Aici, acum, mereu ne cheamă ţara.
Veniţi cu mic, cu mare, să luptăm!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne cheamă ţara

Ne cheamă ţara! Datorii celeste
Ne cheamă iar, istorii să schimbăm.
Să fim stăpâni în ţara noastră scumpă
Nu slugi plecate-n juguri... Să luptăm!

Ne cheamă ţara! Pruncii, din cenuşa
Atâtor irosite aşteptări...
Ne cheamă ţara! Să deschidem uşa
De-acum, neobositelor chemări.

Călă i creştini... blestem sub semnul crucii...
De ce în 89 au murit
Copiii, fraţii, mamele şi pruncii?!
De ce de-atunci, voi toţi, ne-aţi tot minţit?!

Ne cheamă ţara! Sângele zvâcneşte
Ca un vulcan de patimă şi dor...
Aici, acum, zadarnic se trăieşte!
Aici, acum, mereu ne cheamă ţara.
Veniţi cu mic, cu mare, să luptăm!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Descriere

Pleoapa cerului este un gri tulbure...
Privirea-mi aleargă prin vânturi - un fluture,
M-ascund în tăcere - vulcan. Şi-n adânc
Sunt frunză bătută de vânturi... Şi plâng...

Mi-e ochiul câmpie de grâne... Amnar,
Tăciunele vieţii, sub vânturi de jar,
Arzând spre-n apusuri, mai mult mă apasă...
Devin rătăcire în drumul spre casă.

Şi-n râuri de lacrimi, sub sălcii, îmi cresc
Coăiii - paharnici de Mire Ceresc...
Sunt verdele frunzei-smarald. Ametist
Pictează-ntristarea goblenului-vis.

Mi-e sângele taina rubinului... Geană
Zbătându-se-n mine e mama mereu...
Sunt clopot ce bate în faptul de seară,
Sunt tot mai aproape de Dumnezeu!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă amintirilor de sat

Bate în pieptul nostru azi,
Precum un clopot peste sat,
Un gând şi-o inimă de brazi...
Şi-n suflet totul s-a schimbat.
Trecând pe troienite căi,
În troienitul anotimp,
Colindători prin munţi şi văi,
Frâng pita în bucăţi de timp.

Bate în pieptul nostru azi,
Acum, o inimă bătrână
Şi dorm în noi păduri de brazi,
Sub fine ţesături de lână.
A nins în noi cu flori de măr,
Mă-ascund sub pleoapele de noapte
Şi timpuri troienite dor
Şi zboară clipele spre moarte.

Precum un clopot peste sat
Se-aşează liniştea... O chem...
Este târziu şi s-a-noptat
Şi în clepsidră se aştern
De-odată, fulguiri de nea,
Lumini şi stele căzătoare,
În gânduri, pe căsuţa mea
Şi pe a timpului cărare.

Un gând şi-o inimă de brazi,
Un clopot de ninsori şi vis,
În care, timp, de veacuri arzi,
Vreascuri din timpul nepermis.
mi-ai prins în clipe de argint
Ninsori de vise şi cuvinte,
Cu clipa-n noapte să m-alint,
Să-mi fac poeme de cuvinte.

Şi-n suflet totul s-a schimbat...
Atâta linişte m-apasă!
Cuvintele s-au spulberat
Şi vreau să mă întorc acasă.
Vânturi, spre minus infinit
Îmi poartă frunzele de dor.
Arama timpului oprit
Răsună iar uşor... uşor...

Trecând pe troienite căi,
Cu biciul despicat în cinci,
Se-aud vuind, se-aud prin văi,
Se-aud deodată şi aici...
Tot ei, în portul popular,
Trecând precum un vis prin moarte.
Bătrânii noştri trec arar
Prin a tăcerii noastre noapte.

În troienitul anotimp
Mă-ntorc din nou, mă-ntorc acasă.
Să dorm aş vrea, dureri să schimb,
Să stau cu toţi ai mei la masă.
Să-mi fie timpul spre-napoi
Vis şi muşcată la fereastră,
Să fiu mereu, mereu cu voi,
În orice timp să fiu acasă.

Colindători prin munţi şi văi
Se-ntorc ca altădată iar
Cu fruntea sus, mândrii flăcăi,
Cu trup arzând în munţi de jar.
Altar, ceasornic şi popas,
Argint pe ii, argint pe fote
Şi sufletul ce le-a rămas
În versuri şi poeme, note...

Frâng pita în bucăţi de timp
Şi se întorc la rădăcini,
Troiene-n orice anotimp,
În suflet simpli şi virgini.
Sub un ştergar, înlăcrimat,
Bunicul cu o pleoapă-nchisă,
Sub nori de praf s-a aşezat...
Bunica-şi toarce anii-n prispă.

Frâng pita în bucăţi de timp,
Colindători prin munţi şi văi,
În troienitul anotimp,
Trecând pe troienite căi.
Şi-n suflet totul s-a schimbat...
Un gând şi-o inimă de brazi.
Precum un clopot, peste sat,
Bate în pieptul nostru, azi...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă de toamnă

Cad frunze-n dantele de ploi
Şi-a frunzelor moarte ne doare,
Se scutură taomna din noi
Cu frunze-amărui şi migdale.
Bat ramuri la-al inimii geam,
Iar uşa-i de-acum încuiată,
Cât nici amintiri nu mai am,
Cât nimeni în prag nu m-aşteaptă.

Cad frunze-n dantele de ploi -
Poteci timpuriu pustiite,
Copacii sunt trişti şi sunt goi.
Contur de aduceri-aminte.
În umbre sălbatice, reci,
Sub frunze foşnind, de aramă,
Alunecă-n frântele rugi
De vânturi, o ploaie de toamnă.

Şi-a frunzelor moarte ne doare -
Un clopot în nopţi de granit,
Mormânt de tăcută uitare
Când timpul în dulce alint,
Coboară-n clepsidră secunda,
Trecând repetat peste viaţă,
Mereu adâncindu-se-n noapte,
Mereu adţncindu-se-n ceaţă.

Se scutură toamna din noi -
Cercei aromaţi la ureche,
De frunze, de struguri şi ploi,
Sub pelerina neagră şi veche.
În suflet bat ramuri, de dor...
În noapte secunde... În moarte
Sfielnic, acelaşi decor,
Se pierde în lume, departe.

Cu frunze-amărui şi migdale,
Cu lacrimi pe trupul zidit,
Pictăm cânturi de-nmormântare
În timpul de timp prăfuit.
Se-aude-n adâncuri o toamnă,
Se naşte un nou început,
E-atât de normal să se moară!
Ştim asta de când ne-am născut...

Bat ramuri la-l inimii geam
Şi dorm în adânc ziditorii...
Infinit, aş putea să te am!
Şa tâmple, la poarta-nchisorii,
Sub pleoapele vechi, cenuşii,
Un licăr albastru tresare...
Se-ascunde în nopţi viorii
A toamnei, de vis, săgetare.

Iar uşa-i de-acum încuiată,
Împietrită cărarea spre cer,
Tăcere-i de gutui parfumată
Şi prinsă în lanţuri de fier.
Ae scurge-n clepsidră nisipul,
În noi e mereu risipire,
Am trecut repetat rpin cuvinte,
Definindu-ne simplu "iubire".

Cât nici amintiri nu mai am,
Nici pierdutele plângeri de stele,
Risipindu-mă-n mine, la geam,
Ning atom de iubiri altor ere.
Mă ascund voal de vânt, voal de vis,
Toamnă sunt, sunt mister şi altar,
Mănăstiri de cuvânt - glasul trist,
Un poem repetat, triumfal.

Cât nimeni în prag nu m-aşteaptă
Şi rugile-mi sunt în zadar,
Nu-s decât o toamnă uitată
În decorul atât de banal.
Cât nimeni năframa nu-şi lasă
Pe ochiul de timp ceruit,
Mă simt prea departe de casă,
De tot ce-am creat şi-am iubit.

Cât nimeni în prag nu m-aşteaptă,
Cât nici amintiri nu mai am,
Iar uşa-i de-acum încuiată,
Bat ramuri la-l inimii geam.
Cu frunze-amărui şi midale,
Se scutură toamna din noi
Şi-a frunzelor moarte ne doare...
Cad frunze-n dantele de ploi...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa toamnelor ploioase

Cad frunze-n dantele de ploi
Şi-a frunzelor moarte ne doare,
Se scutură toamna din noi
Cu frunze-amărui şi migdale.
Bat ramuri la-al inimii geam,
Iar uşa-i de-acum încuiată,
Cât nici amintiri nu mai am,
Cât nimeni în prag nu m-aşteaptă.

Cad frunze-n dantele de ploi –
Poteci timpuriu pustiite,
Copacii sunt trişti şi sunt goi.
Contur de aduceri-aminte.
În umbre sălbatice, reci,
Sub frunze foşnind, de aramă,
Alunecă-n frântele rugi
De vânturi, o ploaie de toamnă.

Şi-a frunzelor moarte ne doare –
Un clopot în nopţi de granit,
Mormânt de tăcută uitare
Când timpul în dulce alint,
Coboară-n clepsidră secunda,
Trecând repetat peste viaţă,
Mereu adâncindu-se-n noapte,
Mereu adâncindu-se-n ceaţă.

Se scutură toamna din noi –
Cercei aromaţi la ureche,
De frunze, de struguri şi ploi,
Sub pelerina neagră şi veche.
În suflet bat ramuri, de dor...
În noapte secunde... În moarte
Sfielnic, acelaşi decor,
Se pierde în lume, departe.

Cu frunze-amărui şi migdale,
Cu lacrimi pe trupul zidit,
Pictăm cânturi de-nmormântare
În timpul de timp prăfuit.
Se-aude-n adâncuri o toamnă,
Se naşte un nou început,
E-atât de normal să se moară!
Ştim asta de când ne-am născut...

Bat ramuri la-al inimii geam
Şi dorm în adânc ziditorii...
Infinit, aş putea să te am!
La tâmple, la poarta-nchisorii,
Sub pleoapele vechi, cenuşii,
Un licăr albastru tresare...
Se-ascunde în nopţi viorii
A toamnei, de vis, săgetare.

Iar uşa-i de-acum încuiată,
Împietrită cărarea spre cer,
Tăcerea-i de gutui parfumată
Şi prinsă în lanţuri de fier.
Se scurge-n clepsidră nisipul,
În noi e mereu risipire,
Am trecut repetat prin cuvinte,
Definindu-ne simplu "iubire".

Cât nici amintiri nu mai am,
Nici pierdutele plângeri de stele,
Risipindu-mă-n mine, la geam,
Ning atom de iubiri altor ere.
Mă ascund voal de vânt, voal de vis,
Toamnă sunt, sunt mister şi altar,
Mănăstiri de cuvânt – glasul trist,
Un poem repetat, triumfal.

Cât nimeni în prag nu m-aşteaptă
Şi rugile-mi sunt în zadar,
Nu-s decât o toamnă uitată
În decorul atât de banal.
Cât nimeni năframa nu-şi lasă
Pe ochiul de timp ceruit,
Mă simt prea departe de casă,
De tot ce-am creat şi-am iubit.

Cât nimeni în prag nu m-aşteaptă,
Cât nici amintiri nu mai am,
Iar uşa-i de-acum încuiată,
Bat ramuri la-al inimii geam.
Cu frunze-amărui şi midale,
Se scutură toamna din noi
Şi-a frunzelor moarte ne doare...
Cad frunze-n dantele de ploi...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrânul

Un bătrân mergea agale
Şi în barba-ncărunţită,
Îşi scria povestea vieţii...
Ah, ce viaţă chinuită!
Legănându-şi pe picioare
Ale sale zile grele,
Aduna amare gânduri,
Chin şi lacrimi, neputere.
Pe sub streaşina sprâncenei,
Ca un gând îi trece viaţa...
Stă tăcut, cu ochii-n lacrimi
Şi aşteaptă dimineaţa.
Pruncii i-au plecat în lume,
Căutând averi şi vis,
Bătrânul, singur pe lume,
Ca o flacără s-a stins.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eternitate

Spre veşnicia fără de hotar
E-un drum tăcut, istovitor, amar...
sunt timpuri gri, sunt lacrimi, e durere
Hotar de vers, poeme austere...

Îngeri în negru, să ne-nalţe, vin...
Parcă am şi uitat să suferim.
E lumea doar un petec de hârtie.
Stingheri plecăm... Aşa a fost să fie!

Miroase ceru-a smirnă şi a toamnă...
Îngână, goi, copaci, un imn... Alarmă!
Copacul vieţii istovit se-apleacă.
Maiieri se înălţa spre ceruri parcă.

A milă-şi plâng copacul (azi - o umbră)
Şi alţi copaci în urmă-i se surupă
În vidul dintre două veşnicii...
Alt drum copacul vieţii-şi va croi.

Ce sfânt miros! Ce vis! Eternitate...
E taina care a unit cu moarte
Vis, întuneric, tihnă şi lumină,
Prin vrerea şi prin facerea divină.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ploaie de primăvară

Un picur pe nas, încă unul pe braţ
Şi cerul sărac cu doi stropi a rămas...
Îi râde lumina cu-un sărut răsturnat
Şi petecul alb e de-un timp destrămat.

Se strâng în ciorchini, spadasini, rând pe rând,
Sunt roze de lacrimi şi vis pe pământ,
Ne fulgeră taină cocorii şi plâng
Şi-şi şuieră plânsul din codrul plăpând.

Lumină şi vânturi, pe cer curcubeu...
Furtună e-n lume, furtună sunt eu.
Yadarnic alb petec pe irisul mat!
E-un cer de furtună! Regina de alb a cedat...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Dansul anotimpurilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-ale prezentului...

În vremea în care trăim,
Noi pentru noi suferim...
Cei dragi sunt plecaţi prea depate,
Bunicii, părinţii, în moarte...

În vremuri şi timpuri apuse,
Trăim pentru clipele duse,
Apunem în traiectorii uitate
De naştere, viaţă, de moarte.

Nimic nu ne e amintire,
Iubind, din iubire-nvăţăm
Aceeaşi tăcută iubire
Ce-n suflet şi-n gând o păstrăm.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din ROGVAIV-ul stărilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-un timp

De-un timp în mine se ascunde
Un prunc firav... Plânge-n adânc...
Se pierde în copilărie,
În al tăcerilor amurg...

Nu, nu-i bolnav! E doar o umbră
Trăind cu mine-n orice clipă,
E centrul pineal ce-n ere
Ca o speranţă se ridică...

Tăcut şi blând se înfiripă,
Trup nou ce-n trupul sfârtecat,
Trofeu prin mâine se ridică...
În alte timpuri întrupat,

La braţ cu noua mea făptură,
Venind din minus infinit,
Eu şterg păcatul omenirii
Ce-n nopţi târzii te-a zămislit.

În lupte aprige prin lume
Cu 'cela ce m-a ruinat,
Câştig, căci pruncu-i arma care
Spre transcendent m-a înălţat.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Drum de cuvinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa contrariilor

Te-ai mutat de-o vreme în sufletul meu
Şi furtuni mi-apasă venele fragile,
Mi-ai pătruns în sânge şi te zbaţi mereu,
Clopot de lumină între nopţi şi zile.
Vis de cianură, timpul ţi-a croit
Calea către mâine şi-n ustiu se naşte,
Printre molecule, ultimul sosit.
Nimeni nu-l acceptă, nimeni nu-l cunoaşte.

Te-ai mutat de-o vreme în sufletul meu.
Nu eşti libertate, nu eşti nici iubire,
Însă fără tine ştiu că-mi este greu,
Tu eşti o lumină fără-asemuire.
S-au ascuns în tine sute de contrarii...
Eu, fiindu-ţi balanţă mă aplec smerit,
Tu în drum spre moarte, eu în drum spre viaţă...
Pentr-o veşnicie paşii ne-am unit.

Şi furtuni mi-apasă venele fragile...
Tu te-ascunzi în neguri, eu mă reclădesc
Şi mă nas de-a pururi arcă de iubire.
Altor generaţii, alt altar clădesc.
Mă confrunt adesea cu dureri în tâmplă,
Tai întunecarea, căci cuţite reci
Au pătruns în rana şi aşa adâncă.
Tu, balsam prin timpuri, iarăşi vrei să treci.

Mi-ai pătruns în sânge şi te zbaţi mereu,
În balans sunt toate şi etern vor fi,
Tu eşti paj de negru, voal de alb sunt eu.
Eu sunt viaţa însăşi, zilei voi sluji.
În balans sunt toate, nu-i repaos, dar,
Zbatere ori pace, jug ori libertate,
Oameni mari cu vicii, oameni mici cu har,
Timp curgând în drumul vieţii către moarte.

Clopot de lumină între nopţi şi zile,
Jalea nopţii,-n tine, etern se dezbină,
Eu alerg întruna către nemurire,
Mă-nconjoară iarăşi îngeri de lumină.
Se atrag contrarii, suma lor e-n timpul
Ce plus infinitul din drum l-a oprit,
Tu cobori cortina, minus infinitul,
Ca un pas în moarte ne-a demenit.

Vis de cianură, timpul ţi-a croit
Calea către mâine, netedă şi ninsă...
Ca un mort în noapte, timpul s-a oprit,
Plânsă plecăciune, am căzut învinsă.
Între alb şi negru, remuşcări, tăceri...
Strânsă legătură între nu şi da,
Alpha şi omega, între azi şi ieri,
Nu-i decât o noapte lungă, tristă, grea.

Calea către mâine şi-un pustiu se naşte,
Nuntă de contrarii, vicii şi defecte,
Nimeni nu se teme, nimeni nu cunoaşte...
Calea către mâine, plină-i de secrete.
Viziunea-i tristă, apele-s murdare...
Şi război şi pace,-au început deodat',
Sufletul ne este plâns şi remuşcare,
N-am găsit în timpuri nici un vinovat.

Printre molecule, ultimul sosit...
Morţii, din cenuşă s-au sculat... Şi plouă...
Cimitir de umbre, căţi or fi jelit
Crucile de piatră, haina ta cea nouă?!
Trec stihii în goană, noaptea s-a lăsat
Ca o pelerină peste lumea toată,
Nu există încă nici un vinovat!
Se atrag contrarii... soarta-i vinovată!

Nimeni nu-l acceptă, nimeni nu-l cunoaşte,
Se intitulează "ultimul sosit"
Cel care de mâine iarăşi se va naşte
Şi-l vom recunoaşte... El a izbândit!
Joc de molecule, transcendentă cale,
Ninge cu poeme pe poteci de verbe,
Aprigă furtună! Infinită jale!
Lupta noastră este mereu mai acerbă...

Nimeni nu-l acceptă, nimeni nu-l cunoaşte.
Printre molecule, ultimul sosit.
Calea către mâine şi-n pustiu se naşte...
Vis de cianură timpul ţi-a croit.
Clopot de lumină între nopţi şi zile,
Mi-ai pătruns în sânge şi te zbaţi mereu
Şi furtuni mi-apasă venele fragile...
Te-ai mutat de-o vreme, în sufletul meu.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă bătrânilor ce pleacă

Să simţi ninsoarea încolţind la tâmple,
E sentimentul arderii totale...
Atunci devii ocean de pietre scumpe
Şi ai întreaga lume la picioare.
Din înălţimi, cu gândul tău deodată
Coboară îngeri stranii. Ploi şi vânt...
S-au risipit bătrânii-n lumea toată
Şi parcă toate, toate s-au pierdut.

Să simţi ninsoarea încolţind la tâmple!
Venită din istorii-am să revin,
Spre-a-ncununa cu umbra voastră zorii...
Să luăm cu toţii ultimul festin!
Să fluture cu îngerii deodată
Aripi de stele şi aripi de vis.
Iar noi, cei răstigniţi pe-a vieţii roată,
Să fim întâiul vers care s-a scris...

E sentimentul arderii totale...
Un in de pace şi un imn de dor.
Un steag de doliu flutură-n ninsoare,
Un suflet izbăvit, nemuritor...
Se-apleacă ramu-n ploi de rugăciune,
Pe-altare pică lacrimă de sânge
Şi prunci şi fraţi se roagă la icoane,
Iar Maica Sfântă şi Iisus ne plânge.

Atunci devii ocean de pietre scumpe,
Copil bătrân cu armie de lut.
Din tine toţi vulcanii vor erupe
Când vei porni spre cer cu Duhu Sfânt.
Atunci cenuşa noastră-n zări se-aşterne –
Un fluture cu aripă de nor,
Un râu de plâns, pierzându-se alene,
Răspuns la plânsul de tăceri şi dor.

Şi ai întreaga lume la picioare...
Cu fir de aur ia ţi-ai ţesut,
Te-ai înălţat din rădăcini amare
Şi-ai înflorit român pe-acest pământ.
Azi se apleacă cumpăna fântânii
Miroase pâinea aburindă-n vatră
Şi-ncercănate pleoape, dansul mâinii,
Din alte ţări, să te întorci, te-aşteaptă.

Din înălţimi, cu gândul tău deodată,
Coboară îngeri răstigniţi pe cruci,
De anotimpuri, de dureri, de soartă...
Al nimănui de-acum, tu te tot duci!
De-acuma glasul tău e o strigare
Şi plâns de ploi te cheamă în neant.
E un ecou, un imn de-nmormântare...
Spre alte lumi şi timpuri eşti chemat.

Coboară îngeri stranii. Ploi şi vânt
Bat la fereastra inimii bătrâne.
Îmbătrânim şi noi pe rând, pe rând,
Precum un fulger frânt în plecăciune.
Ne dor de răstignire,-n rugi târzii
Şi pleoapele de plumb. Şi gene grele
În alte lumi, curând, se vor zidi...
Cenuşa morţii va pica pe ele.

S-au risipit bătrânii-n lumea toată,
Străjeri ai morţii... Trupuri de granit
S-au strâns în cimitire laolaltă.
Tăcerea dintre ei s-a risipit...
Arhangheli, vin, cu targa lor de stele
Sufletul greu a-l înălţa în noapte.
Clepsidra, azi ascunde timpuri grele...
Ce vă aşteaptă dincolo de moarte?!

Şi parcă toate, toate s-au pierut
În hăuri insalubre,-ntunecate,
Voi ştiţi că în uitare v-aţi născut,
Dar n-aţi putea uita, căci nu se poate,
O clipă, timpul, să-l opriţi în loc,
Să alergaţi degrabă la altare,
Cerşind o picătură de noroc
Din valul cast al marilor oceane.

Şi parcă toate, toate s-au pierdut,
S-au risipit bătrânii-n lumea toată.
Coboară îngeri stranii... ploi şi vânt,
Din înălţimi, cu gândul tău deodată.
Şi ai întreaga lume la picioare,
Atunci devii ocean de pietre scumpe...
E sentimentul arderii totale.
Să simţi ninsoarea încolţind la tâmple!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Odă florilor de tei

Ploaie de mireasmă de miere şi tei,
Azi îmi plec privirea plânsă... Anii mei,
Betea aurie, miraj şi parfum,
Sunt un tei sălbatic şi singur, în drum.

Sprijinit mi-e trupul, ca un prunc nătâng
Şi-n sălbăticia altei lumi ajung...
Mă ascund în rana sufletului meu
Şi cu flori de tei, plâng spre Dumnezeu.

Bate vântul... Pace lumii mele! Iată!
Oglindită-n ceruri, inima aşteaptă
Îngeri să coboare... Scuture-mi coroana!
Flori de tei şi cale... Mă aşteaptă mama.

Dorm... De-acum, lumina, curge-n flori de tei...
Nimeni nu mai plânge astăzi anii mei,
Doar un tei mă cheamă, în singurătate,
Să-mpărţim durerea dincolo de moarte.

Şi în ceruri sfinte rădăcini de tei
Mi-au crescut deodată, sprijin pentru cei
Ce mă poartă-n gânduri ca pe-un talisman.
Ploi de tei şi îngeri... pământesc alean...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă iloriană

Iloriene, lumea se împarte
În viaţă, în iubire şi în moarte,
În viers şi cânt, istorii şi lumină,
În taină, în durere şi în tină.
Ţi-e vocea clopot, dangătul de şoapte,
Ţi-e sufletul amnar şi libertate,
Înger pe ceruri rătăcind în vers,
Nectar din stele-n noapte ai cules.

Iloriene, lumea se împarte
În lupta pentru viaţă şi în moarte.
Tu ai călcat în medii de lumină
Şi ai găsit în poezie tihnă...
Tu ai luptat cu boala şi durerea
Şi ai găsit în versuri mângâierea.
Mormântul ti-este gol de tine azi,
Căci versu-ţi este cumpănă de brazi.

În viers şi cânt, istorii şi lumină,
Îmbujorat de voal de crinolină,
Precum un clopot ţi-a vuit nuntirea –
Te-a înfiat etern nemărginirea.
Şi-ţi curg la cruce flori de liliac,
Din plânsul cast, din neamul geto-dac.
Sărut de rouă peste sângeri – ploi –
De tine azi, suntem în suflet goi.

În viaţă, în iubire şi în moarte
Te-ai întrupat. Şi-acum, sobor de şoapte,
Vibrezi în suflet – un izvor de viaţă
Şi-n râuri lacrimi curg, tot curg pe faţă.
Ni-i sărăcit şi sufletul! Din vers,
Nectar de fericire am cules.
Tu i lăsat în noi, în fiecare,
O floare-nmugurind... o sărbătoare.

În taină, în durere şi în tină,
Luceafăr eşti, eşti vers, poem, lumină.
Prin tine suie, înger, răsăritul,
Tu eşti izvorul şi nemărginitul,
Speranţa şi istoria iubirii
De semeni... Tu eşti calea fericirii,
Tu-nmugureşti în noi, din neuitare,
Apusul, doar prin ochiul tău ne doare.

Ţi-e vocea clopot, dangătul de şoapte...
Plecarea-ţi doare... plâng de dor în noapte,
E Vâlcea-n doliu, lacrimă-i pământul,
Căci ţi-ai călcat prin moarte jurământul.
Când ne vorbeai de-o bucurie simplă,
Un înger ne-atingea cu o aripă
Scăldată-n rouă, -n lacrimă de stele...
De ce-ai plecat de printre noi, vâlcene?!

Ţi-e sufletul amnar şi libertate.
Azi poposesc din gândurile toate
Şi te culeg din mine ca pe-o floare.
Tu nu poţi ştii vreodată cum se moare!
Trăieşti prin noi poveste şi poem
Şi te aşezi pe crucea ta de lemn,
Pictezi lumina-n pulbere de stele
Şi plângi prin noi de-acum, Iloriene.

Îngeri pe ceruri, rătăcind în vers,
Avem de-acum acelaşi univers...
Tu eşti Luceafăr, eu sunt un quasar,
Suntem mereu împodobiţi cu har,
Tu eşti o stea, te-ai frânt din Duhul Sfânt,
Eu încă-mi duc osânda pe pământ,
Eu lacrimă-s, tu un ocean de stele,
Cicatrizând sălbatica-mi durere.

Nectar din stele-n noapte ai cules...
Cât noi aici ne bucurăm de vers
Tu plângi în cer şi rătăceşti în zare
Sub clopotul de nerostită jale.
Întoarce-te pe pământene căi!
Iloriene, vino iar la noi!
Precum Iisus pe moarte ai călcat,
Dar azi, în taină, oh, te-ai depărtat...

Nectar din stele-n noapte ai cules
Înger, pe ceruri, rătăcind în vers.
Ţi-e sufletul amnar şi libertate,
Ţi-e vocea clopot, dangătul de şoapte,
În taină, în durere şi în tină,
În viers şi cânt, istorii şi lumină.
În viaţă, în iubire şi în moarte
Iloriene, lumea se împarte...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În stranii anale...

Ne ascundem gândul în stranii anale...
Timpul se divide. Între doi coloşi,
Ne-am uitat trecutul. Zbor în depărtare,
Anii de lumină, limpezi şi frumoşi.

O făclie arde. Plete e lumină,
Se desprind din ere şi se risipesc,
Trup de-ntinăciune, trup de foc şi tină,
Din amare umbre ce se reclădesc.

S-au pierdut secunde, timpul ne desparte
În timpane sparte, plăgi şi gropi comune.
Au rămas doar vise, drumul către moarte,
Clopote de jale, citate postume...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din ROGVAIV-ul stărilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă iernilor la sate

Visăm şi azi la sărbători,
La postul mare, la Crăciun,
Un foc în sobă, ori ninsori,
Visăm la zarva de pe drum...
Visăm şi noi la Pluguşor,
La Steaua... la urări visăm,
Când prunci la mama în pridvor,
În poală pruncii ni-i culcăm...

Visăm şi azi la sărbători,
La clopotul vuind a jale,
La zile aspre, cu ninsori,
La ţuică fiartă, la sarmale...
La tâmpla blânzilor bunici
Şi la poveşti, la cozonac.
Ia ţesută cu arnici
Venind din timpul geto-dac.

La postul mare de Crăciun,
Şi-nmiresmatele odăi.
A cozonac, gutui şi fum
Ce se revarsă peste noi.
Nămeţi pe vechiul rezalit
Acopăr tainice istorii
Şi-nsingurat precum un schit,
În ardere, făclii sunt zorii.

Un foc în sobă, ori ninsori –
Frânturi de vis, copilărie,
Ne mai apar în timp, în zori –
O amintire încă vie.
Urciorul într-un loc ciubit,
Postava, strachina din care
Bunicul supa şi-a sorbit...
Masa din lemn, cu trei picioare...

Visăm la zarva de pe drum –
Amnar şi ceas, voal şi făclie
Şi în clepsidră totu-i scrum.
Decât o coală de hârtie
Pe care îngăimam poveşti.
Cuvântul – lacrimă şi clopot.
Copil, aici mă regăseşti,
Sub clipele trecând în ropot.

Visăm şi noi la Pluguşor,
Visăm la "Iarna pe uliţă".
Iar eu, să fiu colindător,
Să-ţi bat, bunico, la portiţă.
Visez să-mi dai colaci şi nuci,
Ori mere, bani şi cozonac...
Acum e satul cuib de cuci
Şi vezi?! Nu îmi mai e pe plac.

La Steaua, la urări visăm...
Suntem la tâmple albi acum,
În sat ne-ntoarcem, aşteptăm...
Şi toţi suntem stingheri... pe drum...
Sub storul sufletului meu
E plâns, dureri, amar şi jale,
Se-aude clopotul vuind...
Bunico,-i glasul dumitale?

Când prunci, la mama în pridvor,
Aleargă s-o sărute,
De tine mamă plâng, mi-e dor
De tâmplele-ţi cărunte...
Mi-e dor de sărutarea ta,
Oh, ce dor mi-e de tine!
Aş vrea să măicuţa mea,
Aici, mereu, cu mine.

În poală pruncii ni-i culcăm –
Un leagăn de iubire
Şi către cer ne înălţăm
Crâmpei de fericire.
Ardentelor dorinţi, copii,
Suntem flamura vieţii,
Ascunşi pe ceruri viorii,
Sub faldurile ceţii.

În poală pruncii ni-i culcăm,
Când prunci, la mama în pridvor,
La Steaua, la urări visăm,
Visăm şi noi la Pluguşor.
Visăm la zarva de pe drum,
Un foc în sobă, ori ninsori,
La postul mare, la Crăciun,
Visăm şi azi la sărbători...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oh, toamnă!

Oh, toamnă, ruginiu cortegiu,
Aduci pe cer aceeaşi jale,
Semne de sângeriu carnagiu
Şi încă un apus de soare.

Lacrimi ce-au început să curgă
Pe-obraul fad, azi strălucesc,
Şi dorul cântului de ploaie...
Instantaneu, îmbatranesc...

Cerneala dulce a tăcerii
Mă scaldă-n muguri de argint.
Eu parcă sunt apusul verii
Din care-o clipă am fugit.

S-au copt şi strugurii, gutuia...
Pe coapse dalii mi-au crescut...
Sunt parte dintr-o altă toamnă.
Atâtea toamne am avut!

Vezi?! Brumării cuvinte trec
În marş funebru către mâine,
Iar eu aminte nu-mi aduc
De viaţa mea, de prunci, de tine.

Îşi toarce timpul în clepsidră
Azi, aromatele-i fantasme
Şi toamna mă-nveleşte iarăşi
Cu tainicul argint din basme.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Drum de cuvinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa ochiului închis

Într-un colţ de lume, azi,
Plânge ochiu-ţi cu speranţă.
O făclie-n gânduri arzi –
Dor de prunci şi dor de casă...
Stele cad în palma ta,
Voci şi bucurii deodată,
Iarăşi le vei revedea...
Oh, ridică-te şi iartă!

Într-un colţ de lume, azi,
Dormi. Şi gândul ţi-e acasă...
Ochii-nlăcrămaţi şi calzi
Caută înspre fereastră.
Parcă-ţi vezi în gând, tu ştii,
Pruncii – blândă mângâiere.
Iar, la tine vor veni,
Doi luceferi, printre stele.

Plânge ochiu-ţi cu speranţă...
Umbra peste chip se lasă,
Trece-o lacrimă de viaţă...
Drumu-i lung, te-ntorci acasă...
Oh, tu vezi cum în adâncuri,
Ochiul tău pieziş coboară.
Dormi sub plânse aşternuturi...
Întunericul măsoară...

O făclie-n gânduri arzi,
Suflet bun, feştilă-n timpuri.
Lacrimi curg, păduri de brazi
Se înalţă-n anotimpuri.
Pruncii şi-au ales alt drum
Şi-au pornit să se înalţe.
Către soare zboară-acum,
Dar li-s aripile arse.

Dor de prunci şi dor de casă,
Dor de-mbrăţişări, de vis...
Dor de plângere, de viaţă,
În adâncul lor te-au prins.
Iar trec stoluri de cuvinte
Peste cer brodat cu sângeri,
Pruncii vin să-şi mai alinte
Mama – înger printre îngeri.

Stele cad în palma ta...
Flori de crini şi crizanteme,
Cad la margine de stea...
În pierdute lacrimi, semne.
Foc arzând te-nalţi spre cer
Şi transformi eternitate
În fărâme de mister,
Tu desparţi ziua de noapte.

Voci şi bucurii deodată,
Umplu lumea de iubire.
Nu e dor să nu se-mpartă
În lumini şi-n fericire.
Universuri de lumină
Se coboară peste viaţă.
Învăţăm, trecând prin tină,
Că iertarea ne înalţă.

Iarăşi le vei revedea
Câte sunt în lume, toate.
Prunci şi semeni, dragostea,
Dobândi-vei prin dreptate.
Harul tău, album de voci,
În fâşii de libertate
Va răzbate peste toţi...
Omule, îmi dai dreptate?

Oh, ridică-te şi iartă!
A greşi e omeneşte...
Tu greşelile-ţi îndreaptă!
Către cine te iubeşte,
Azi îndreaptă-ţi iar privirea,
Căci ce bine-i "a ierta".
E calea spre fericirea
Ce etern o vei avea.

Oh, ridică-te şi iartă!
Iarăşi le vei revedea,
Voci şi bucurii deodată.
Stele cad în palma ta.
Dor de prunci şi dor de casă –
O făclie-n gânduri arzi.
Plânge ochiu-ţi cu speranţă,
Într-un colţ de lume, azi...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!