Între două lumi

Fără strigăte,
aranjasem
un ritual tăcut, de despărţire.
În raclă
mai erau 2 vorbe goale,
spoite cu mir, adus din Malaezia.
Aş putea zbura, de nu mi-ar fi frică;
oricum aş zbura, n-aş realiza altceva.
Trebuia să plecăm
şi-am inventariat, fiecare a 2-a frunză căzătoare,
într-un album de familie.
E-o după-amiază ce merită povestită,
intre 2 buzz-uri,
în care mama îmi face reproşuri,
că stau pe invizibil.
M-am externat într-o primăvară
dar salvasem reţeta singurătăţii,
de la al 2-lea înec.
Apoi am călătorit,
printre visele a 2 sirene gemene,
prin punctele cardinale
mai puţin importante.
Azi...
chiar nu mă mai tem.
Stau cu mamutul meu mare, rânjind...
şi... vom mai râde,
încă multă vreme.
E-o zi mare şi obişnuită,
cu multe lucruri mici şi ciudate.
Lângă râu, un bărbat simplu şi cumpătat,
îi desena delta.
Alţii 2 mai tineri o colorau.
După multe nopţi nedormite,
am învăţat nobila meserie,
de a dresa mamuţii.

Între timp,
ei au dispărut.

poezie de Cristi Poe
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iluzie

Spune-mi că mă iubeşti
şi voi avea aripi,
minte-mă
şi-am să încerc zborul.
Dacă este adevărat
voi zbura cu aripi de foc
în adâncimi necunoscute
încă de mine.
Spune-mi că vom zbura
cândva împreună
şi voi fi fericit
ridicându-mă
din adâncuri pe lună;
dar să nu-mi spui
că eşti doar iluzie
şi nu putem zbura,
că mă voi prăbuşi
într-o mare
de speranţe ucise

poezie de Costel Pîrlogea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum voi mai putea să mă recunosc?

Uneori mi-e frică să dorm.
Visele mi-ar putea zbura către pietre
din dorinţa de a le sculpta mâini.
Aş aştepta poate, golită de mine,
un răspuns
privind cum devin treptat una cu ele,
cum mi se face dor să ning
prin cerul de lumi
strivind aerul care ne desparte
de orizont.
Şi dacă mă voi trezi
la mijlocul drumului,
cum voi mai putea oare
să mă recunosc?

poezie de Iuliana Şerban
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Păpuşa

Dacă Dumnezeu ar uita pentru o clipă
că nu sunt decât o păpuşă de cârpă
şi mi-ar oferi în dar o bucăţică de viaţă, probabil că n-aş spune tot ce gândesc,
deşi în definitiv aş putea să gândesc tot ce spun.

Aş da valoare lucrurilor mărunte, dar nu pentru ce valorează ele,
ci mai curând pentru ceea ce ele semnifică.
Aş dormi mai puţin şi aş încerca să visez mai mult,
înţelegând că pentru fiecare minut în care închidem ochii,
pierdem şaizeci de secunde de lumină.

Aş merge în timp ce alţii ar sta pe loc,
aş rămâne treaz în timp ce toţi ceilalţi ar dormi.
Aş asculta în timp ce alţii ar vorbi
şi cum m-aş bucura de savoarea unei îngheţate de ciocolată!

Dacă Dumnezeu m-ar omeni cu o fărâmă de viaţă,
m-ar împinge de la spate în bătaia soarelui, acoperindu-mi cu razele lui nu doar corpul, ci şi
sufletul.
Doamne, dacă eu aş avea o inimă,
mi-aş scrie ura pe un cub de gheaţă
şi aş aştepta ca soarele să-l topească.

Aş picta pe stele, cu un vis al lui Van Gogh,
un poem de Benedetti
şi o serenadă de Serrat
aş oferi-o Lunii.

Aş uda trandafirii cu lacrimile mele
ca să pot simţi durerea spinilor
şi sărutul de culoarea cărnii al petalelor proaspete...
Doamne, dacă aş avea o fărâmă de viaţă...

N-aş lăsa să treacă nici măcar o zi
fără să le spun oamenilor pe care îi iubesc, că îi iubesc.
Aş convinge fiecare femeie şi fiecare bărbat că la ei ţin cel mai mult
şi aş trăi îndragostit de iubire.

Bărbaţilor le-aş dovedi cât de mult greşesc
când ei cred că nu trebuie să se mai
îndrăgostească atunci când îmbătrânesc,
fără să ştie că ei îmbătrânesc tocmai pentru că încetează a se mai îndrăgosti.
Unui copil i-aş face cadou o pereche de aripi,
dar l-aş lăsa să înveţe singur a zbura.

Pe cei batrâni i-aş învăţa că moartea
nu vine odată cu vârsta, ci odata cu uitarea.
Am învăţat de la oameni atâtea lucruri...
Am învăţat că toată lumea vrea să trăiască
pe vârful unui munte,
fără să ştie că adevărata fericire este
felul în care urci pantele abrupte spre vârf.

Am învăţat că ori de câte ori un nou născut
prinde cu pumnul lui mic,
pentru prima oară, degetul mare al tatălui său,
îl ţine strâns pentru totdeauna.

Am învăţat că un om
are dreptul să privească de sus un alt om
doar când îl ajută să se ridice.
Am învăţat o mulţime de alte lucruri de la voi, deşi, realmente, multe nu îmi vor mai servi la nimic,
fiindcă atunci când mă vor pune la păstrare în acea cutie,
eu voi fi murit deja.

poezie de Johnny Welch
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-am timp

Dumnezeu ştie. nu am timp de fleacuri. luaţi dragostea din calea mea
lăsaţi-mă să-mi văd de treabă. atât multă treabă. aş putea să vă răspund dar nu am timp
viaţa asta e atât de scurtă şi am atâtea de făcut.

învăţ. acumulez. atât de multe de învăţat. şi atât de puţin timp.
viaţa trece pe lângă mine. nu se întreabă dacă eu văd ce e în jur, dacă am timp să observ
şi sincer nu am timp nici să privesc cerul, nici ce e în jur. alerg către destinaţie

acum am timp. ştiu atât de multe şi am uitat atât de multe încât mă întreb dacă a meritat
aş vrea să ştiu cum arată un răsărit în plină iarnă dar nu mai există o altă iarnă pentru mine.
aş vrea să strivesc un fir de iarbă între dinţi să-i simt gustul, dar nu va mai fi o nouă primăvară

acum am timp şi pentru mine şi pentru alţii. mai bine zis am timp să mor
viaţa a trecut pe lângă mine luând cu ea răsărituri şi apusuri, gusturi, mirosuri, atingeri pierdute
am atât de multe de spus şi atât de puţine întrebări. acum am timp. degeaba.

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă am fi puţin mai conştienţi şi mai atenţi la ce se întâmplă în viaţă şi în jurul nostru, am realiza că de multe ori ne irosim cele mai importante resurse, iremediabile, finite, precum timpul... Pentru a obţine lucruri efemere, precum banii în speranţa că într-o bună zi vom putea cumpăra ceea ce nu poate fi cumpărat, timpul, sănătatea, relaţiile, dragostea, prietenia şi aşa mai departe. Ca fiinţe umane, după chipul şi asemănarea unui creator, care pentru fiecare este ce este, ar trebui să ne folosim mai mult conştiinţa decât impulsurile animalice. Astfel încât să ne deosebim şi prin altceva decât prin formă, de speciile regnului animal.

citat din Valentin Bărbulescu
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimic nu e mai ciudat decât un infinit închis într-un zero

oricât de mare l-aş desena cu creta
pe o tablă fără stele
pentru sentimentul acela de căutare
pe care-l simt şi eu
din când în când sau aiurea
între două grătare şi un acatist
când îmi fac cruce în cerul gurii
cu aceeaşi limbă cu care dau dracului
toată însăileala asta de galaxii şi găuri negre
printre supernove şi mai ştiu eu ce alte manifestări de infatuare
apoi mă caut de dumnezeu prin fiecare celulă
prin toate închisorile astea goale
în care se fluieră a pagubă
sau doar se sâsâie

oricum infinitul nu are nevoie nici de şansă
nici de îndoiala mea netoată
să tot fie infinit
chiar şi să se întoarcă în sine
cum o facem şi noi din când în când
prin moarte

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Evenimentele extraordinare sau supranaturale nu sunt chiar atât de puţin frecvente cum se crede, mai degrabă ele pot fi caracterizate printr-o incidenţă neregulată. Astfel, s-ar putea vorbi despre cutare minune că se întâmplă o dată la un secol, ca apoi să ne trezim cu mai multe fenomene de acel tip care apar în mai puţin de un an; apoi tot felul de monştri care invadează pământul, comete cuprinse de flăcări, eclipse care înfricoşează tot ce-i viu, misterioase ploi de meteoriţi, în timp ce sirene seducătoare ademenesc noi victime, iar şerpii de mare înghit lacom toate ambarcaţiile care au ghinionul să fie în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit, şi multe alte calamităţi îngrozitoare care cutremură omenirea.

începutul de la Lady into Fox, Capitolul 1 de David Garnett (1922), traducere de Dan Costinaş
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Utopia iubirii

într-o parte a lumii
mă aşteptai fără a şti
că nu sunt
încă
eu nu ştiam că ai putea fi
într-o zână
într-o obsesie
în umbra unei idei

erau timpuri când oamenii se priveau
cu nălucile în ochi
iubirea zbura
utopic
printre gânduri

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Firescul mă pune întotdeauna la punct

De la o vreme călătoresc prin lume şi n-o mai neg
ajung în punctele ei vulnerabile,
firescul mă pune întotdeauna la punct,
frumosul singurătăţii prin multimi nu mă iartă,
dar nici nu mă lasă plecat acasă.

Nu moare nimeni de prea multă plăcere
un moment oportun trebuie folosit,
scrisuil îmi rămâne ultima fotografie în detaliu
în care las sufletul să rodească din amintiri.

Închis apoi între pereţii interiori
am învăţat să-i ascult cu răbdarea pusă la încercare,
dar am obosit,
sunt cuprins de un somn nevinovat
prin care visele vâslesc pe tărâmuri străine.

Mă închid în obişnuinţe vechi
de care nu pot să scap fără să lupt cu înfrigurare
până capăt conştiinţa faptului împlinit
prin forţa lucrurilor pe care le determin zilnic
ca un orb reperele de orientare
într-un oraş al întunericului perfid.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O tăcere

când regulile nu sunt importante, în camera cu lucruri
ude
stau cutii de carton desfăcute şi
altele nedesfăcute ca nişte geamuri cu gratii şi sticlă spartă de la fostele lucruri

în timp s-au strâns multe
unele... nu
altele sunt bătăi de aripi lungi şi umbre ca nişte pete lăsate pe pânze
într-un fel e bine - nu este uşă să lase lumina să'ncurce
cele nespuse
iar tu te desfaci cu mâinile printre gratii
în timp ce fiecare trece grăbit, un celuloid rulat înapoi-înainte
pantofi, curea de piele neagră, pardesiuri, ploaia cu puncte şi fructe, piatra cu sângele ei bătătorit
tăcerea şi sfori tăiate de încheieturi
apoi o privire scurtă de pasăre, o linie ascuţind umbrele

nu mi-ai spus, de ce ai fi spus când nici tu nu ştiai
credeam că povestea începe de-abia, dar tu o sfârşeai
cu genuchii ţinându-ţi inima ca într-o covată, nu te-am înţeles şi tăceai şi tăceam
creionul cu care măsurai punctele zăcea într-o parte
şi alb ochiul tău, apusul

trecutul, picioarele goale, murdare lăsând urme'n noroi
oricâte lanţuri şi reguli şi scânduri de vopsea scorojite
o coajă de ou şi un bec încâlzit de lumină când
stâncile ridicate pe umeri cresc coloane şi arcade inexistente, iar
în spate pe bănci separate cu clape apăsate de ceea ce pare menit să se întâmple
şi neînţelesurile noastre mărunte
stau
ziduri, colţuri, clădiri înalte şi strânse şi haine
prinse de uşă pe cuiere de umbră cărămizile sparte şi peste toate
urme de sânge

poezie de Petru Teodor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Necazuri

Tot omul are o problemă,
Mai mică sau mai mare,
La mine-i groasă, e extremă,
Ca la însurătoare.

De-un timp, am gol prin buzunare
Prin carduri bate vântul
Nu vă mai spun că, de la mare,
Mi-a cam pierit avântul.

Ea e frumoasă, e-admirată,
Dar am o mare teamă
Ca, într-o noapte-ntunecată,
Vreun hoţ s-o bage-n seamă

Şi să mi-o fure, s-o răpească,
Să plece cu ea-n lume,
Să-i facă rău, chiar s-o lovească
Şi nervii să-mi consume.

Eu o iubesc, deşi mă seacă
De prea mulţi bani pe lună,
Cu leafa mea nu prea se-împacă,
I-ar trebui mai bună.

Fac tot ce pot să strălucească,
Îmi iau chiar de la gură,
Şi n-aş mai vrea să se oprească
Din fugă, în natură.

Deşi plimbările mă costă,
Că-i scumpă şi benzina,
Mai scap de-o viaţă prea anostă
Şi schimb puţin rutina.

Când merg cu ea, nu-mi fac probleme,
Sunt plin de-adrenalină,
Dar stau şi mă întreb, de-o vreme:
Ce-mi trebuia... maşină?

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Hai, pa!
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Părul

m-am întors la ţară, stau de vorbă
cu părul mai bătrân decât tata,
el ştie să îndure suferinţa mută
pe care n-o înţeleg nicicum,
deşi mă locuieşte de ani

n-a mai avut nimeni grijă de grădină,
e năpădită de buruieni uscate,
la vară n-o să mă mai văd dintre ele,
voi vorbi singur ascuns,
garantează durerea că voi fi tot aici

încă mă mai pot mira
de cât de puţin e între casă şi grădină,
încă mi-e frică de cât de multe
s-au întâmplat în spaţiul ăsta
cât o celulă larg deschisă

am reuşit să iert câţiva oameni,
ştiu că vor veni alţii la rând,
acum nu mai aştept multe,
doar să mă ierte şi pe mine cineva,
poate părul atunci când îl voi tăia

poezie de George Avram
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oamenii nu se înlocuiesc. Fără discuţii, călătorim la braţ cu fericiri şi câteodată o brumă de singurătate. Venim şi plecăm dar vezi că numai pentru unii încă mai stau la coadă gânduri alese la asfinţit. Faci un pas către azi şi eu în picioarele goale fug de mine. Mi-e frică. Poţi să fii cum vrei tu, nu te alung dar parcă n-aş mai aduna în buzunarele rupte dezamăgire.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa poeziei

Am călătorit în abisul timpului!
Am urcat şi am coborât munţi.
Şi-am parcurs troieni de timp
Cu lacrimi şi surâsuri ale singurătăţii!
Am strigat plângând
Doar în crăpătura seacă a pământului,
Să fiu sigur ca nu mă aude nimeni...
Doar seceta sufletului meu.
Disperarea şi plictiseala ce au venit şi au trecut,
Călătorind prin anii mei,
Au înţeles cum stau de fapt lucrurile...
Am depăşit zile egale ale singurătăţii în doi,
Prizonieri în pacea de acasă,
Zile egale, fără gust, insipide, fără culoare, ascunse
Între suferinţa şi bucuria cea dorită!
Zile întunecoase şi nopţi albe,
Furtuni în zile însorite dar şi clipe dezolante,
Pline de aglomeraţie, înr-un vid al zilelor, goale...
Acum că tu ai apărut în viaţa mea,
Vroiam să nu te las să pleci,
Să nu te pierd, dupa atâtea căutări.
Dar tu nu vrei să mai rămâi, te-ai speriat de vorbe
Ce nici măcar în gânduri nu erau!
Privirile mele dureau...
Şi cine ştie când te voi mai auzi!
Este inutil să-ţi repet ca pentru mine eşti o stea,
Atâta timp cât tu vei crede ca eăti o rocă
Stăpână, stinsă, echivocă,
O rocă ce provine dintr-un munte.
De vrei un altfel de iubire,
Eu nu pot să mai port încă o mască şi pentru tine!
Voi fi mereu sânge şi tu vena cavă
Iubita mea ce vei trăi prin mine clipe eterne!
Până mai ieri, eu mă hrăneam şi te sorbeam pe tine.
Dar mi-ai lăsat un gust amar în suflet
Şi deci prefer dulceaţa vieţii zilelor ce curg...
Aşa că voi continua să beau din cupa cu otravă,
Vinul fericirii, dătător de moarte ce dă viaţă
Şi puteri de Prometeu,
Gândului meu, poeziei.

poezie de Diodor Firulescu din Viaţa într-o călimară
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paradoxul vremurilor noastre

În istorie este că avem clădiri mai înalte, dar răbdare mai scurtă –
Şosele mai largi, dar puncte de vedere mai strâmte –
Cheltuim mai mult, dar avem mai puţin.

Avem case mai mari, dar familii mai mici –
Mai multe facilităţi, dar mai puţin timp –
Avem mai multe titluri academice, dar mai puţină intuiţie –
Mai multă cunoaştere, dar mai puţină înţelepciune –
Mai mulţi experţi, dar mai multe probleme –
Mai multe medicamente, dar mai puţină sănătate.

Bem prea mult, fumăm prea mult, cheltuim fără nici o socoteală,
Râdem prea puţin, conducem prea iute, ne enervăm prea repede;
Ne culcăm noaptea prea târziu, dimineaţa ne trezim obosiţi;
Nu citim cărţi, privim la televizor prea mult şi ne rugăm prea puţin.

Ne-am mărit averile, dar ne-am redus propriile valori.
Vorbim prea mult, iubim arareori, dar urâm prea adesea.
Am învăţat cum să ne facem drum în viaţă, dar nu o viaţă.
Am adăugat ani vieţii, dar nu am dat viaţă anilor.
Am ajuns până la lună şi ne-am întors de acolo,
Dar nu suntem capabili să traversăm strada pentru a ne întâmpina noul vecin.
Am cucerit lumile exterioare, dar nu propria lume interioară.
Am făcut lucruri mari, dar nu lucruri importante;

Am curăţat aerul, dar ne-am poluat sufletul.
Am supus atomul, dar nu prejudecăţile noastre.
Scriem mai mult, dar învăţăm mai puţin.
Facem planuri mai mari, dar înfăptuim puţin.
Ne-am deprins să ne grăbim, dar am uitat să aşteptăm.

Am fabricat mai multe computere care livrează mai multă informaţie,
Dar comunicăm din ce în ce mai puţin.
Aceastea sunt timpuri pentru fast food şi digestie greoaie;
Oameni mari, dar caractere mici;
Avem venituri mai mari, dar calităţi morale infime.
Am crescut enormi în cantitate, dar am rămas pitici în calitate.
Profituri considerabile, dar legături umane minuscule.
Acestea sunt timpuri de pace în lume, dar de luptă în familie –
Mai multă odihnă, dar mai puţină veselie –
Mai multe feluri de mâncare, dar mai puţină hrană.

Acestea sunt zile cu două surse de venit în casă, dar cu mai multe divorţuri;
Cu case mai luxoase, dar cu mai multe familii distruse.
Acestea sunt timpuri cu multe lucruri expuse la fereastră, dar cu cămara de provizii goală.

Un timp când tehnologia poate face manifestă această scrisoare ochilor tăi –

Şi un timp când tu poţi să alegi
Pentru a împărtăşi aceste lucruri cu cineva.... sau doar pentru a lovi tastatura: delete.

poezie de Bob Moorehead, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un bărbat încă tânăr îmi povesteşte: «Acum câţiva ani, în menajul meu au intervenit neînţelegeri. Găseam că soţia mea era prea rece şi trăiam unul lângă altul lipsiţi de tandreţe, ceea ce de altfel nu mă împiedica să-i recunosc calităţile sale excelente. Într-o zi, întorcându-se de la o plimbare, crezând că mă interesează, ea mi-a adus o carte pe care o cumpărase. I-am mulţumit pentru "atenţie" şi i-am făgăduit să citesc cartea, pe care am pus-o de-o parte. Au tecut luni de zile, timp în care, amintindu-mi în mai multe rânduri de cartea dispărută, am încercat s-o descopăr, fără a reuşi. După vreo şase luni, mama, pe care o iubeam foarte mult şi care locuia separat de noi, a căzut bolnavă, iar soţia mea a dat fuga s-o îngrijească. Starea bolnavei a devenit gravă, prilej pentru soţia mea de a-şi dezvălui cele mai bune calităţi ale sale. Într-o seară m-am întors acasă încântat de soţia mea şi plin de recunoştinţă faţă de tot ceea ce făcuse. M-am apropiat de biroul meu, am deschis fără nici o intenţie definită, dar cu o siguranţă de somnambul, un anumit sertar şi primul lucru care mi-a căzut sub ochi a fost cartea rătăcită, rămasă de negăsit vreme atât de îndelungată.» Odată ce a dispărut motivul, obiectul a încetat să mai fie de negăsit.

Sigmund Freud în Introducere în psihanaliză
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O tăcere

când regulile nu sunt importante, în camera cu lucruri
ude
stau cutii de carton desfăcute şi
altele nedesfăcute ca nişte geamuri cu gratii şi sticlă spartă

în timp s-au strâns multe
unele... nu
altele sunt bătăi de aripi lungi şi umbre ca nişte pete lăsate pe pânze
într-un fel e bine - nu este uşă să lase lumina să'ncurce
cele nespuse
iar tu te desfaci cu mâinile printre gratii
în timp ce fiecare trece grăbit, un celuloid rulat înapoi-înainte
pantofii, cureaua de piele neagră, pardesiuri, ploaia cu puncte şi dungi, piatra prinsă de ciment ca'ntr-un frig
tăcerea şi sfori tăiate de încheieturi
apoi o privire scurtă de pasăre, o linie ascuţind umbrele

nu mi-ai spus, de ce ai fi spus când nici tu nu ştiai
credeam că povestea începe de-abia, dar tu o sfârşeai
cu genuchii ţinându-ţi inima ca într-o covată, nu te-am înţeles şi tăceai şi tăceam
creionul cu care măsurai punctele zăcea într-o parte
şi alb ochiul tău (apusul)

trecutul, picioarele goale, murdare lăsând urme'n noroi
oricâte lanţuri şi reguli şi scânduri de vopsea scorojite
o coajă de ou şi un bec încâlzit de lumină când
stâncile ridicate pe umeri cresc, iar
în spate pe bănci separate cu clape apăsate de ceea ce pare menit să se întâmple
(el) tace
şi neînţelesurile noastre mărunte
stau
ziduri, colţuri, clădiri înalte şi strânse şi haine
prinse de uşă pe cuiere de umbră cărămizile sparte şi peste toate
urme de sânge

poezie de Petru Teodor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un zâmbet 🐱

Am spălat atâtea vase,
Şi acum mă odihnesc,
Şi-am o durere de oase,
Că mi-e teamă c-o păţesc!

Fiindcă eu, cum sunt drăguţă,
Am luat din treaba ei,
Să stea si ea olecuţă,
Să nu iasă cu "scântei"!

Despre mama este vorba..
A avut ieri musafiri,
A făcut mai întâi ciorba,
Şi friptura, ce te miri?

Apoi, nişte prăjituri,
Ce, se poate fără dulce?
Chiar nişte firimituri,
A putut pisi s-apuce!

Şi-apoi, curăţenie,
Cu un monstru din Obor
Care, cu smerenie,
Mi-a zis: sunt aspirator!

Doamne, ce m-a alergat,
Prin întreg apartamentul,
Că şi-acum sunt speriat,
Că nu mai trecea momentul!

Au venit şi dumnealor,
Musafiri adevăraţi!
Eu mă uitam pe vizor,
Să nu intre încălţaţi!

Asta le mai trebuia,
Să intre iar încălţaţi,
Pregătisem şi-o nuia,
Să şi-o ia cei avizaţi!

Astăzi mama nu mai poate,
De vreo patru ore doarme.
M-a lăsat şef peste toate..
Chiar şi ploaia poa' să toarne!

Eu m-am apucat de vase,
Şi-aşa, una câte una,
Le-am spălat, dar mor de oase,
Şi mă tot masez întruna.

De-aia stau acu-n chiuvetă,
Să mă odihnesc puţin,
Dar de-aud de-altă şuetă
Cred că plec şi nu mai vin!

poezie de Marilena Ion Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Luminiţe verzi

Pot ajunge atât de uşor

la dulăpiorul cu calmante

dar

sunt unele lucruri care nu pot fi rezolvate atât de uşor,

stau în mijlocul apartamentului, desculţă, întunericul din jur

creşte şi îşi face loc peste tot,

pentru o clipă

chiar cred că nu sunt singură,

miocardul stă să pleznească, încerc să mă gândesc la ceva liniştitor,

o zi de vară, chipul lui,

un câmp de lavandă în care să mă arunc

dar mintea rămâne captivă în frică,

pot ajunge atât de uşor

la o lumină,

uneori ecranul telefonului salvează,

îl aprinzi, intri în virtual

ca-ntr-un culcuş,

mă-ntorc în pat, trag pătura peste mine,

parcă-aş fi într-un cort improvizat,

luminiţele verzi de la chat mă fac să mă simt mai puţin singură,

încă o duzină de oameni

au insomnii, încă o duzină coşmaruri,

insecurităţi,

fac kilometri pe news feed ca-ntr-un tunel tehnicolor,

cu bicicleta, printre gif-uri şi imagini de profil

cu feţe necunoscute, meme-uri vechi care încă mă fac să râd,

pun puţină muzică în căşti, încerc să mă

propulsez într-un spaţiu

mai puţin ostil,

aflu că

asta chiar funcţionează,

e safe aici,

mi-e bine,

mă stabilizez pentru o vreme

şi intru într-un vis cu o vară nesfârşită

în care tu eşti un mare rege al petrolului

şi eu fata frumoasă şi rea

care îţi mănâncă zilele.

poezie de Alexandra Negru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

m-am gândit să-mi desenez o casă.
am început cu un scaun,
fiecare om are nevoie
de un colţ de sentiment stabil
pe care să se aşeze când oboseşte
de prea multă închipuire.

apoi am schiţat un pom.
încă nu m-am hotărât dacă va fi un nuc,
peste care să treacă umbrele
spre odihna lor neagră, ascunsă în nord,
sau va fi un altceva,
din care să înfrunzească gălăgios, dimineaţa, vrăbiile...

între timp,
am adormit între cele 4 crengi cardinale
pe care le înfipsesem pe post de structură
în schiţa asta săracă
şi am lăsat desenul să se gândească singur
despre câtă dragoste ar avea nevoie
pentru umplerea încăperii.

când m-am trezit, desenul era gata.
era foarte cald înăuntru,
mirosea a nou
şi a cineva care încă nu venise...

această casă seamănă cu mine, am zis.
stă norocul în ea ca un ou.
sunt un cuib.

poezie de Corina Daşoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!