Alexandra Negru

Luminițe verzi

Pot ajunge atât de ușor

la dulăpiorul cu calmante

dar

sunt unele lucruri care nu pot fi rezolvate atât de ușor,

stau în mijlocul apartamentului, desculță, întunericul din jur

crește și își face loc peste tot,

pentru o clipă

chiar cred că nu sunt singură,

miocardul stă să pleznească, încerc să mă gândesc la ceva liniștitor,

o zi de vară, chipul lui,

un câmp de lavandă în care să mă arunc

dar mintea rămâne captivă în frică,


pot ajunge atât de ușor

la o lumină,

uneori ecranul telefonului salvează,

îl aprinzi, intri în virtual

ca-ntr-un culcuș,

mă-ntorc în pat, trag pătura peste mine,

parcă-aș fi într-un cort improvizat,

luminițele verzi de la chat mă fac să mă simt mai puțin singură,

încă o duzină de oameni

au insomnii, încă o duzină coșmaruri,

insecurități,

fac kilometri pe news feed ca-ntr-un tunel tehnicolor,

cu bicicleta, printre gif-uri și imagini de profil

cu fețe necunoscute, meme-uri vechi care încă mă fac să râd,

pun puțină muzică în căști, încerc să mă

propulsez într-un spațiu

mai puțin ostil,

aflu că

asta chiar funcționează,

e safe aici,

mi-e bine,

mă stabilizez pentru o vreme

și intru într-un vis cu o vară nesfârșită

în care tu ești un mare rege al petrolului

și eu fata frumoasă și rea

care îți mănâncă zilele.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Deviant" de Alexandra Negru este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -20.00- 13.99 lei.

Citate similare

Alexandra Negru

Vara iar

Nu-i pisiceală, ci langoarea din zilele de vară, valurile de căldură în care lucrurile par altfel, se distorsionează, aproape te fărâmă.
Trecem granița și Moldova de partea cealaltă e captivă într-o buclă temporală,
câmpii uscate se întind sub privirile tale nostalgice,
ne sufocăm,
cerem air con de la domnu' șofer și ni se dă,
cerem o soartă mai bună pentru toți
și cine suntem noi să cerem asta.

Nu-i trist de tot,
pe unele străzi, în unele case, se aprinde,
ca un neon, uneori, fericirea.

Suntem acasă la tine,
stăm liniștiți, ne balansăm într-un leagăn improvizat,
o boare de vânt ne mângâie pielea arsă,
ne promitem chestii mici, realizabile.
Îmi spui povești
din trecut, chicotim și
ne doare,
mă duci și pe mine acolo, vom fi bine.

E vară iar, o vară în care totul pare posibil,
cu zgomot de motor
și șantier,
bâzâit de țânțari și fapte eroice,

e vară și suntem din nou
copilașii părinților noștri.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Alexandra Negru

Vara și noi

Nu-i pisiceală, ci langoarea din zilele de vară, valurile de căldură în care lucrurile par altfel, se distorsionează, aproape te fărâmă.
Trecem granița și Moldova de partea cealaltă e captivă într-o buclă temporală,
câmpii uscate se întind sub privirile tale nostalgice,
ne sufocăm,
cerem air con de la domnu' șofer și ni se dă,
cerem o soartă mai bună pentru toți
și cine suntem noi să cerem asta.

Nu-i trist de tot,
pe unele străzi, în unele case, se aprinde,
ca un neon, uneori, fericirea.

Suntem acasă la tine,
stăm liniștiți, ne balansăm într-un leagăn improvizat,
o boare de vânt ne mângâie pielea arsă,
ne promitem chestii mici, realizabile.
Îmi spui povești
din trecut, chicotim și
ne doare,
mă duci și pe mine acolo, vom fi bine.

E vară iar, o vară în care totul pare posibil,
cu zgomot de motor
și șantier,
bâzâit de țânțari și fapte eroice,

e vară și suntem din nou
copilașii părinților noștri.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Răsărit

De sub plapuma unui nor rătăcit pe cerul părăsit de stele, soarele își dezbracă mantia nopții, arătându-și stingher chipul.
O nouă dimineață, timid se joacă cu întunericul printre copacii încă verzi ai pădurii " de pe Herina".
Ne respirăm existența într-o lume atât frumoasă... și totuși neîncăpătoare pentru oamenii zilelor nostre!
Nu mai avem loc unii de alții, nu ne mai bucură succesul altora, nu ne mai ajung averile, banii, faima.
Atât de ușor judecă omul, atât de ușor pune etichete, atât de ușor uită...
Oare câte chipuri plânse a mângâiat soarele de-a lungul existenței sale?

poezie de
Adăugat de Emilia MariamSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un singur vot până acum, nu e relevant, votează!

Distribuie
Alexandra Negru

Calimero

Trec cu palmele peste zidul imaginar
după care mi-am ascuns o frică mare,
palpitează,
trimite mici șocuri electrice-n capilare,
printre crăpături cad șuvițe negre, câteva cuvinte de ură.

Am să o înving cândva, îmi spun,
privind direct în razele soarelui.

Terapie ca-n vacanțele de vară,
mă alint cu câteva momente de sinceritate,
cu o mică psihoză de sezon.
Înapoi în țară și mă destabilizez cu totul,
e de ajuns un caz la tv să-mi destrame fantezia.
Mă arunc în ore lungi de somn,
în curățenia frenetică de august.
Sindrom Calimero sau pur egoism,
durerea mea e mai mare decât a celuilalt, e mai reală. În lipsa ei, debusolare,
senzația că sunt departe de casă.

Și apoi el,
cu tandrețea lui nativă,
cu vulnerabilitatea lui atât de familiară.
Vine să consoleze, să orchestreze
o aterizare în siguranță.
El, care nu iartă nici după cei 7 ani de doliu negru, de penitență. Numai pe mine, în fiecare zi, pentru toate copilăriile.
Să crezi sau nu,
e zâmbetul de la final care contează,
nu-l vezi prin news feed, ne aparține în totalitate.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Cornelia Georgescu

De la data lansării navei albastre de pe Terra trecuseră deci cinci ani și jumătate, pentru fiecare dintre cei șapte tineri din echipaj. Cu toții arătau încă bine, ba chiar foarte bine, căci anii trecuți nu le marcase în mod drastic fizionomia; erau încă tineri, poate doar puțin mai maturi și atât. În rest... chipul lor încă păstra ceva din inocența vârstelor mai mult sau mai puțin adolescentine pe care le avuseseră la data plecării în misiune.

citat din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de (2009)
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Jen: Dawson, îmi placi.
Dawson: Da, dar nu e de ajuns să mă placi. Vreau să mă dorești.
Jen: Ești ca un Dumnezeu pentru mine Dawson, și nici măcar nu cred în Dumnezeu. Școala asta nu m-a primit cu brațele deschise. Toți par să mă urască și nu știu de ce. Poate din cauză că sunt din New York sau pentru că sunt diferită. Viața mea aici pare o lungă detenție din care nu pot scăpa, dar apoi mă gândesc la tine. Și la cum am întâlnit un băiat atât de romantic și atât de grijuliu și care îmi place și pe care îl doresc atât de mult. Dawson, tu ești motivul pentru care reușesc să trec peste zilele urâte. Și de crezi că vreau să fii un mare armăsar musculos, atunci ești nebun.
Dawson: Înțeleg că nu vrei să ne grăbim, chiar înțeleg. Și nu vreau să te grăbesc. Nu vreau să fiu acel tip de băiat. Dar sunt și eu om cu hormoni. Și aș minți dacă aș spune că nu m-am gândit niciodată să fac dragoste cu tine. Îmi trece prin minte de sute de ori pe zi.
Jen: Doar o sută? O nimica toată.

replici din filmul serial Cei mai frumoși ani
Adăugat de Moț MădălinaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Silvia Goteanschii

Aici se aruncă zaruri

Uneori mi se-ntâmplă să ies din mine,
mi se-ntâmplă așa
cum o pasăre mare, foarte mare,
din zbor, se lasă la picioarele unui om singur.

Poate nu chiar atât de singur,
dacă ține strâns la piept o vioară
frumos lustruită, dar care nu cântă,

care nu cântă, dar care se-aude
departe, în lunci neștiute de nimeni,
sau poate, într-un soare care nu încălzește,

dar care strălucește în inima lui
și în inima mea, totuna
și focul se-aprinde singur, pe dealuri, a viață

și care nu arde, căci frumoase femei
încă adună spice
și tineri bărbați cu iarba în dinți
le poartă pe brațe până în inima casei.

Uneori mi se-ntâmplă să ies din mine,
mi se-ntâmplă așa
cum o pasăre mare, foarte mare,
se ridică ușor din vioara omului singur
și zboară neîntrerupt spre o casă cu inimă.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Nu mă interesează un bărbat decât în măsura în care cred că-l stăpânesc ca femeie, în care cred că sunt pentru el, într-un moment din viață, o ființă unică, de neînlocuit. Știu că sunt femei mai frumoase decât mine, dar asta nu are nicio însemnătate, fiindcă oricât de frumoasă ar fi o femeie, se poate totdeauna ivi alta, care să fie și mai frumoasă; dar cred că poate exista o adâncime sufletească, o sensibilitate, o inteligență care pot însufleți în așa fel un anumit fizic, care pot crea o feminitate infungibilă, amalgam unic de însușiri de neînlocuit, cel puțin într-o clipă dată, pentru un om într-un anume climat sufletesc.

în Pânza de păianjen
Adăugat de Emilia NedelcoffSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

vot: idee genială, exprimare superbă, ton serios

Distribuie
comentariiAu fost scrise 2 comentarii până acum.
Participă la discuție!
cumpărăturiCartea "Gentiane" de Cella Serghi este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -24.90- 12.99 lei.
Cornelia Georgescu

Maria: Poate că nu te-ai străduit destul. Doar atât dacă i-ai spune, că o iubești și totul s-ar rezolva, s-ar schimba brusc, în bine, pentru amândoi.
Lucian: Chiar crezi asta? Eu nu sunt atât de sigur. Nu cu ea. Cu ea nu va fi așa de ușor. Dacă ar fi fost alta, poate da, dar ea... Nu! Nu merge. Poate ar fi ținut figura dacă ea ar fi fost altfel, însă... Nu știu. Nu știu ce să mai cred.
Maria: Cum să nu știi? Cum poți spune așa ceva? Tocmai tu? Acest termen nu există, sau poate fi depășit, mai ales pentru tine.
Lucian: Bine ar fi să fie așa, însă, din nefericire pentru mine, nu e deloc astfel... Sunt nehotărât, Maria; e pentru prima oară în viață că mi se întâmplă așa ceva, dar culmea, într-adevăr nu știu ce să fac. Ezit mereu, amân mereu, deși nu asta mi-aș dori. Din cauza asta trebuie să mă mai gândesc, să devin odată hotărât.
Maria: Bine, Luci, atunci mai gândește-te, poate că ceea ce ți-am spus îți va fi de folos într-un fel; cel puțin eu așa sper.
Lucian: Sigur. Chiar îmi este de folos. Îți sunt recunoscător.
Maria: Lasă asta. N-am nevoie de recunoștința ta.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Marilena Tiugan

În toamnă îngerii zboară peste tot

ce și cât știu eu despre lumea din care m-am născut
știu tot atât cât știu despre cea în care trăiesc
mai puțin decât știu stelele despre cerurile gri
și mai puțin decât știu îngerii despre zborul lor

în întunericul nopții o dată am auzit un foșnet
alb-alb era ceva și mi-a părut după formă
un fluture enorm fâlfâindu-și aripile iluzie la geamul spart în bucăți
ori era o singură aripă care plutea mai ușor fără înger

ce știi tu despre lumea în care se nasc îngeri
ai văzut cumva locul în care se nasc și mor stelele?
Cel Ce a văzut-o a venit și neîntrebat a povestit
iar eu mă mulțumesc să cred că în toamnă îngerii zboară peste tot

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Lacrimi sărate

Acum, e atât de trist
aici...
nu mai am cui povesti
ce am mai simțit azi
ce trăiri
sau ce vise prostești de copil

Când ne vom întâlni iar
nu mi le voi mai aminti
dar nici nu vor mai conta
și curg lacrimi...
și-s sărate...

Și nu mai știu ce să cred
sau în cine...
"O să fie bine!" aud
oriunde merg și de la
oricine întâlnesc...
le zic și eu la fel, dar
oare chiar va fi?

Și parcă dacă zic și îmi repet...
"acum" e tot trist
iar "atunci" încă nu a venit!
și lacrimi iarăși se preling...
și-s sărate...

Nu știu cât voi rezista
mi-e dor...
și te vreau...
acum și aici

Îți ascult ticăitul ceasului
și el plânge după
mâna ta...

Și totul e trist și
mi-e frică...
Simt cum îmi pierd speranța,
iar încrederea în mine
nu o mai am de mult

De ce toate astea? mă întreb...
pentru ce? pentru cine?
și răspunsul – pentru noi! – vine.

Lacrimile se usucă pe obraz
nu mai ajung să
le simt gustul (poate
acum sunt dulci?)
și gândul devine rece
iar ochii se măresc în
intensitatea culorii...

Dar eu tot singură rămân
fără un scop în viață
și fără nimeni care să știe...

Poate totuși voi ajunge la tine...
poate... mai devreme decât
mai târziu...

Și în jur e rece de
priviri pline de compasiune
care mă apasă
până la lacrimi...
lacrimi sărate...

poezie de
Adăugat de Natasa RaduSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un singur vot până acum, nu e relevant, votează!

Distribuie

Ocazia pentru care voiam să fac drumul era foarte rară și cu atât mai frumoasă; dar parcă palpitația întârzierii îi dădea o încă și mai mare importanță. Parcă și semafoarele, cufundate într-un somn agitat, îmi resimțeau emoțiile, pentru că tresăreau, din când în când, parcă speriate. Căsuțele de la marginea orașului erau învelite într-un întuneric odihnitor, ca niște paturi de dormitor. Curbele străzilor își dezveleau genunchii de femeie, netezi și catifelați, ca într-un vis din care ar fi vrut să evadeze. Încă era noapte. Aerul de afară era proaspăt, pentru că lumea îl respira numai pe cel din case.

în Maeștri din cotidian (2015)
Adăugat de Doina PostolachiSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
cumpărăturiCartea "Ambroise" de Doina Postolachi este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -28.00- 26.60 lei.
Alexandra Negru

Pixelat

privește-mă
nu ascund
aproape nimic
nu mă doare
nu mai simt
vibrațiile de ură
de prin news feed

am un zâmbet
perfect pixelat
care mă protejează
o forță nativă de atracție

nu-i nimic
distorsionat în realitatea mea
sunt lucidă e o lumină care vindecă aici
trece ca fierul de călcat
peste leziuni emotive

sunt pregătită
pentru orice
acum
loviți-mă
loviți-mă

am să mă întorc
mereu mă întorc
să spulber să înduioșez să critic

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Atât de fragilă

Într-o lume ce pare a fi defectă,
Trebuie să zâmbesc că nici eu nu sunt perfectă,
Încerc cu liniște viața să-mi trăiesc
Și toate ușor să mi le potrivesc.
Încerc să mă bucur de orice nimic,
Îmi așez amintiri toate într-un plic,
Iar când descopăr ceva în fiecare clipă,
Zâmbesc și le strâng să nu fac risipă.
Când e senin, stau seara și privesc stelele,
Iar vântul suflă lin și-mi ridică pletele,
Apoi în pat când eu dormeam,
Gândul mă duce când noi visam.
Uneori viața e ca o poveste
Și tot viața ne dă de veste,
Că acum ești ș-apoi te duci
Pentru că nu știi niciodată cât o mai duci.

poezie de (2 octombrie 2018)
Adăugat de Eugenia CalanceaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Teodor Dume

Și atât...

printre diminețile mele
din care ies zilnic
cu pași programați
și printre puținele lucruri
pe care le mai am
sunt mulți prieteni
care-și storc transpirația
ca pe niște coșuri la pubertate
spunându-mi că mă iubesc
apoi se retrag într-un petic de viață
ca și cum ne-am împărți trupul
de fapt e un fel de trădare reținută

atunci mă apucă o haită de draci
încep să iradiez și împing totul
spre oamenii care mă urăsc...
reacția mea e nocivă dar
până ies din ea
nu fac mare caz
scuip înapoi
și atât...
fără să-mi fie frică
pășesc prin mine ca pe o alee
pe care timpul aleargă
sub formă de aburi
dimineața devreme

durează câteva clipe

în întunericul din jur
doar eu o oglindă spartă
din care lumea adună cioburi
și nu-i puțin lucru...
careva reazemă privirile
de coapsele mele și aruncă
cu pietre înăuntru
ce pot să fac...
îi țintesc ochii
ca să am
imaginea perfectă apoi
îmi ancorez limba de o liniște
și spun doar atât
mai du-te-n...

aerul cald dilată distanța dintre noi
mai arunc o privire

și atât...

ceea ce simt nu e nici măcar
ieșirea care duce înspre copilărie

o bucată din mine
rămâne cantonată pe os
în suflet mi se preling
culorile copilăriei
reacția crapă o lacrimă și
doar regretele duc într-acolo

ies din mine
ca dintr-un trup decupat
dintr-o fotografie
și aștept preventiv

atât...

poezie de din Lacrimi de pe altarul trupului (2018)
Adăugat de Teodor DumeSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Cornelia Georgescu

Eugen: De atunci și până acum lucrurile s-au schimbat drastic.
Traian: Da; sunt directorul aceluiași Institut, dar ce folos? Ea încă e cu blondul, în timp ce pentru mine e ca un obiect tabu... Eu sunt doar cu Institutul. Și atât! Asta-i tot ce mi se cuvine, tot ce mi-a rămas.
Eugen: Nu! De ce ești pesimist?
Traian: Aș zice, mai degrabă, realist. Trebuie să mă mulțumesc cu ceea ce am; poate nu-i foarte mult, poate nici prea puțin, dar asta e. Oricum, nu sunt chiar atât de ghinionist: Chiar dacă nu se știe, am totuși un fiu minunat și cel puțin un prieten foarte bun, adică tu. Și-n tot timpul ăsta, erai atât de aproape de mine, dar eu nu știam...
Eugen: Ah, mă flatezi! Nu cred că sunt singurul tău prieten.
Traian: Nu crezi?! Mai gândește-te, Eugen... Cât despre Diana... Un singur cuvânt din partea ei și... Aș fi în stare să renunț la tot; n-aș avea ce pierde... Dar nu cred că se va întâmpla vreodată așa ceva; nu va renunța ea la blondul ei, iar eu n-o pot obliga. De fapt, dacă mă gândesc mai bine, cred că din cauza ei am păstrat tăcerea în cazul lui Luci, ca nu ea să sufere, ci eu...

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Nu poți ști asta, E, pentru că înaintea oricărei forme de cunoaștere trebuie să existe un cunoscător căreia să-i apară: Cunoașterea. Sau "eu știu" este extrem de limitat și tot ceea ce poți cunoaște, știi este limitare. Limitarea dintre subiect și obiect. Adică, tu infinitul ești apriori cunoașterii, tocmai de aceea tot ceea ce poți cunoaște e doar FRICĂ ÎNVĂȚATĂ DE LA GÂND DESPRE TINE. Și iată de ce spun asta: "Dar sunt încă într-un trup, limitat de o minte ("cu care lucrez") aceasta este FRICA. Adică în loc să vorbească inima ta, libertatea infinită a Conștiinței, prin tine încă vorbește frica, ok? De fapt care este Adevărul? Pentru că mintea sau frica va spune: "Maharaj, dar eu sunt încă o picătură aflată în ocean, cum aș putea eu să fiu infinită, dar lucrez să devin oceanul!" Și gogoașa asta apretată cu "spiritualitate" o spun atât de mulți oameni pentru a rămâne pe mai departe sclavii corpului-minte și ai suferinței. Așadar, ce e în neregulă la această afirmație?
Ceva scârțâie, e o minciună, dar de ce?

citat din
Adăugat de George Aurelian StochițoiuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

"Încă puțin somn, încă puțină ațipeală, încă puțin să mai stau în pat cu mâinile în sân!" Însă de vei face aceasta, va veni peste tine sărăcia și nevoia ca un bun alergător.

în Septuaginta
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Tablou

am înghițit pastila roșie
pe străzi nici urmă de om/ m-am transformat în ceva care nu visează

pe planșetă desenasem în cameră o casă cu o mansardă încântătoare
o casă fără etaj / doar un coridor lung și în capătul lui
o ușă

// mi-au spus că o singură dată în viață pot deschide această ușă//

cred că de fapt construisem un tunel pentru ei în care să-i pot vedea
mai bine mergând în șir iar eu să stau pe băncuța din mansarda cu flori/ să desenez

la sfârșit toți au deschis ușa și au plecat
iar eu am rămas singură la capătul coridorului

era vară și afară soarele lucea violent
era timpul sa deschid și eu ușa
era timpul ca și eu să visez/ să dorm / să visez

//
m-am lăsat jos pe dalele încălzite ale tunelului și mi-am dat seama că nu voi putea deschide acestă ușă niciodată

m-am așezat la masă înpoi la planșetă & am desenat înăuntru un oraș mai mic fără oameni/
acesta era adevărul / aveam nevoie de frică pentru a-mi împinge corpul în partea cealaltă unde ei mă așteptau

să intru în lumea lor ciudată și strălucitoare

//
am rămas așa mult timp cu telefonul pe silent
până ușa s-a deschis singură / am vomitat pastila roșie și eram din nou eu însămi la semafor într-un lan de mașini albastre care se unduiau pe un bulevard. și totul părea
ca la început / atât de real.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Cornelia Georgescu

Lia: Totuși, mă ierți, cu adevărat?
Lucian: Sigur! N-ai înțeles încă? Te-am iertat deci, deși ceea ce ai spus rămâne, nimic nu poate schimba acest lucru și sper să înțelegi că m-a durut foarte mult. Încă mă doare, dar nu contează. Nu vreau să mă mai gândesc. Ce-a fost, a fost, trebuie să uităm. Timpul merge înainte, nu se oprește-n loc, iar înapoi nu se întoarce. Trebuie să privim spre ce va fi de acum încolo.
Lia: Și ce va fi? Vei reveni acum printre noi?
Lucian: Așa, brusc?! Uff... Nu se poate. Mi-e greu, dar am să în-cerc. Cred că da, voi reveni în cele din urmă. De ajuns cu separările inutile! După șase luni, m-am săturat de singurătate!
Lia: Deci, chiar nu ești supărat, deloc?
Lucian: Nu! Și te rog să nu mai vorbim despre asta. Eu sunt dispus să uit totul. De fapt, am și uitat deja. Putem pretinde că nu s-a întâmplat nimic, niciodată. Te-aș ruga să gândești și tu la fel. Să ștergem totul cu buretele. S-o luăm de la început.
Lia: Am să încerc, dar nu-i așa ușor. Rămân cele șase luni, care nu pot fi șterse cu buretele; e jumătate din perioada care a fost stabilită pentru această misiune pe planeta Proxima... În orice caz, îți mulțumesc. Acum pot fi liniștită, dacă știu de la tine că m-ai iertat. Înseamnă foarte mult pentru mine. Dar ești sigur că...
Lucian: Da, sunt foarte sigur. Te rog încă o dată, nu vreau să vorbim despre asta! Dacă tot ai venit până aici, să vorbim despre altceva, orice altceva. Ar fi mult mai plăcut.
Lia: Bine. Doream doar să mă asigur...
Lucian: Poți fi foarte sigură! Te rog...
Lia: Da, bine. Am înțeles. Nu mai vorbim despre asta, pentru că nu-ți face plăcere. Nici mie.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
♥ Cum pot ajuta?

Fani pe Facebook