Surâs, o, cel dintâi, surâsul nostru

Surâs, o, cel dintâi, surâsul nostru.
Şi totul – una: teii să-i respiri,
s-asculţi tăcerea parcului – deodată
uimit să vezi, s-atingi în celălalt surâsul.

Era-n surâsu-acesta amintire
despre un iepure ce chiar acolo
în iarbă, se jucase; era copilăria
surâsului. Mai gravă i-a fost dată
alunecarea lebedei pe care
noi am văzut-o, mai târziu, tăind,
în două jumătăţi de seară, iazul.
– Conturul pomilor pe cerul liber,
senin, noptatic în curând, trasau
conturu-acestui zâmbet pe fundalul
viitorului extatic din privire.

poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii (1906-1926), Desăvârşite, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Surâsul zilei

Trandafirul parcă întreabă

azi unde ţi-e surâsul poete

îngeri chicotesc prin iarbă

zboară taman pe-ndelete

Unde ţi-e surâsul azi poete

răstoarnă cerul în cuvinte

imaginaţia-i plecată la fete

de-a hoarţa mergi-nainte

Răstoarnă cerul în cuvinte

îngeri chicotesc prin iarbă

în grădină totul e fierbinte

trandafirul parcă întreabă

Unde ţi-e surâsul azi poete

numai plecat să se desfete

poezie de Costel Zăgan din Cez(e)isme II (6 octombrie 2022)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noaptea cea mare

Adesea uimit te priveam, stăm la fereastra ieri începută,
stăm şi uimit te priveam. Încă mi-era oraşul cel nou
refuzat, şi, neînduplecată, priveliştea
se-ntuneca de parcă nu aş fi fost. Nici cele mai apropiate
lucruri nu se-osteneau să se facă-nţelese. La felinar,
stradela o lua în sus. Vedeam că mi-e străină.
Peste drum, o odaie, palpabilă, clară-n lumina lămpii –
începeam să particip; simţiră, lăsară obloanele.
Stam. Apoi plânse-un copil. Ştiam ce-s în stare
mamele-n casele acelea,-mprejur. Şi ştiam
şi nemângâiatul temei al oricărui plâns.
Sau o voce cânta şi răzbătea ceva mai departe
de aşteptare, sau, jos, tuşea un bătrân,
mustrător, ca şi cum trupu-i avea dreptate
contra acestei lumi mai blajine. Apoi o oră bătu –
dar eu numărai prea târziu, şi căzu pe alături.
Ca un băiat, străin, care-n sfârşit e primit
în joc dar nu prinde mingea, nu ştie
nici unul din jocuri, ce-atât de uşor ei le joacă,
şi stă şi se uită,-ncotro? – stăm şi deodată,
am înţeles că te joci cu mine, noapte adultă,
şi uimit te priveam. Unde turnuri
se mâniau şi oraşul ce-şi întorcea de la mine destinul
mă-mpresura, unde munţi de neghicit
stăteau împotrivă-mi, unde în cercu-apropiat
o-nstrăinare flămândă împrejmuia licărul întâmplător
al simţirilor mele: acolo, slăvito,
m-ai cunoscut şi n-a fost ruşine într-asta. Suflul tău
a trecut peste mine, surâsul tău, răsfirat pe-o vastă
melancolie, m-a străbătut.

poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii (1906-1926), Desăvârşite, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul II

Şi-aproape-o fată-a fost şi s-a iscat
din fericirea unică a lirei,
senin luci prin vălul primăverii
şi în urechea mea îşi făcu pat.

Dormea în mine. Totul somn era.
Copacii ce-am admirat vreodată,
cerul palpabil, lunca mângâiată
i-orice uimire ce a fost a mea.

Dormea dar lumea. Cum a fost creată
de tine, zeu ce cânţi, de nu dorea
să fie trează? Se iscă, dormi.

Şi unde-i moartea-i? Oare vei găsi
acest motiv, cât cântul va dura?
Din mine unde cade ea?... Aproape-o fată

sonet de Rainer Maria Rilke din Sonete către Orfeu, Partea întâi, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O căsătorie reuşită este una în care fiecare dintre soţi îl învesteşte pe celălalt ca gardian al singurătăţii sale.

citat din Rainer Maria Rilke
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-a lungul înaltelor ziduri de-o iei

De-a lungul înaltelor ziduri de-o iei,
mulţimea de roze nu poţi să o vezi,
pe-ale parcului străine alei,
dar în credinţa ce le-o păstrezi,
le simţi că-s aproape ca nişte femei.

Fără să şovăie, merg câte două,
şi după mijloc se ţin,
şi cele roşii cântă singure-n rouă,
apoi cu miresmele lor intră lin
cele albe-n cântarea cea nouă...

poezie de Rainer Maria Rilke, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintire

Şi iarăşi aştepţi, aştepţi ce pare menit
viaţa să ţi-o mărească la nesfârşit.
Aştepţi ce de altă tărie ţine,
ce-i unic, puternic din cale-afară,
trezirea pietrelor,
adâncimi întoarse spre tine.

În culoare crepusculară
pe etajere apun
volumele-n aur şi brun.
La ţări te gândeşti, ce-ai străbătut,
la chipul şi la veşmântul
unor femei pe care iar le-ai pierdut.

Şi ştii dintr-o dată: aceasta a fost.
Şi te ridici şi-n faţă vezi spaima,
figura şi taina
unor ani ce-au trecut.

poezie clasică de Rainer Maria Rilke
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chiar dacă ai fi într-o închisoare, în care zidurile nu lasă nici unul din sunetele lumii să ajungă la simţurile tale, nu ţi-ar rămâne totuşi copilăria, acea preţioasa, regească posesiune, acea comoară, casă a amintirilor?

citat clasic din Rainer Maria Rilke
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În fiecare clipă tăcerea aduce noi veşti...

citat din Rainer Maria Rilke
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintire

Şi iarăşi aştepţi, aştepţi ce pare menit
viaţa să ţi-o mărească la nesfârşit.
Aştepţi ce de altă tărie ţine,
ce-i unic, puternic din cale-afară,
trezirea pietrelor,
adâncimi întoarse spre tine.

În culoare crepusculară
pe etajere apun
volumele-n aur şi brun.
La ţări te gândeşti, ce-ai străbătut,
la chipul şi la veşmântul
unor femei pe cari iar le-ai pierdut.

Şi ştii dintr-o dată: aceasta a fost.
Şi te ridici şi-n faţă vezi spaima,
figura şi taina
unor ani ce-au trecut.

poezie de Rainer Maria Rilke din Cartea imaginilor, Partea a doua a cărţii întâi, traducere de Lucian Blaga
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suflet în spaţiu

Aici sunt, aici, eu ce-am fost smuls,
şi mă clatin.
Oare cutez? Mă arunc?

Mulţi au fost cei destoinici
acolo unde zoream. Dar acum
unde şi cei mai mici stăpânesc până la capăt,
muţi înaintea lucrării măiastre –:
Oare cutez? Mă arunc?

E drept c-am îndurat nopţi, din stânjenitul meu
trup; da, prieteni făcusem
din el, pământeanul, şi nemărginirea;
se revărsa,
suspinând, inima-i ce-o înălţăm
fără podoabe.

Dar acum, cui să arăt
că eu sunt doar suflet? Pe cine
uimeşte?
Deodată să fiu cel veşnic,
să nu mai fiu supus contradicţiei, să nu mai fiu
cel ce alină; să nu mai fiu părtaş decât
cu cerul.

Cu greu încă tainic;
căci între toate deschisele
taine, una
înfricoşată.

O, cum se-ntrepătrund îmbrăţişările mari. Care
o să mă prindă, care o să mă dea mai departe,
pe mine cel ce stângaci
îmbrăţişează?

Sau am uitat şi-s in stare?
Uitat-am zbuciumul istovitor
al celor greu iubitori? Uimit
m-arunc spre înalt şi-s în stare?

poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii (1906-1926), Desăvârşite, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Introducere

Oricine-ai fi: în seară, vino-afară
din camera, în care totul ştii;
în zare, ultima-i casa ta-n seară:
oricine-ai fi.
Cu ochii ce, trudiţi, au evadat
cu greu din pragul cunoscut, ridici
uşor un arbore întunecat
şi-n frunţi de cer îl pui: zvelt, solitar.
Şi lumea ai făcut. Şi ea e mare
şi ca o vorbă, ce-n tăceri se coace.
Şi vrerea ta cum i-a înţeles, în pace,
suavi, o, lasă ochii tăi să zboare.

poezie de Rainer Maria Rilke din Cartea imaginilor, Partea întâi a cărţii întâi, traducere de Eugen Jebeleanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cea care orbeşte

La ceai, la fel cu ceilalţi, şedea.
C-apucă altfel ceaşca, la-nceput,
– puţin altfel ca alţii – mi-a părut.
Şi brusc zâmbi. Aproape că durea.

Când în sfârşit ei s-au sculat vorbind
şi la-ntâmplare şi încet treceau
prin multe încăperi (vorbeau, râdeau),
eu am văzut-o. Celorlalţi urmând,

Închisă-n ea ca cea ce va să-nceapă
să cânte, în curând, pentru mulţime;
pe ochii bucuroşi, în limpezime,
lumina se-ntindea ca peste-o apă.

Urma încet şi-un timp îi trebuia,
parc-ar fi fost ceva de depăşit,
şi parcă, după ce va fi suit,
ea nu va mai umbla, ci va zbura.

poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii noi, Partea întâi, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu, pentru mine, ai fost ca o fereastră prin care puteam să văd în stradă.

citat din Rainer Maria Rilke
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gând de seară

dacă cerul surâde
când răsare soarele
aleg să-mi păstrez surâsul
să il pot dărui
la apus

dacă cerul tace
când norii se-adună
acoperindu-i liniştea
aleg să mă retrag
după o speranţă

dacă cerul plânge
ce rost mai au
lacrimile mele
aleg să-mi acopăr tristeţea
cu un zâmbet

poezie de Argentina Stanciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eros

Măşti! Măşti! Lui Eros chipul să-i astupe:
Cine îndură faţa-i ce dogoară,
când el, asemenea solstiţiului de vară
primăvăratecul preludiu-l întrerupe.

De vorbă stai şi brusc, fără să vrei,
e altfel totul, grav... Un strigăt... dus..
Şi deodată-aruncă peste ei,
precum un naos, un fior nespus.

O, pierdut, deodată, o, pierdut!
Iute-mbrăţişează cei divini.
Viaţa-ntoarsă-i, soarta s-a născut.
Şi-un izvor se vaită-n adâncimi.

poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii (1906-1926), Desăvârşite, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Surâsul verde

Am migrat cer
nomad lăcrimează pleoapa
acoperiş peste coloritul vis
împletesc cu degetul tăcerii
surâsul.

Umede şoapte albastre
strigă ochii ce dorul cară
fruntea arămie în păr
atinge vântul ce-i căpătâi
surâsul.

Lerul gândului fluturi zboară
porţile inimii plâns-a cânt
pe chipul scris taină
născut sidefiu amurg
surâsul.

Spic de iubire ochiul trezeşte
strecoară sfioasă tâmpla fragilă
rever alunecă ce a rămas
soartă ce-i un dat
surâsul verde.

poezie de Vali Niţu
Adăugat de rose_angels
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cea mai strânsă legătură care există între două fiinţe este atunci când fiecare e paznicul singurătăţii celeilalte.

citat din Rainer Maria Rilke
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A opta elegie

Dedicată lui Rudolf Kassner

Vieţuitoarele – ochi, numai ochi –
văd ceea ce-i deschis. Doar ochii noştri
sunt ca întorşi şi astfel aşezaţi
parcă-s capcane-n jurul marii porţi.
Ce-i în afară ştim doar din privirea
jivinelor; căci până şi pe prunc
noi îl întoarcem şi-l silim, în urma-i,
să vadă-alcătuiri, nu ce-i deschis
şi-adânc în animal. De moarte slobod.
Noi o vedem, doar noi. Căci, liber, animalul
are mereu sfârşitu-n urma lui,
şi-n faţă Domnul, şi când trece, trece
în veşnicii, cum trece o fântână.
Noi nu avem nicicând, nici chiar o zi,
în faţă, spaţiul pur, unde răsar
la nesfârşire flori. Mereu e lume
şi niciodată-un nicăieri fără nimic,
cast, nepăzit, ce îl respiri şi ştii
că-i nesfârşit şi nu-l râvneşti. Copil,
te pierzi, tăcut, în el iar ei
te zgâlţâie. Sau cel ce moare e.
Căci lângă moarte, moartea n-o mai vezi,
cu ochii mari, de animal, priveşti afară.
Îndrăgostiţii – celălalt de n-ar fi,
să le astupe văzul – aproape sunt de asta şi uimiţi.
Pe negândite li s-a revelat
de după celălalt... Dar peste el
nu trece nimeni, şi e iarăşi lume.
Întorşi către făpturi mereu, vedem
în ele doar, reflexu-a ce e liber,
de noi întunecat. Sau poate-un animal
calm ne străbate-n linişte, cu ochii.
Asta se cheamă soartă: a sta în faţă,
ş-atâta tot, a sta mereu în faţă.

Dac-animalul hotărât venind
spre noi, pe alte căi, ar fi la fel
de conştient, din drum
el ne-ar întoarce. Fiinţa-i
e infinită, necuprinsă, fără perspectivă
asupra stării sale, pură ca privirea-i.
Şi unde noi viitor vedem, el vede
totul şi-n tot pe sine, pururi mântuit.

Şi totuşi animalul ager, cald,
duce povara unei mari tristeţi.
Căci amintirea ce ne covârşeşte
ades, îl ţine pururi şi pe el,
parcă ne-a fost cândva, ce năzuim,
mai intim, mai fidel, mai gingaş la atins.
Distanţa-aici e totul, iar acolo
e suflu. După patria dintâi,
a doua este tulbure, vântoasă.
O, fericire-a micilor făpturi
care rămân mereu în sânul matcă;
noroc al gâzei ce lăuntric saltă
şi-atuncea când nunteşte: matcă-i totul.
Uite, şi pasărea, cu semisiguranţa-i
ce-aproape ştie una şi cealaltă
din vremuri, ca un suflet de etrusc
pe care – mort – un spaţiu l-a primit,
dar, pe sicriu, e statuia culcată.
Şi ce uimit – cel ce trebuind să zboare,
de-un sân e zămislit. Parcă de sine
speriat, văzduhul taie, cum ar trece
fisura printr-o ceaşcă. Astfel
liliacul taie porţelanul serii.

Noi: privitori, mereu şi pretutindeni,
plecaţi spre tot, nicicând înspre afară!
E un preaplin. Îi rânduim. Se sfarmă.
Iar rânduim. Ne sfărâmăm chiar noi.

Cine ne-a pus la cale-aşa, că orice
am face suntem în postura celui
ce pleacă. Şi pe-un ultim deal,
ce-i mai arată-o dată-ntreaga vale,
el se întoarce, stă, mai zăboveşte –
aşa trăim, în despărţiri, mereu.

poezie de Rainer Maria Rilke din Elegiile din Duino, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu clipi

N-am nici o amintire despre ce-a fost înainte de-a mă naşte
Despre vreo teamă sau regret
Despre vreo anticipare sau durere
Despre credinţe
Nimic
În curând mă voi întoarce acolo
Totuşi, care-a fost scopul?

poezie de Kelly Kurt, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Surâsul iubirii

am lăsat gândurile după uşă
printre păcate, suspine şi şoapte
într-o noapte
pe ascuns, am pătruns în iatac
iubesc, sunt hoţ, ce pot să fac
o umbră sunt
din somn să te răpesc
ţi-e somnul lin şi chipul senin
nu ţipa, nu plânge
lasă sărutul să fie pecetea iubirii dintre noi
stau, privesc un înger
aşez pe perna ta un trandafir
mă înţep în spini
stropi roşii de iubire
curg pe sânii tăi
năvalnici sub ia deschisă
atât de albi, de puri, de goi
aduc cu mine o inimă plină şi un surâs
surâsul zărilor în zori

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!