Cea care orbeşte

La ceai, la fel cu ceilalţi, şedea.
C-apucă altfel ceaşca, la-nceput,
– puţin altfel ca alţii – mi-a părut.
Şi brusc zâmbi. Aproape că durea.

Când în sfârşit ei s-au sculat vorbind
şi la-ntâmplare şi încet treceau
prin multe încăperi (vorbeau, râdeau),
eu am văzut-o. Celorlalţi urmând,

Închisă-n ea ca cea ce va să-nceapă
să cânte, în curând, pentru mulţime;
pe ochii bucuroşi, în limpezime,
lumina se-ntindea ca peste-o apă.

Urma încet şi-un timp îi trebuia,
parc-ar fi fost ceva de depăşit,
şi parcă, după ce va fi suit,
ea nu va mai umbla, ci va zbura.

poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii noi, Partea întâi, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Silenţios

Suntem simple note muzicale,
Pe portativul sonatelor magistrale,
"Nocturna" "Silence" parcă ne pătrund,
Când loveşte Beethoven pianul plăpând.

Am ajuns să ne fie dor de gălăgie,
De oameni, buni sau răi, doar să fie,
De tot ce nu vedeam că avem,
Dar şi aşa, observăm doar când pierdem.

Păsările din colivie, parcă altfel le privim
Sau animalele de la zoo, altfel le iubim,
Sau vântul rece şi tăios, altfel îl simţim,
Ori soarele cald şi blând, altfel ni-l dorim.

Brusc parcă şi regii sunt mai interesaţi,
Este normal, un virus nu are preferaţi,
Am început parcă să îmi cunosc şi fraţii,
Nu aveam timp de ei, aveam de alţii.

poezie de Iustin Miron din Autopsia Inimii (31 martie 2020)
Adăugat de Iustin Miron
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eros

Măşti! Măşti! Lui Eros chipul să-i astupe:
Cine îndură faţa-i ce dogoară,
când el, asemenea solstiţiului de vară
primăvăratecul preludiu-l întrerupe.

De vorbă stai şi brusc, fără să vrei,
e altfel totul, grav... Un strigăt... dus..
Şi deodată-aruncă peste ei,
precum un naos, un fior nespus.

O, pierdut, deodată, o, pierdut!
Iute-mbrăţişează cei divini.
Viaţa-ntoarsă-i, soarta s-a născut.
Şi-un izvor se vaită-n adâncimi.

poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii (1906-1926), Desăvârşite, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O, viaţă, viaţă, uimitor răstimp

O, viaţă, viaţă, uimitor răstimp,
din contradicţii-n contradicţii-ajungi,
împleticită-ades, târâş, pe brânci,
şi, brusc, în înger parcă te preschimbi;
aripi nespus de-nvoalte ai atunci:
o, viaţă, cel mai nepătruns răstimp.

Dintre destine multe, temerare,
să fie unul poate, mai aprins?
Noi rezistăm, cu sprijin în hotare,
şi smulgem, luăm ceva de necuprins.
......................................

poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii (1906-1926), Proiecte (1914, Paris), traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sandy Bates: Cu puţin timp în urmă, de fapt chiar înainte să mor, eram pe masa de operaţii şi încercam să găsesc ceva de care să mă agăţ, ştii... pentru că atunci când eşti pe moarte, viaţa devine brusc extrem de... palpabilă, de reală, iar eu căutam un sens pentru tot ce mi s-a întâmplat şi brusc mi-am amintit de o zi minunată de primăvară – era duminică şi vara era aproape. Şi-mi aduc aminte că în acea dimineaţă am mers cu Dorrie la o plimbare prin parc, apoi ne-am întors în apartament. Stăteam aşa, pur şi simplu, iar eu am pus un disc cu Louie Armstrong, cântecele cu care am crescut... Fermecător!... Apoi mi-am ridicat privirea şi am văzut-o pe Dorrie cum stătea acolo şi brusc mi-am dat seama ce frumoasă era şi cât de mult o iubeam. Şi... nu ştiu, a fost aşa, un amestec din toate, muzica, boarea de vânt, şi felul acela în care mă privea Dorrie. Şi pentru o clipă totul părea să se îmbine perfect, aproape indestructibil. Ciudat, acea secundă în care privirile noastre s-au întâlnit m-a emoţionat profund.

replică din filmul artistic Amintiri la hotelul Stardust, scenariu de Woody Allen (26 septembrie 1980)
Adăugat de Georgiana Mîndru, MTTLC
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugă pentru nebuni şi pentru ocnaşi

Voi, de la cari existenţa
uşor şi-a ferit
chipul ei mare: unul,
ce poate există, spune şoptit

afară, în libertate,
încet, în noapte, o rugă:
pentru voi vremea să fugă,
căci aveţi vreme.

Acum când v-aţi amintit,
treceţi mâna prin păr, duios.
Totul e risipit,
tot ce a fost.

O, liniştiţi de aţi sta,
când inima-i veche şi tristă;
nici o mamă de nu ar afla
că asta există.

Sus, luna acum e suită,
unde creanga deoparte se dă,
şi ca de voi locuită,
singură stă.

poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii (1906-1926), Desăvârşite, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dar a treia, vorbind încet şi rar,
Cum sta-între ceaşca albă şi pahar:
"Râd de mine toţi că cică -s strâmbă –
Cum? N-a fost mâna-aceluiaşi Olar?!"

rubaiat de Omar Khayyam, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Murind tânăr

Din clipa când ne-am născut începem să murim,
Şi-o ţinem, fără greş, aşa până-n prag de ţintirim.
Unii se duc mai uşor
Alţii mai greu, dar tot iau plasă,
Nu ne este dat nouă să-alegem cartea trasă.

Doi dintre colegii mei nu s-au prins
Cum cad zarurile şi parcă înadins
S-au înrolat voluntari spre-a se-întâlni cu soarta lor în lume,
N-au mai aşteptat recrutorii pe urma lor să umble:
Unul la Aviaţie şi altul la Marină,
Nici nu s-au gândit la carnea de tun ce-or să devină.

Primul s-a trezit fermier după cel dintâi zbor,
Survolând Germania-într-o noapte frumoasă, fără-un nor,
Dar, asta-i, zburând printre bombardiere rişti să fii trăsnit.

Iar celălalt a avut o soartă tristă-n submarin,
Pe atunci din ugerul cerului cădeau bombele din plin.
Îmi imaginez cum a murit în sicriul de oţel,
Lipsit de lumină şi de aer – încet, încet, încetinel.

Când numărul tău a fost rostit trebuie să te duci.
Unii se duc îndată,
Alţii mai trag de timp pe la răscruci.
E singurul lucru-n viaţă pe care, fără-încercări, îl reuşim,
Să murim, să murim, să murim, să murim.

poezie de George Hunter, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înaintea ploii de vară

Deodată, verdelui din parc, ceva uşor,
anume nu ştii ce, i-a fost răpit:
îl simţi lângă ferestre, neauzit,
tot mai aproape. Nalt, stăruitor,

din crâng răsună zvon de pescărel:
de un Hierónymus parcă ţi-ar aminti,
pe-atât de-aprins şi singuratic zel,
urcă din cântul lui, ce nu-l va auzi

şuvoiul. Pereţii cu tablourile lor
se-ndepărtează şi ne părăsesc,
nu vor să ne audă, se feresc.

Tapete-ngălbenite oglindind
lumina de amurg şovăitor
în care ne temeam, copii fiind.

poezie clasică de Rainer Maria Rilke
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Morgue

Ei zac culcaţi de parcă ar fi să fie
din nou o faptă iarăşi inventat
ca împreună şi cu frigul ce-o să vie
să se împace-n alb cu firea-mpreunată;

căci astea toate-s fără de sfârşit.
Ce fel de nume porţi prin buzunare,
cum să se găsească? Dezgustul nesfârşit
a fost spălat de dornica-nchinare.

El nu s-a dus; rămas-a doar curat.
Şi bărbile-au rămas, mult mai spinoase
de gardieni mai îngrijite, mai frumoase

la privitori să nu le fie silă.
Ochii întorşi sub pleoapa fără milă
privesc lăuntru ca un vis ingrat.

poezie clasică de Rainer Maria Rilke (1912), traducere de Christian W. Schenk
Adăugat de Andriescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Morgue

Ei zac culcaţi de parcă ar fi să fie
din nou o faptă iarăşi inventat
ca împreună şi cu frigul ce-o să vie
să se împace-n alb cu firea-mpreunată;

căci astea toate-s fără de sfârşit.
Ce fel de nume porţi prin buzunare,
cum să se găsească? Dezgustul nesfârşit
a fost spălat de dornica-nchinare.

El nu s-a dus; rămas-a doar curat.
Şi bărbile-au rămas, mult mai spinoase
de gardieni mai îngrijite, mai frumoase

la privitori să nu le fie silă.
Ochii întorşi sub pleoapa fără milă
privesc lăuntru ca un vis ingrat.

sonet de Rainer Maria Rilke, traducere de Christian W. Schenk
Adăugat de Andriescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă orice cuvânt al meu nu m-ar costa nimic, nu ar fi adevărat, dacă nu m-ar durea, nu ar fi viu, dacă nu ar arde, nu ar lumina.

citat clasic din Rainer Maria Rilke
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu, pentru mine, ai fost ca o fereastră prin care puteam să văd în stradă.

citat din Rainer Maria Rilke
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când şi cum am început noi oamenii să ne simţim invadaţi de simpla prezenţă a celorlalţi? De când n-am mai simţit vecinătatea unui semen al nostru altfel decât prin gardul de la curte, altfel decât prin uşa de la intrare, altfel decât prin curentul de aer pe care îl produce trecerea grăbită şi nepăsătoare a trupurilor unul pe lângă celălalt?

Silvia Velea în Memoriile păsării Phoenix (2020)
Adăugat de Silvia Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maria: Poate că nu te-ai străduit destul. Doar atât dacă i-ai spune, că o iubeşti şi totul s-ar rezolva, s-ar schimba brusc, în bine, pentru amândoi.
Lucian: Chiar crezi asta? Eu nu sunt atât de sigur. Nu cu ea. Cu ea nu va fi aşa de uşor. Dacă ar fi fost alta, poate da, dar ea... Nu! Nu merge. Poate ar fi ţinut figura dacă ea ar fi fost altfel, însă... Nu ştiu. Nu ştiu ce să mai cred.
Maria: Cum să nu ştii? Cum poţi spune aşa ceva? Tocmai tu? Acest termen nu există, sau poate fi depăşit, mai ales pentru tine.
Lucian: Bine ar fi să fie aşa, însă, din nefericire pentru mine, nu e deloc astfel... Sunt nehotărât, Maria; e pentru prima oară în viaţă că mi se întâmplă aşa ceva, dar culmea, într-adevăr nu ştiu ce să fac. Ezit mereu, amân mereu, deşi nu asta mi-aş dori. Din cauza asta trebuie să mă mai gândesc, să devin odată hotărât.
Maria: Bine, Luci, atunci mai gândeşte-te, poate că ceea ce ţi-am spus îţi va fi de folos într-un fel; cel puţin eu aşa sper.
Lucian: Sigur. Chiar îmi este de folos. Îţi sunt recunoscător.
Maria: Lasă asta. N-am nevoie de recunoştinţa ta.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trecea sfioasă...

Trecea sfioasă, pe la poarta mea,
Aproape zilnic şi de mă zărea,
Cu-n zâmbet trist, dar cald, mă saluta,
Şi-apoi, încet, încet se-ndepărta...

Şi zilele-n clepsidră se scurgeau,
Dar inimile noastre jinduiau,
Îngemănate, fără ca să ştim,
C-am fost sortiţi, în taină să iubim...

... Şi i-am ieşit în cale,-ntr-un sfârşit,
Şi tremurândă, ea s-a fâstâcit,
I-am prins, cu braţul, mijlocul fragil,
Înfiorat şi eu, ca un copil...

Am invitat-o în ograda mea,
S-o-ntreb ce hramuri poartă şi ce vrea...
Iar ea în suflet mi s-a cuibărit, -
"Să nu mă-alungi...", sfioasă, mi-a şoptit...

... Azi e nevasta mea, de-atâţia ani,
Nu mai zburdăm pe câmp, ca doi cârlani...
Se scurg şi ani şi zile, pas cu pas, -
Tot cuibărită-n suflet mi-a rămas...

Clepsidra vremii-aproape s-a sfârşit,
Ne-a-mbătrânit şi ne-a încărunţit,
Vom adormi curând, îmbrăţişaţi,
De umbra amintirii legănaţi...

poezie de Ion Duduveică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trecea tăcută...

.. Trecea tăcută, pe la poarta mea,
Aproape zilnic şi de mă zărea,
Cu-n zâmbet trist, dar cald, mă saluta,
Şi-apoi, încet, încet, pe drum pleca...

Şi zilele-n clepsidră se scurgeau,
Dar inimile noastre jinduiau,
Îngemănate, fără ca să ştim,
C-am fost sortiţi, în taină să iubim...

... Şi i-am ieşit în cale,-ntr-un sfârşit,
Şi tremurândă, ea s-a fâstâcit,
I-am prins, cu braţul, mijlocul fragil,
Înfiorat şi eu, ca un copil...

Am invitat-o în ograda mea,
S-o-ntreb ce hramuri poartă şi ce vrea...
Iar ea în suflet mi s-a cuibărit, -
"Să nu mă-alungi...", sfioasă, mi-a şoptit...

... Azi e nevasta mea, de-atâţia ani,
Nu mai zburdăm pe câmp, ca doi cârlani...
Se scurg şi ani şi zile, pas cu pas, -
Tot cuibărită-n suflet mi-a rămas...

Clepsidra vremii-aproape s-a sfârşit,
Ne-a-mbătrânit şi ne-a încărunţit,
Vom adormi curând, îmbrăţişaţi,
De glasul amintirii legănaţi...

poezie de Ion Duduveică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubitoarea

Da, spre tine tânjesc. Alunec,
pierzându-mă din frâu,
fără nădejde c-o să-nclin
să-nfrunt vreodată ce vine către mine
ca dinspre tine,
grav, neclătinat şi prea străin.

... Acele vremi: o, cum eram doar una,
nimic nu mă chema,
nimic nu mă trăda,
iar liniştea-mi era a unei pietre
deasupra căreia pârâul cântă-ntr-una.

Acuma insă, în astă primăvară,
ceva din neştiutul, tainic an
m-a frânt încet şi prima oară,
ceva mi-a dat sărmana-mi viaţă
caldă, vie,
cuiva în mâini, care nu ştie
ce încă eri eram.

poezie de Rainer Maria Rilke din Cartea imaginilor, Partea întâi a cărţii întâi, traducere de Dan Constantinescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Puişorii

S-a făcut o casă într-un sat
Într-o curte mare de om bogat,
Ce avea o grădină înflorată
Un coteţ şi o poiată
Toate aşezate gospodăreşte
Unde şi-un copac altfel creşte!
Pentru că gospodarul bogătaş,
A lăsat viaţa de oraş
Pentru casa de la ţară.
S-a mutat în primăvară
Să pună şi o clocitoare
Pentru 50 de vieţuitoare
Puiuţi de rasă de găină
Ce iute mari o să devină.
Însă o cloşcă, moştenire,
Umbla prin ogradă în neştire
Făcând zarvă mare
Să nu o bage în mâncare
Bogătaşul cu răbdare
A luat 10 ouă de la clocitoare
Şi i le-a pus în cuibar să le ocrotească
Ca să nu mai cotcodăcească,
Iar după 3 săptămâni
Au ieşit 40 de pui păgâni
Şi alţii 9 de la cloşca mamă
Ocrotiţi cu mare seamă.
Obrăznicăturile ce se alergau prin curte
Râdeau în hohote că cei 9 au picioare scurte
Că nu ţin pas năzbâtiilor
Chinuind viermişorii de zor,
Fugărind un măr o zi întreagă,
Jucând cică fotbal prin ogradă
Îşi mai dădeau coate unii la alţii
Şi pe deasupra neobrăzaţii
Mai râdeau şi de biata găină
Că e grasă cât luna plină
Şi că îi ceartă pe cei 9 cuminţei
Să nu se îndeparteze din ochii ei
Pe când orfanii erau împrăştiaţi
În toată ograda, nu ca ceilalţi
Ce stăteau mai mult la fusta mamei
Fără a se îndepărta în ciuda Foamei.
Foamea era o pisică înstrăinată
Cu cicatrici, fără un ochi şi ciudată,
Ce-şi câştigase urâtul nume
Trăind din furat prin lume.
O pradă sigură şi uşoară
Erau cei 40 de pui de odinioară
Ce dispăreau care mai de care
Rămânând 8 pui din întreaga clocitoare,
Iar până să vadă bietul orăşan
I-a mâncat Foamea până la ultimu' năzdrăvan
De şi-a zis săracul om
Că la anul o să facă un ocol
Şi în loc de clocitoare
O să pună tot cloşca străduitoare
Iar aceasta mândră şi înfoiată
A povestit puilor fabula toată!

fabulă de Cristian Harhătă
Adăugat de Cristian Harhătă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumea-n care nu mai sunt

A dispărut întreaga lume,
Însă cumva eu încă sunt,
Acelaşi om, acelaşi nume,
Dar altfel, pe un alt pământ.

Mirat mă uit în jur şi-mi pare
Că s-a schimbat parcă ceva,
Nu-i nici mai mică, nici mai mare,
Dar avem loc cu toţi în ea.

Încet, încet, apar alţi oameni
Un zâmbet au pe faţa lor,
Nu mai sunt rase, ci doar semeni,
Ce doar iubire par că vor.

A dispărut o lume-ntreagă,
Şi-a luat cu ea ce-a fost mai rău
Ce n-a putut timpul să dreagă
În gândul meu, în gândul tău.

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama ne-a dus de când eram mici la biserică, ne-a înălţat la icoane, să ne închinăm, să sărutăm mâna părintelui, să punem flori la icoana Maicii Domnului, toate lucrurile astea îţi rămân în memorie. Casa Domnului o vezi altfel prin ochii copilului şi altfel după aceea, când eşti mare.

citat din Maria Ploae
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!