Suflet în spaţiu

Aici sunt, aici, eu ce-am fost smuls,
şi mă clatin.
Oare cutez? Mă arunc?

Mulţi au fost cei destoinici
acolo unde zoream. Dar acum
unde şi cei mai mici stăpânesc până la capăt,
muţi înaintea lucrării măiastre –:
Oare cutez? Mă arunc?

E drept c-am îndurat nopţi, din stânjenitul meu
trup; da, prieteni făcusem
din el, pământeanul, şi nemărginirea;
se revărsa,
suspinând, inima-i ce-o înălţăm
fără podoabe.

Dar acum, cui să arăt
că eu sunt doar suflet? Pe cine
uimeşte?
Deodată să fiu cel veşnic,
să nu mai fiu supus contradicţiei, să nu mai fiu
cel ce alină; să nu mai fiu părtaş decât
cu cerul.

Cu greu încă tainic;
căci între toate deschisele
taine, una
înfricoşată.

O, cum se-ntrepătrund îmbrăţişările mari. Care
o să mă prindă, care o să mă dea mai departe,
pe mine cel ce stângaci
îmbrăţişează?

Sau am uitat şi-s in stare?
Uitat-am zbuciumul istovitor
al celor greu iubitori? Uimit
m-arunc spre înalt şi-s în stare?

poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii (1906-1926), Desăvârşite, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anticipare

Sunt ca un steag înconjurat de vânuri ce vuiesc.
Presimt cum bat, cum vin, vreau să trăiesc,
în timp ce lucrurile jos încă mai stau:
domoale uşile se-nchid, vetrele sunt liniştite;
ferestrele nu tremură, iar greutăţile sunt prăfuite.

Cunosc furtunile şi-s agitat ca mări răzvrătite
Şi mă întind şi cad în mine
şi mă arunc şi singur sunt
în marea-nvolburată.

poezie clasică de Rainer Maria Rilke, traducere de Christian W. Schenk
Adăugat de Andriescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimi sărate

Acum, e atât de trist
aici...
nu mai am cui povesti
ce am mai simţit azi
ce trăiri
sau ce vise prosteşti de copil

Când ne vom întâlni iar
nu mi le voi mai aminti
dar nici nu vor mai conta
şi curg lacrimi...
şi-s sărate...

Şi nu mai ştiu ce să cred
sau în cine...
"O să fie bine!" aud
oriunde merg şi de la
oricine întâlnesc...
le zic şi eu la fel, dar
oare chiar va fi?

Şi parcă dacă zic şi îmi repet...
"acum" e tot trist
iar "atunci" încă nu a venit!
şi lacrimi iarăşi se preling...
şi-s sărate...

Nu ştiu cât voi rezista
mi-e dor...
şi te vreau...
acum şi aici

Îţi ascult ticăitul ceasului
şi el plânge după
mâna ta...

Şi totul e trist şi
mi-e frică...
Simt cum îmi pierd speranţa,
iar încrederea în mine
nu o mai am de mult

De ce toate astea? mă întreb...
pentru ce? pentru cine?
şi răspunsul – pentru noi! – vine.

Lacrimile se usucă pe obraz
nu mai ajung să
le simt gustul (poate
acum sunt dulci?)
şi gândul devine rece
iar ochii se măresc în
intensitatea culorii...

Dar eu tot singură rămân
fără un scop în viaţă
şi fără nimeni care să ştie...

Poate totuşi voi ajunge la tine...
poate... mai devreme decât
mai târziu...

Şi în jur e rece de
priviri pline de compasiune
care mă apasă
până la lacrimi...
lacrimi sărate...

poezie de Lidia Mihai
Adăugat de Natasa Radu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oare sunt eu?

Oare sunt eu cea de atunci
Când ruşinată îmi plecam privirea
Oare sunt eu cea de acum
Când înflăcărată îţi caut iubirea
Oare sunt eu oare nu sunt
În mine sângele a prins sa fiarbă
Şi stau la pândă între da şi nu
Între cea de acum şi cea de atunci
Şi îmi ţes amintirile cu aţa durerii
Şi trag cu dinţii de un nou început
Mă-nfăşor în mantia uitării
Şi-mi pun ciucuri în diverse culori
Îmi aprind albastrul din suflet
Şi aştept...
Îmi împart zilele între cea de acum
Şi cea de ieri
Închid ochii şi vorbesc cu mine
Oare sunt eu cea de atunci
Oare sunt eu cea de acum
Oare sunt eu dintotdeauna
Iubindu-te pe tine...

poezie de Florentina Danu
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căci, doamne, marile oraşe

Căci, doamne, marile oraşe
pierdute sunt şi despletite;
Ca dintre flăcări fuge cel mai mare –
şi să-l aline nu e alinare,
şi curg micile-i ore risipite.

Trăiesc acolo oameni, trăiesc greu şi rău,
în case-adânci, şi gestu-i înspăimântă,
speriaţi mai rău ca turma nou născută;
respiră-afară treaz pământul tău,
ei însă sunt şi nu mai ştiu că sunt.

Acolo cresc copii pe lângă geamuri,
ascunse-n umbre veşnic cenuşii,
şi nu ştiu că afară, flori pe ramuri
cheamă spre zări, spre vânt, spre bucurii –
şi nu pot fi decât copii şi-s trişti copii.

Cresc fete-n floare spre necunoscut
şi le e dor de calma lor copilărie,
dar nu-i acolo ceea ce-au cerut,
şi tremurând se-nchid pentru vecie.

Şi în ascunsele odăi, din fund,
au zilele maternităţii amăgite,
nopţi lungi, cu scâncet fără voie izvorând,
ani fără lupte, reci, cu forţe vlăguite.
Şi-n plină beznă stă al morţii pat,
şi-ncet ele-l doresc, cu-nfiorare,
şi mor ca-n lanţuri, mor îndelungat,
şi ies din casă ca o cerşetoare.

poezie de Rainer Maria Rilke din Ceaslov, Cartea a treia - Cartea despre sărăcie şi moarte, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oare

Când eu nu v-oi mai fi,
Cineva lipsa îmi va simţi?
Şi de acolo de unde oi fi
Oare peste cei dragi aş putea privi?

Fără trup oare tot eu aş fi?
Aş avea aceleaşi amintiri?
Mi-ar mai păsa de cineva?
Oare toate astea ar mai conta?

Stau nopţile şi mă întreb
Destinul meu e împlinit?
Rostul meu este aici?
Oare viaţa asta e doar un test?

Când firul vieţii brusc s-a rupt,
Luminile uşor sau întunecat
Şi toate becurile sau stins,
Oare stinse au rămas?

Tot ce am fost,
Tot ce în viată am făcut
În afară de cei cunoscuţi,
Oare pentru altcineva ar mai conta?

poezie de Ciprian Ionuţ Chiricea (24 noiembrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Problema nu e nici intestinul gros, nici rinichiul, ci viaţa şi moartea. Da, viaţa a fost şi acum uite, se duce, se duce şi eu nu pot să o opresc. Da. De ce să mă amăgesc? Doar este evident pentru toată lumea în afară de mine că mor şi că totul nu e decât o chestiune de săptămâni, de zile, - poate chiar acum. Acu' era lumină, acu' e întuneric. Acu' eram aici, acu' dincolo! Unde?... Eu n-o să mai fiu; atunci ce-o să fie? N-o să mai fie nimic. Şi unde o să fiu când n-o să mai fiu? Oare mor? Nu, nu vreau!

Lev Tolstoi în Moartea lui Ivan Ilici (2010)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Calea cavalerului

Am fost, preasfinte, într-o cruciadă
în ţări păgâne – cum le ziceţi voi –
şi multe trupuri am făcut să cadă
în anii tineri, daţi pe un război.

V-am ascultat dorinţele "creştine"
şi vorbele cu care ne-aţi minţit,
dar ştiu acum şi nu mă pot abţine
să nu vă spun, de răni acoperit,

că voi aţi fost şacalii, profitorii,
voi, ce aveţi un singur ideal:
puterea! – iar cuvintele notorii
sunt doar un fals discurs teologal.

Ce spuneţi, voi nu credeţi, dar prostimea
v-ascultă, boi "cucernici" fără duh!
căci le greu să vadă-n în voi micimea
când le-arătaţi nimicul din văzduh.

Acei "păgâni" aveau, şi ei, un suflet,
erau ca noi, aveau un dumnezeu,
dar, ce ştiţi voi ce-nseamnă un răsuflet,
de nu e de creştin sau de evreu.

Am fost, preasfinte, într-o cruciadă
căci voi m-aţi îndreptat spre un păcat
pe care vi-l dau vouă ca dovadă
că tot ce-aţi vrut să fac, am blestemat.

Eu mi-am ales o cale de lumină
şi port în suflet al iubirii crez.
Ce spuneţi voi, e strâmb şi nu alină
durerile din lume. Eu cutez.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anul Nou

Un an s-a dus din viaţa mea
S-a dus usor, încet s-a stins,
Contur alt an să prindă vrea
Şi trece totul ca un vis...

Mă-ntreb de anul ce-a trecut
L-am dedicat lui Dumnezeu?
Fapte de laudă am avut
Sau am făcut mai mult ce-i rău?

Mă-ntreb de Domnu-I mulţumit
De jertfa, care I-am adus?
Dacă mă mustră c-am greşit
Şi nu am fost în tot supus?

Să meditez încerc acum
La toate, câte le-am făcut
Căci am atâtea să Îi spun
Şi vreau s-o iau de la-nceput,

Să fiu pe placul lui Isus
Căci El e Dumnezeul meu,
Să împlinesc tot ce mi-a spus
Chiar dacă, uneori mi-e greu...

În fiecare an promit
Că voi fi altul, bun şi drept,
Dar apoi uit ce am vorbit
Şi nu mai sunt cel înţelept

Îmi cer iertare de la Tine
Isuse blând şi iubitor
Ai milă astăzi şi de mine
Te-ndură, drag Mântuitor,

Pe Tine, vreau să Te slujesc
Aşa cum sunt eu păcătos
Promit de azi, mă străduiesc,
Să fac doar ce e de folos

Şi plină candela să-mi fie
Cu undelemn, eu îmi doresc
Căci vreau a Ta Împărăţie
Cu ai mei cei dragi, s-o stăpânesc.

Anul acesta care vine
În toate am să chibzuiesc
Căci Doamne, ştiu, că fără Tine
Nimic nu pot să izbutesc.

Amin

poezie de Florenţa Sărmăşan (27 decembrie 2016)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul II

Şi-aproape-o fată-a fost şi s-a iscat
din fericirea unică a lirei,
senin luci prin vălul primăverii
şi în urechea mea îşi făcu pat.

Dormea în mine. Totul somn era.
Copacii ce-am admirat vreodată,
cerul palpabil, lunca mângâiată
i-orice uimire ce a fost a mea.

Dormea dar lumea. Cum a fost creată
de tine, zeu ce cânţi, de nu dorea
să fie trează? Se iscă, dormi.

Şi unde-i moartea-i? Oare vei găsi
acest motiv, cât cântul va dura?
Din mine unde cade ea?... Aproape-o fată

sonet de Rainer Maria Rilke din Sonete către Orfeu, Partea întâi, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fii răbdător cu toate câte sunt neclare în inima ta, încearcă să iubeşti întrebările. Nu căuta răspunsuri care nu pt fi date, pentru că, oricum, nu ai fi în stare să convieţuieşti cu ele. Iubeşte-ţi întrebările. Poate îţi va fi dat, fără ca măcar tu să observi asta, îţi va fi dat să trăieşti până în ziua aceea, acum atât de îndepărtată, în care vei primi şi răspunsul.

citat clasic din Rainer Maria Rilke
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine sunt eu

Cine sunt eu? Eu sunt un om!
Un om cu suflet (dăruit mai mult altora decât mie însămi);
cu ochi (mai mult pentru cei din jurul meu decât pentru mine);
cu mâini muncite zi şi noapte
(mai cu spor pentru ceilalţi oameni, decât pentru mine)...
Cu nume concret, strădui, viabil (mie şi celorlalţi oameni),
pentru ca ceilalţi oameni să ştie că asta de-aici şi de oriunde,
cea de-acum şi dintotdeauna, am fost, sunt şi voi rămâne, eu!!

Cine sunt eu? Eu sunt asta de-aici, care n-a putut rezista, niciodată,
dorinţelor celor din jur! Şi, fiindcă n-a rezistat şi, acum trei mii de ani,
când, câţiva oameni au vrut-o îndrăgostită de un poet,
ea s-a" îndrăgostit"... de poet!
Apoi, ei au vrut ca ea să-i dedice versuri poetului şi să devină poetă!
Şi ea i-a dedicat versuri poetului şi a devenit poetă! Poetă adevărată!

Cine sunt eu? Eu sunt un om care şi-a pus inima pe tavă,
pentru ca oamenii să facă din ea, ce vor...
Şi apoi să facă parte din tot ce eu, cea care sunt,
voi fi putut agonisi efemerităţii:
deznădăjduire şi speranţă, durere şi bucurie suferinţă şi iubire!

Poate a venit vremea să-mi iau inima înapoi (cât va mai fi rămas din ea),
cu ei cu tot, cei care vor face parte din dreptul meu la eternitate!
S-o iau înapoi, acum când sunt aici, pentru atunci, când nu voi mai fi, aici!

Cine sunt eu, cine eşti tu, cine e dânsul... Oare ce mai contează?
Până la urmă, nu mai contează!
Dar contează să ne bucurăm de o clipă, de o zi, de o şansă!
De lumina zilei şi de întunericul nopţii;
de albastru cerului şi de scânteierea stelelor;
de luceafărul dimineţii şi de luna înserării!
De iubire! De fericire! De ceilalţi oameni!
De bucuria de a fi pe Pământ!

Pentru că aveţi un chip, un nume, un suflet;
pentru că sunteţi sănătoşi, frumoşi, buni;
pentru că puteţi dori, dărui, iubi;
pentru toate acestea, bucuraţi-vă..., prieteni...!

poezie de Iulia Mirancea (20 aprilie 2015)
Adăugat de Iulia Mirancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

David cânta înaintea lui Saul

I

Rege,-auzi cum cântul strunei mele
zvârle zări prin care ne mişcăm?
Năuciţi suntem purtaţi de stele,
şi apoi ca ploaia ne lăsăm,
şi-nfloreşte-n locurile-acele.

Fete înfloresc, de tine ştiute,
ce-s femei acum şi mă îmbie;
feciorelnică mireasmă-adie,
şi-ncordaţi băieţii stau făclie,
zvelţi şi respirând la uşi tăcute.

Fie-n zvonu-mi să-ţi răsară toate.
Însă beat se clatină-al meu cânt:
Nopţile-ţi, o, rege, nopţi uitate –
ce slăbite-au fost de-al tău avânt,
şi frumoase, trupurile toate!

Amintirea-ţi o-nsoţesc, îmi pare,
căci presimt. Dar pe ce strune oare
geamăt isc, de sumbră voluptate? –

II

Rege, tu ce toate-ai stăpânit
şi care cu-atâta viaţă numai,
covârşitu-m-ai şi m-ai umbrit,
vino de pe tronu-ţi şi sfărâmă
harfa asta ce mi-ai istovit.

Ca un pom i-acum – cules, pustiu:
printre crengi cândva sub rod plecate,
un adânc de zile mai răzbate,
care vin – pe care-abia le ştiu.

Să mai dorm nu vreau în preajma harfei,
uite mâna-mi de băiat, ci ea
ale trupului octave n-ar fi,
crezi tu oare,-n stare să le ia?

III

Rege,-n beznă de-ai căta scăpare,
tot în stăpânirea mea te ţin.
Nu-i rupt, uite, cântul meu cel tare,
reci, în preajmă, spaţiile devin.
Sufletu-mi orfan şi al tău ceţos,
zac în nourii mâniei tale,
unu-ntr-altu-nfipte cu turbare:
gheare într-un tot întunecos.

Oare simţi cum ne-am schimbat de tare?
Rege, rege, duh e ce-a fost greu.
De ne ţinem astfel fiecare,
tu – de tânăr, de cel vârstnic – eu,
stele-aproape suntem, rotitoare.

poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii noi, Partea întâi, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Istoveală

mă gândesc da, uite aici sunt eu
sub piatra aceea fără nume dorm oasele mele,
murii sunt goi, vântul e uscat şi rece,
copacii muncesc să îşi tragă spre cer rădăcina,
iarna cade ca un năvod peste iubiri pădurene

aici sunt buzele mele care înfloare sub râpă
auzul meu doinit dintr-un clopot mai înalt
în deal la cruce.
spre soare-răsare păsările negre se aruncă în cerul gol
de unde inima mea a mai smuls încă o stea albă.

nu mă aşteptam ca din fântâna uscată
să crească muşchiul greu sub neaua de pe ghizd şi roată
poate e fiindcă mama nu m-a înţărcat cu vorbă bună.
ori am murit când soarele cădea în echinocţii,
ori poate n-am murit deloc

poezie de Cristina-Monica Moldoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugă şi ploaie

Cum plânge, Doamne, cerul tău,
să spele multele păcate
şi praful strâns de multe seri,
cărat pe flori în zi şi noapte

Cum plouă, Doamne, des şi mult,
peste clădirile bălţate,
pe drumul străbătut cu greu,
acum sunt bălţi şi-s tulburate

Pământul e acum noroi
şi se lipeşte pe picioare,
cum plouă, Doamne, cerul tău
şi cum îndoaie orice floare

Câte umbrele s-au deschis
şi câte chipuri sunt sub ele
să se ferească de ce-i scris,
păcatele să nu se spele

Cum plânge, Doamne, cerul tău,
cum curge cerul peste toate,
cu limpezimile din nori,
atât de mulţi aduşi azi-noapte

Cum suflă, Doamne, vântul tău,
din depărtare dintr-o parte,
eu stau în ploaie c-am fost rău,
mă iartă, Doamne, de păcate

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce v-ar păsa?

Doamne, niciodată!
Genunchii mei nu au putut săruta
pământul,
fără să fiu Eu!
Eu sunt nimeni, efemer, dar...,
ai mei, Bunicul, Străbunicul şi Răstrăbunicul sunt acolo!
În ţărână. Eu încă sunt aici!
Sper că, aici, încă mai este un loc curat!

Am şters mult până aici!
M-am şters şi pe mine
şi
aici oare mai pot ramâne Om?
mai departe mai am şi alte...,
ca să văd ce voi mai fi?
Mulţumesc pentru cei puţini care m-au citit din suflet.
Mâ înclin în faţa lor,
sincer,
dacă au simţit cu adevărat ceva
din cuvintele mele, aiurea inşiruite!
Mulţumesc pentru, că citiţi aceste rânduri!
Dacă nu, pentru mine nimic nu are sens,
sau nu mă luaţi în consideraţie!
Eu sunt un nimic, dacă nu sunt capabil
să
îmi dau seama că nimicul nu există!
Asta am simţit, şi, sincer, asta am scris!
De fapt cui îi pasă? De ce v-ar păsa?

poezie de Viorel Muha (august 2009)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără nume

De ce, mămico, m-ai abandonat?
Mi-e frig şi-s singurel în pat,
Nu ştiu să zic mamă şi tată
N-am cui să cer un strop de apă.

Sunt mame ce la sânul lor
Îşi cresc din greu al lor odor,
Îl cresc cu greu şi din nimic
De azi pe mâine câte-un pic.

De ce sunt eu printre străini
Născut cu împărţite vini.
De ce în lumea asta mare
Nu eşti să-mi dai o sărutare?

Cu ce-am greşit de m-ai lăsat
În pat străin şi-abandonat
Ca să trăiesc de azi pe mâine
Nebotezat şi fără nume?

Mai sunt copii abandonaţi
Cu numele de înfiaţi,
Dar mângâierea pentru noi
Era mai dulce de la voi.

Sunt trup şi suflet de la tine
Firav si fără nici un nume,
Şi-s în salon băieţi si fete,
Vino mămico... că mi-e sete...

poezie de Vasile Coman
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În afara religiei pe care ai învăţat-o de mic de unde mai ştii că eşti desprins de Dumnezeu? Dacă Dumnezeu este propria ta Inimă, cum si unde te-ai desprins de ea? Dumnezeu este veşnic Aici, iar acest Aici e la fel, fie că eşti în cea mai pioasă mănăstire, fie că eşti în cea mai desfrânat bordel sau crâşmă. Cum de nu poţi vedea asta şi la ce bun să cauţi un Dumnezeu căruia îi e frică sau scârbă de lume şi se ascunde în răceala unei biserici? Unde şi cum Iisus a predicat într-o biserică? Oare nu cumva când a spus: "Eu şi Tatăl Una suntem!" a făcut-o sub cerul liber? Asta este adevărata biserică! Biserica a devenit o afacere şi nu o cale spre mântuire! Dacă trebuie să mergi la biserică pentru a-l cunoaşte pe Dumnezeu, nu o să-l cunoşti niciodată! Tot ceea ce vei cunoaşte vor fi veşnicele dogme ale separării, veşnica lor pomenire! Dumnezeu este mai aproape decât următoarea respiraţie şi infinit mai aproape decât primul/următorul gând. Ai fi în stare să baţi mătănii la toate bisericile acestei lumi, simple clădiri din lemn sau din piatră care găzduiesc separarea. Dar Adevărata biserică este propria ta inimă, este chiar faptul tău de A FI, a fiinţa fără gânduri, Aici oare când ai să mergi?

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrânul marinar

Am trecut pentru ultima oară de far, prieteni,
Voiajul meu cel lung s-a terminat;
Acum mă odihnesc aici şi, liniştit,
Privesc lumina soarelui la scăpătat,

Un fel de surâs vesel deasupra
Imensităţii reflectând azurul, liberă şi-adâncă.
Voiajul meu cel lung s-a terminat, prieteni,
Dar, o, această inimă a mea e încă

Acolo unde orizontul întâlneşte marea!
Voiajul meu cel lung s-a terminat...
Dar cât mai pot rămâne liniştit aici, prieteni,
Privind lumina soarelui la scăpătat?

Ce-înseamnă-o viaţă trăită-n linişte, prieteni,
Când fiecare briză zburdă-n libertate,
Când fiecare furtună care se abate
Îmi aduce mesaje de departe?

Cum poate cerul fi oare luminos,
Pentru că totul de soare-i luminat,
Pentru cel care iubeşte marea, prieteni,
Şi ştie că voiajul lui s-a terminat?

Cum s-ar putea compara, prieteni,
Un an pe pământ cu o zi – pe mare?
Ah, cântecul fiecărei adieri de vânt
Răscoleşte câte- o amintire care doare!

Am trecut pentru ultima oară de far, prieteni,
Voiajul meu cel lung a devenit trecut –
Şi trebuie să privesc soarele la scăpătat,
Tot mai galben şi mai palid cu fiece minut.

Paşii mei nu mai sunt uşori, prieteni,
Cum erau odinioară, nici trupul drept;
Şi uneori, răpus de oboseală,
Capul îmi cade greu pe piept –

Dar, deşi-s bătrân şi uzat de vreme,
Valurile dansând libere pe-întinsa mare
Nu contenesc să-mi bată-n sufleţel, prieteni,
Să cânte şi inima să-mi înfioare!

poezie de Margaret Elisabeth Sangster, 1838-1912, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să fii acolo

Să fii acolo unde,
cerul sărută pământul,
acolo unde
poţi rosti cuvântul.
Să fii acolo unde,
seninul îmbrăţişează iarba,
acolo unde
departe de tine-i graba.
Să fii acolo unde,
miraculoase sunt faptele,
acolo unde
nu te ating păcatele.
Să fii acolo unde,
poţi să admiri imensitatea,
acolo unde
poţi învinge moartea.
Doar acolo
poţi îmbina
viaţa spirituală
cu cea materială.
Doar acolo poţi primi
lumina credinţei
sevă a fiinţei.
Doar acolo poţi avea
împliniri spectaculoase
şi schimbări miraculoase.
SĂ FII ACOLO!

poezie de Dumitru Delcă (iunie 2021)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu sunt acasă

Eu sunt acasă între zi şi vis.
Unde copiii aţipesc, încinşi de joacă,
Unde bătrânii seara stau şi se înfoacă,
Şi vatra luminează locu-nchis.

Eu sunt acasă între zi şi vis.
Acolo unde clopotul de seară
adună fetele cu dangătu-i deschis,
lângă fântâna care le veghează.

Şi-un tei mi-e pomul preferat;
Şi verile tăcute-n sânu-i de abis
Se zbat în ramuri cu un şuierat
Şi stau de veghe între zi şi vis.

poezie clasică de Rainer Maria Rilke, traducere de Christian W. Schenk
Adăugat de Andriescu
Comentează! | Votează! | Copiază!