Trăirea

Câte vieţi trecute-au ars, umbre pe-a trăirii voie?
Câte stele se aprind udând florile văpăii?
Vers înnobilând cuvinte murmură un dor răsfrânt,
În adânc inimii-i templu, dacă-auzi al ei frământ.

Câtă-n val pasional s-a născut nebună-n patimi
Şi chemarii a răspuns între ale tălpii veacuri?
Peste lumi orânduite, dusă-n plaiuri de străbuni,
Cer de taine-s în poeme şi-n potire de furtuni.

Şi ne cară-n ani ecoul dinpre-al zilei răsărit,
Regăsit în cheag de soare, cugetat din licărit,
Doar cuvinte reci şi surde, rătăcite guri, ne-ntunec,
Dar ne cheamă a ta stare, scorbul de lumină-n cântec.

Ne trăim puterea nopţii cu seninul blândei luni,
Ochii ei, cei mari şi umezi, între stele arzi tăciuni.
Trupul brazilor ne creşte, roşul ars ne e comoara,
Vănt de clipe e năvalnic, fluturândă întinzi marea,

Iar tu ari rătacitoare, trimiţând valul să zboare,
Chiar de arde recea gheaţă pulsul venelor ne doare.
Şi în cupe ne pici lacrimi, curgi emoţii tuturora,
Fulgeră privirea dealul şi-n nelinişti zboară ora.

Zei hrănesc melancolia într-al gândului aminte,
Convocând statornic unda ce se-ntinde în clipite,
În fiorul tău tăcut sfarmi fereastra rănind timpul,
Aripi de lumini sărută verdele şi necuprinsul.

O, tu fragedă, subţire, aburul din pieptul slavei,
Inocenţă fermecată, suflul din magia Evei,
Eşti mirosul de livadă în genom, cu-a ta dospire,
În frunzişul foşnitor urci în sfânta dăruire!

poezie de Aurel Petre (10 septembrie 2016)
Adăugat de Aurel Petre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ispita

Cu un blestem de catifea ţi-aş mângâia lumina
Din chipul tău şi viaţa ta, căci ţi-e adâncă vina...
Cu cântec ţi-aş îmbrăţişa desculţe buze coapte,
Şi te-aş iubi cu şoapte ude peste sfioasa noapte.

Când îmi ajungi în pieptul zilei, ca un oftat adânc,
Îmi lăcrimează amintiri din dorul tău cel prunc.
În clocot zboară haiducia dureriilor de fiară,
Şi-n goana clipelor se-aprinde şi arderea amară.

Dor răstigninirile-îngereşti în aburul din mine,
Căci mădulare trepidează restriştea în surdine.
Tresar pistoanele în cord, în pulsul venelor,
Şi-n simţul tău anaerob arzi trupul zânelor.

Albastra boltă scânteiază prin lutul femeiesc,
Iubirea-ţi naşte-n zarea-ntreagă fior dumnezeiesc,
Călare galopezi în vise şi duci furtună-n lună,
Dorinţele-ţi cotropitoare, năluci în somn mi-adună.

Şi mă întreb, tot bâjbâind prin simţ de măruntaie:
Te-ai furişat, idilă-n gânduri cu ochi-ţi de văpaie,
În răzvrătite anotimpuri, când se aprind săruturi,
Plăpândă floare, tu dezgheţi al inimii ceruturi?!!!

poezie de Aurel Petre (6 iunie 2019)
Adăugat de Aurel Petre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vara

Lacrimi arse le-ai ascuns în soare,
Contemplând în flăcări nesfârşitul,
Legeni pe oceanul plin de zale
Sânii tăi, roşind tot răsăritul.

Mi-ai dat ochii şi frunzele-nverzite
Şi tot trupul tău imi e descânt,
Cu privirea mai născut din clipe
Şi pe buze-n dar sărutul frânt.

În adânc îmi umbli bântuind
Decolteu de noapte între stele,
Eu cărarea-n suflet ţi-o întind
Infinită-n cânturile mele.

Mâini de catifea adormitoare
Tu mă mângâi când zâmbeşti cu a ta zare!

sonet de Aurel Petre (17 iunie 2017)
Adăugat de Aurel Petre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cerşetorul de emoţii

Am tot plâns lacrimi poeme,
Le-am oftat în vers, tăcut,
Am iubit năuc o vreme,
M-a-nălţat... şi m-a durut

Cerşetor trăind emoţii,
Clipelor le-am returnat,
Aşa le trăim cu toţii,
În credinţă... în păcat

Le furăm din nemurire,
Dar le dăm şi înapoi,
Facem schimb, printr-o iubire,
Cam de tot ce suntem noi

Şi mai pierdem câteodată,
Mai uităm tot ce-am primit,
E doar viaţa, e ciudată,
Eşti urât... ori eşti iubit

Aşa că vor mai fi lacrimi,
N-am de gând să le opresc,
Mă hrănesc cu dor, cu patimi,
Altfel... uit să mai trăiesc

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Melancolia nopţii

floarea pe care o ştiu e plină de curaj
chiar de ar fi să fie răstignită pe cruce
va răspândi şi-n moarte miresme de miraj
între lumini şi umbre emoţii produce.

speranţe efemere în stele fac sondaj
destinul meu străbate o răscruce
floarea pe care o ştiu e plină de curaj
chiar de ar fi să fie răstignită pe cruce.

servesc universul ca un smerit paj
cu gânduri ce extaze-mi pot produce
deliciul bătrâneţii- fericire-n ambalaj
melancolia nopţii un luceafăr seduce.

floarea pe care o ştiu e plină de curaj
chiar de ar fi să fie răstignită pe cruce.

hipersonet de Floare Petrov
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Taina nopţii

cu privirea pierdută în zare
mă joc cu ciobul de lună
seara aşez întrebări
în ciuturi de lemn
însetat de lumină
mă zbat între pulberi de stele
în dansul cosmic
al unui etern semn de întrebare
aş vrea să prind lumina în palme
o zi, o dată
alteori aprind luceferi pe cer
cu o rază
printre satanice umbre
uneori mă destram în oglinzi paralele
murmură ziua, se zbate şi timpul rămas
mai picură cuvinte în ape
peste pleoape ferecate
iar din ape
dor se naşte într-o privire
dor de ducă, spre fătuca din poveste
renasc în zori, printre lacrimi, suspine
ştii, rătăceam între pleoape
mă aşteptai în şoaptele nopţii
în tandre unduiri de coapse
pe sâni, dogoarea cerului aprins
voi coborî încet-încet la tine
nu, nu fugi
reazemă-ţi visul de acele clipe
voi veni printre falduri de vise
spre nufărul iubirii
ce m-a fermecat odată, într-o noapte

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia

Ai numai fluturi ce se strâng pe piele
Şi numai soare, galben râu de miere,
Nu stele reci vreau, ci raza-ţi pamânteană
Şi iarba crudă de lacrimă-n icoană.

Ai numai zile ce scapătă-n cărare,
Geamăt ascuns sau vis, sau sărbătoare,
Eşti dragă geană ce arde în cuvânt
Pe coaja lunii horind al nunţii vânt.

Ai sâni ca luna şi bustul cald al verii,
Eşti amintirea prin pozele tăcerii,
Nufăr bălai e coapsa ta dospită,
Ochi de sirenă ai din marea adormită.

Tu eşti blestem ţesut prin foi de tramă,
Ispitele în frâu îţi împletesc maramă,
Eşti fulgul adierii în vânturile oarbe,
Drumeţi culoarea zilei din tine să absoarbe.

Pe zei i-ai tulburat în fiere şi genuni
Simţirea le-a copt cerul şi verde de păduri,
Pe gură ai sărutul, incendiu-n infinit,
Ce muşcă buza-ţi moale ca unic răsărit.

Şi scoli din morţi suflare în patime fierbinţi
Cu-a ta îmbrăţişarea şi rozul din dorinţi,
O clipă ruptă-i darul ce l-ai trimis în lume
Şi-ai presărat amorul pe mângâiate strune.

Îţi lunecă în inimă tot pulsul tău de floare
Şi-ţi calcă-al tău frunziş de plete abisale,
Mai oropsită eşti şi mai iubită-n arcă
Şi pura-ţi dezmierdare în zâmbet te încarcă.

Căi muşcă în adânc, când naşti, suflând trăire,
O lacrimă-n puri stropi mişcaţi de a ta fire,
O, ce înaltă-i bolta în dragostea-ţi voită,
Foşnind visează ceru-n silaba regăsită.

Eşti viaţă-n basm de stele şi-n lumea nenăscută,
Tu ai crescut pământul în scutece de sfântă,
În iaduri tu arzi focul şi-n gheţuri de stafii,
Pe coarne de milenii, pe-altar de bucurii.

Ai numai flori de cântec în pulsul de fiinţă,
Armatele de glorii s-au frânt pentru-a ta viţă,
Caleştile de suflet din tine îşi beau apă
În nostalgii celeste ce murmură la poartă.

Eşti geană-n rugul ranii din rupta dimineaţă
Când zorii ochi-ţi văd în roua-i de pe faţă,
Durere-a omului, copii tăi sunt prinţi,
Însemnele iubirii din sâmburi de părinţi.

Ferice este Domnul, din foc te-a făurit,
Şi te-a sădit adânc şi-n nuri te-a tăinuit,
Pictura ta-n verset e trup de mănăstire,
Zidindu-ţi carnea-n duh şi-n pântec de iubire!

poezie de Aurel Petre (14 februarie 2018)
Adăugat de Aurel Petre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Că mi te pierd, septembrie, mi-e teamă...

În ţipătul de pescăruşi strig eu, dar numai păsările-mi înţeleg cuvântul,
că m-a născut din păsări Dumnezeu, doar că n-am aripi pentru zbor şi n-am avântul
Să mă înalţ la cer, s-ating neatinsul, jinduitoare umbră pe pământ,
să prind în palme, Doamne, necuprinsul, pentru o clipă să fiu ce nu sunt...
Şi marea îmi recită din poeme, când face dragoste cu-amurgul pe ascuns
şi versul meu de neiubiri se teme, când de furia mării e pătruns...
Suspinul frunzelor de toamnă în cădere îmi este mic dejun, dejun şi cină
şi totuşi muşc din lacrimi cu plăcere, când ştiu că mai am veri la rădăcină...
Şi noapte sunt mai mult decât sunt zi şi-n stele mă alint deşi la ele eu niciodată nu am să ajung, doar m-amăgesc că-s una dintre ele...
În toate câte sunt mă regăsesc, dar mai ales septembrie mă cheamă şi când prin alte luni mă rătăcesc, că nu te mai găsesc îmi este teamă...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ora de dor

ceasurile dau înapoi mirosul zilei
timpul scade sau creşte ca marea
cu un singur picior sau cu două inimi
vei ajunge să-mi dori înserarea

ape reci scaldă cerul câte pietre
cad din cuvinte
între mâinile noastre abureşte
un câmp de roşii albastre dorinţe
macii în lan se dezmiardă dor de fântâna cu lună
nu-mi iubi dimineaţa grâul copt pe furtună

ora albă se desface în petale
rotunde
dor de drumul ce doare dor de mers
spre niciunde
de iubirea din ram /orhidee spre cer/
de gustul aspru al lumii tainic sărat efemer

poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spaima lui doi

de câte vieţi dispun
şi câte morţi îmi trec
prin mâini
câte schelete
şi cărnuri fumegând
după impactul unor stele
pot raporta la doi?

de ce trăiesc
în trupul unui iepure?

dansul acestei lumi
va fi insaţiabil
atâta timp cât soarele
va ocoli luna
chiar milioane de ani
vor trebui să înţeleg
cum s-a născut copacul
spre care pasărea spin
zboară în cercuri concentrice

doi nu este o cifră
e spaima rotundă de vid.

poezie de Viorica Iliescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stele căzătoare partea a VI-a

Luceafăr blând al existenţei mele,
În câte constelaţii să conjug,
Sub plugul sufletului, praful dens de stele,
Apoi, în râu de lacrimi să tot curg?

Pe-al visurilor rug, demente umbre
Îşi plimbă trupul, căutând un sens
Trăirilor atât de insalubre
Din fiecare lacrimă şi gest.

Zadarnic cauţi raze de lumină...
Sub geana mea, un tulbure destin,
Durerea altor mii de vieţi ascultă –
Fâşie ruptă din incest divin.

Sunt albatroşi ce zboară-n universul
Scăldat în ape tulburi şi stihii...
Azi, mângâiere-mi este numai versul
Ce-a izvorât din nopţile pustii.

Un clopot de tăcere-mi rupe gândul
În două lumi: trecut şi viitor.
Sălbatice secunde-mi scaldă trupul
În lacul de secunde incolor.

Nu vreau să vii să îmi pătezi cu ură
Atingerea petalelor de jad.
De mult mă doare strângerea-ţi de mână...
Mă balansez între pământ şi iad...

Dezleagă-mi zborul! Vreau să plec departe...
Mi-e aripa rănită, dar alerg,
Căci sufletu-mi mereu lipsit de moarte
E-un bastion de suflete întreg.

Sunt un bastard răpit de generaţii,
În căutarea unei alte lumi...
Nu vreau iubire, temeri sau tentaţii!
Mă pierd în ploi de stele şi-n furtuni...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cânturi printre rânduri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doruri uscate

Tu ştii că între noi trăieşte enigma,
Când ochii ţi-i pleci, gândind că nu-i bine?
Ne-‘ntoarcem grăbiţi, gonim paradigma
La alte năluci din umbre străine.

Tu ştii că în taină se-‘nconvoaie şi gem
Corvoada de patimi flămânde şi rupte,
Iar toamna-ntre noi frunzăreşte blestem
Când doare sudoarea-n cuvinte pierdute?

Tu ştii că arama-i din ruinele verii
Şi paşii-i căleşte prin soare cu muchii,
Când seceta tâmpă ne scutură merii,
Iar basmul tău uită de corole şi rochii?

Tu ştii că foşnesc dureri vinovate
Şi-n aur se-ascund doar doruri uscate?!!!

sonet de Aurel Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doruri uscate

Tu ştii că între noi trăieşte enigma,
Când ochii ţi-i pleci, gândind că nu-i bine?
Ne-‘ntoarcem grăbiţi, gonim paradigma
La alte năluci din umbre străine.

Tu ştii că în taină se-‘ncovoaie şi gem
Corvoada de patimi flămânde şi rupte,
Iar toamna-ntre noi frunzăreşte blestem
Când doare sudoarea-n cuvinte pierdute?

Tu ştii că arama-i din ruinele verii
Şi paşii-i căleşte prin soare cu muchii,
Când seceta tâmpă ne scutură merii,
Iar basmul tău uită de corole şi rochii?

Tu ştii că foşnesc dureri vinovate
Şi-n aur se-ascund doar doruri uscate?!!!

poezie de Aurel Petre (16 octombrie 2019)
Adăugat de Aurel Petre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e dor

Clipa cu tine
aducătoare de ploi
acoperă timpul
cu roua fericirii
aripă de vânt şi cântec
născută din iubire
miraj al existenţei
făclie - aprinsă
păstrată-n dorinţa
din zâmbet şi lacrimă
muguri de lumină-n
orice anotimp
vocea ta vibrează
în ochii nopţii tărzii
fiorul albastru
din raza dimineţii
sărut topit în cuvinte
pe foaia alba
a începutului de vers.
Mi-e dor de mâinile tale
fierbinţi ce cuprind cerul
şi mângâie stele....

poezie de Maria Ciobotariu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu m-am născut aici, între cuvinte

Eu m-am născut aici, între cuvinte
Şi am să mor cuvântului slujind.
E hrana mea de suflet şi de minte,
E hrană pentru florile din gând.

Păcatul e că m-am născut în toamnă
Şi nu mai am din timpul ce-a trecut.
În urma lui... nesuferita doamnă
Va cere partea ei de împrumut.

Am s-o alung cu stihuri şi poeme
Şi să-mi amân plecarea mai târziu.
Mai am nevoie de puţină vreme...
Ca florile din gânduri să le scriu.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chemare târzie

marea vorbeşte sub zbor de pescăruşi
corăbieri se-avântă pe întinderi albastre
de lumini stelare ochii sunt pătrunşi
ne cheamă universul cu avânturi măiastre.

hai cu mine amice să visam frumos
splendorile vieţii filigranate-n aur
valul fericirii e dulce şi spumos
timpul creaţiei poartă cunună de laur.

fii şi tu amice remarcabil faur
poţi din cuvinte să ctitoreşti un templu
cu boltă de stele noi să-i fim tezaur
farmecul nopţii cu tine să-l contemplu.

trec de răspântii mă-ndrept spre ideal
printre zeci de miraje mă păstrez pe val.

sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă universului

Univers fără de margini, prinzi în plasa ta de stele
Suflete pierind în noapte, îngeri, clipe efemere...
Numeri vieţi nenumărate, torci a timpurilor caier,
Tu ştii şi durerea vieţii şi a sufletelor vaier.
Tu eşti clopot nemuririi, îngerilor torci cenuşă
Şi-o aşezi ca pe-o comoară la a sufletului uşă.
Din a inimilor piatră numai tu cerni praf de stele,
Peste lumea în mişcare, peste vise şi poeme.

Univers fără de margini, prinzi în plasa ta de stele
A oceanului morminte, veşnic strânse-n lanţuri grele
Şi din valuri sidefate ce se caţără-n genune,
Peste stânci închipuite, laşi însemnele-şi anume,
Ca un voal de transcendenţă să unească veşnicii,
Spre a nu cunoaşte moarte, noaptea, zările pustii.
Sufli aur şi lumină şi-n cuvinte miere groasă,
Pentru-a ospăta mesenii la venirea lor acasă.

Suflete pierind în noapte, îngeri, clipe efemere,
Toate, toate-s ale tale, univers de praf de stele!
Le păstrezi ca pe-o icoană pe altare de lumină,
Printre sfinţi şi îngeri... Poate pân' la facerea divină,
Lună şi quasari, Luceafăr, temeri, stele căzătoare,
Visuri, taină şi poeme, toate fi-vor ale tale.
În sipet, în veşnicie le păstrezi. Cu dăruire,
La destinul altor fiinţe le presari cu drămuire.

Numeri vieţi nenumărate, torci a timpurilor caier,
Cânt de ape curgătoare, sălciilor plâns şi vaier,
Tu din naţia umană laşi un pumn de oseminte,
Cioclii pentru-un teatru ieftin al aducerii aminte.
Raţiunea-i doar o umbră sub a banului cortină,
Foşnet lin de rugi (zadarnic), pentru pronia divină.
Afundaţi în nepieirea crudă a inexistenţei,
Tot sperând în nemurire, uităm parcă rostul vieţii.

Tu ştii şi durerea vieţii şi a sufletului vaier,
Tu cunoşti lumina lumii şi lăptosul nopţii caier,
Tu torci timpul învierii şi al nopţilor prinos,
Tu-l găseşti, fără-ndoială, vieţii, cel mai de folos.
Dintre vise sfărâmate tu clădeşti altar iubirii,
Tu eşti liniştea şi pacea, tu eşti leagăn fericirii.
Oglindirea fiinţei tale nefiinţa stăpâneşte,
Univers fără de margini, taina lumilor celeste.

Tu eşti taina nemuririi, îngerilor torci cenuşă
Pe aripi de muselină. Le prinzi aripa-n cătuşe,
Le zideşti eternitatea între timpi, sădind lumină
Peste laurii tăcerii. Şi sub flamura divină
Se deschid, purificate, alte lumi. Tu torci poeme,
Laşi morminte să răsară, cruci şi nume, chipuri terne...

Şi-o aşezi ca pe-o icoană la a sufletului uşă...
Oh, ne strânge neputinţa sub a morţilor cenuşe,
Oh, ne doare şi ne strânge ultima secundă care
Ne desparte de lumină. Doar atunci ştim că se moare.
În cătuşe de-ntuneric simţim vieşii frăgezimea
Şi în legăminte stranii ne-nfrăşim cu nemurirea.
Plâng sub ochiul naţiunii hoarde fără de stăpâni,
Plâng ca nişte prunci la scaldă sufletele de români.

Din a inimilor piatră numai tu cerni praf de stele...
Tu eşti paznic şi făptaşul vieţii şi durerii mele.
Câte umbre, câte stele nu s-au dus pierind pe cale...
Umilinţi şi biruinţe, plâns amarnic şi ninsoare.
Numai tu, fărădelegii de-a ne fi născut atei
Laşi pedeapsă şi tăcere ani de boală lungi şi grei.
Îndoielnic horoscopul, clopot tăinuind minciună,
Ca o limbă, şficuielnic şi neiertător răsună.

Peste lumea în mişcare, peste vise şi poeme,
Doar un muc de lumânare, timpul trist, pierind, îşi cerne.
Câtă luptă! Ce zadarnic viaţa trece! N-am aflat
Rostul trecerii prin lume, cât de mult am căutat.
Mor secundele-n clepsidră, încolţind în ceruri sfinte.
Fără rost parcă trec toate... Doar aducerile-aminte
Ca o robă de lumină ne mai poartă spre prezent...
Toate trec! Pe rând mor toate sub al timpului efect.

Peste lumea în mişcare, peste vise şi poeme,
Din a inimilor piatră, numai tu cerni praf de stele.
Şi-l aşezi ca pe-o comoară la a sufletului uşă.
Tu eşti clopot nemuririi, îngerilor torci cenuşe.
Tu ştii şi durerea vieţii şi a sufletelor vaier,
Numeri vieţi nenumărate, torci a timpurilor caier,
Suflete pierind în noapte, îngeri, clipe efemere...
Univers fără de margini, prinzi în plasa ta de stele.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu necuvântătorul

eu şi marea mea de cuvinte
mă spăl cu cuvinte, respir cuvinte, mănânc şi visez cuvinte
mă-îmbrac în cuvinte şi de adio mă ofer ofrandă
cuvânt pe cerul gurii

din aer strâng lumini şi praf de stele
respir praf de stele, mănânc praf de stele,
mă spăl cu praf de stele
şi moartea mă preface-n praf de stele

în mâna dreaptă am cuvântul ce va naşte iar cuvinte
în mâna stângă-am strâns un pumn de praf de stele
lumină scriu cu praf de stele
şi nu ştiu de cuvintele sunt ale mele

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Murmur de iluzii

Sala de-aşteptare se scufundă-n mine,
Printre uşi tăcerea îşi aşterne paşii,
Pe peron pulsează frunţi pe sub rugine
Şi-n sfiala nopţii dorm iubiri şi aştri.

Arde amintirea-n spirit ca liant,
Leagănând lumina plină de cuvinte
Se hrănesc iluzii-n stări de diamant,
Înviindu-mi clipa fumegată-n minte.

Nu-mi ridic privirea spre gândul trimis,
Provocarea zării zeii-au dezlegat-o,
Rupt e trecătorul din pământ şi vis,
Pe poteca-adâncă ce a renegat-o!

Luna la icoane mai stă să privească
Şi sfărâmă umbre cu raza-i cerească!

poezie de Aurel Petre (20 iulie 2017)
Adăugat de Aurel Petre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ancora sufletului

apasă gânduri pe umeri
atârnă veghea pe gene
în labirintul gândului nespus
picură ceară din neguri uitate
susură amintiri din amintirile moarte
eu scriu pe coji roase de arţar cuvinte
le aşez tăcute pe aripi rupte între coperţile timpului
ochii aprind stele
căutând pietre pe fundul mărilor
ei, un demiurg, tăcut...
un fir de iarbă
a rămas agăţat într-un zbor
ţipăt ascuns într-un crin
se aprind aripi de humă
urcând către piscuri străine
cu făclii de amurg în privire
nisipul s-a revărsat din clepsidră
în mână a rămas fir de lut astupând sângele pierdut
pulsează timpul în artere
ceasornicul a stat
catargul agătat de nori printre stele
ancora s-a rostogolit în nisip
urlă zadarnic steagul căzut
eu scriu un vers pe matca timpului pierdut
mă ridic pe vârfuri de gânduri
netezind tăcerea din adâncuri
orologiul a încremenit
plouă cu flori în abisul privirii
cuvântul meu, un strigăt în apus

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hiperviziune

Prin câte hiperspaţii s-au născut,
În minte sau aiurea-n Univers,
Alături invizibili am fi mers,
Până ce şoapta cea dintâi ar fi tăcut.

Din câte stele în Ocean
Sclipirea-şi odihnesc,
Pe una numai, din alean,
Identic am ales.

Dar plini de colb stelar pe trup,
În păr cu radiaţii,
Pe Om noi l-am zidit din Lut,
Şi gheme de senzaţii.

Şi-n câte hiperpaţii s-au născut,
În minte sau aiurea-n Univers,
Alături împreună am trecut,
Cu glezna-nnobilată de un vers.

poezie de Elena Albu
Adăugat de Olga Bocioaca
Comentează! | Votează! | Copiază!