Trăirea

Câte vieţi trecute-au ars, umbre pe-a trăirii voie?
Câte stele se aprind udând florile văpăii?
Vers înnobilând cuvinte murmură un dor răsfrânt,
În adânc inimii-i templu, dacă-auzi al ei frământ.

Câtă-n val pasional s-a născut nebună-n patimi
Şi chemarii a răspuns între ale tălpii veacuri?
Peste lumi orânduite, dusă-n plaiuri de străbuni,
Cer de taine-s în poeme şi-n potire de furtuni.

Şi ne cară-n ani ecoul dinpre-al zilei răsărit,
Regăsit în cheag de soare, cugetat din licărit,
Doar cuvinte reci şi surde, rătăcite guri, ne-ntunec,
Dar ne cheamă a ta stare, scorbul de lumină-n cântec.

Ne trăim puterea nopţii cu seninul blândei luni,
Ochii ei, cei mari şi umezi, între stele arzi tăciuni.
Trupul brazilor ne creşte, roşul ars ne e comoara,
Vănt de clipe e năvalnic, fluturândă întinzi marea,

Iar tu ari rătacitoare, trimiţând valul să zboare,
Chiar de arde recea gheaţă pulsul venelor ne doare.
Şi în cupe ne pici lacrimi, curgi emoţii tuturora,
Fulgeră privirea dealul şi-n nelinişti zboară ora.

Zei hrănesc melancolia într-al gândului aminte,
Convocând statornic unda ce se-ntinde în clipite,
În fiorul tău tăcut sfarmi fereastra rănind timpul,
Aripi de lumini sărută verdele şi necuprinsul.

O, tu fragedă, subţire, aburul din pieptul slavei,
Inocenţă fermecată, suflul din magia Evei,
Eşti mirosul de livadă în genom, cu-a ta dospire,
În frunzişul foşnitor urci în sfânta dăruire!

poezie de Aurel Petre (10 septembrie 2016)
Adăugat de Aurel Petre
Votează! | Copiază!