Se stinse alba lampă, căzând pe piatra tare

Se stinse alba lampă, căzând pe piatra tare
Cu geamăt lung şi jalnic de suflet chinuit,
Şi umbra fu ca plumbul în turnul urgisit,
Iar corbii s-adunară, strigând în depărtare.

Ha, corbii s-adunară strigând în depărtare,
Căci pradă lor gătirăm din trupul prihănit
Ce sta întins şi rece în turnul părăsit:
Şi mortul era visul suprem de aşteptare.

Şi noi omorâtorii stam palizi şi tăcuţi,
Privind cu ochii turburi în noapte, aiuriţi.
Ah, nopţile din suflet ce triste şi amare-s!

Simţirăm plini de groază o mână nevăzută
Stând gata ca să scrie în noaptea grea şi mută,
Cu slove arzătoare sinistrul: Teckel, Phares.

poezie clasică de Ştefan Petică
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea visurilor

Păunii verzi plecară în noaptea solitară
Cu strigăte de jale ca nota care trece
Plângând sub ceruri triste; iar sus în turnul rece
Trei lacrimi umeziră pe coarde de ghitară.

Şi palidele trupuri de roze s-adunară
Pe marginea-n ruină încet să se aplece
Murind ca nişte albe columbe-n noaptea rece.
O, visele, poema de vise-n noaptea clară!

Şi noaptea cea muiată în aurul de lună
Părea apoteoza fantastică şi vagă
Căzând pe frunţi de ceară în taina lor nebună.

Poeme dulci de vise, poeme de petale,
Ce mor în tremurarea din mintea-ne pribeagă!
Departe trec păunii cu strigăte de jale.

sonet de Ştefan Petică
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemul XX

În noaptea asta pot scrie cele mai triste rânduri.

Pot scrie, de exemplu: "noaptea-i înstelată
şi stelele tremură albastre în depărtare".

Vântul nopţii se răsuceşte în văzduh şi cântă.

În noaptea asta pot scrie cele mai triste rânduri.
Am iubit-o, şi, câteodată, şi ea m-a iubit.

Într-una din aceste nopţi am strâns-o în braţe.
Am sărutat-o la nesfârşit sub cerul imens.

M-a iubit, şi, câteodată, şi eu am iubit-o.
Cum aş fi putut să nu-i iubesc ochii ei mari?

În noaptea asta pot scrie cele mai triste rânduri.
Cum să mă gândesc că n-o mai am? Să simt că am pierdut-o?

Cum să ascult imensa noapte, mai imensă fără ea?
Şi rândurile cad în suflet ca roua pe izlaz.

Ce mai contează că iubirea mea n-o mai poate păstra?
Noaptea-i înstelată, şi ea nu-i lângă mine.

Asta-i tot. În depărtare cineva cântă. În depărtare...
Cu pierderea ei nu mă pot împăca.

O caut cu privirea, dorind s-o aduc mai aproape.
Inima mea o caută, dar ea nu-i lângă mine.

N-o mai iubesc, asta-i sigur, dar cum am putut-o iubi...
Vocea-mi vrea să fie vântul, să-i gâdile auzul.

A altuia. Va fi a altuia. Ca înaintea săruturilor mele.
Vocea ei, trupul ei de lumină. Ochii ei fără hotare.

N-o mai iubesc, asta-i sigur, dar poate încă o iubesc.
Iubirea e atât de scurtă, şi-atât de lungă e uitarea.

Într-una din aceste nopţi am strâns-o în braţe,
şi sufletul nu mi-e împăcat cu pierderea ei.

Chiar de-i ultima zvâcnire pentru ea,
şi acestea ultimele rânduri.

poezie celebră de Pablo Neruda din Douăzeci de poeme de iubire şi un cântec de disperare, traducere de Ionuţ Popa
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Corbii

Că nu-i condamnă, văd şi orbii,
Pe cei cu mită, tribunalul,
Aşa cum nu-şi scot ochii corbii,
Păpând cu toţii caşcavalul.

epigramă de Iconiţa Octavia Micu din Pledoarie pentru epigramă (aprilie 2007)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paznicul farului

În singurătatea limpede-a înserării,
Privind din turnul vechi spre largul mării,
Când lumina abia mai pâlpâie în zare,
El vede cum lucrurile din depărtare

Sunt impregnate-n purpură împărătească,
Cum noaptea cheamă brizele s-aline şi să răcorească.
Atunci culoarea aerului coboară
– Domnul ştie unde – şi se face-aproape seară;

Crepusculul şi-a adâncit culoarea,
Iar el din turnul zvelt care veghează marea
Trimite pe cărări de lumină salutul lui de bine
Fiecărei nave care pleacă sau nave care vine.

poezie de Helen Emma Maring, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În seara asta aş putea scrie cele mai triste versuri

În seara asta aş putea scrie cele mai triste versuri.

Scriu, de exemplu: "Noaptea se clatină
şi stele albastre clipesc în departare."

Vânturile nopţii se răsucesc pe cer şi cântă.

În seara asta aş putea scrie cele mai triste versuri.
Am iubit-o – iar uneori şi ea m-a iubit.

În nopţi ca aceasta am ţinut-o în braţe,
Am sărutat-o iar şi iarăşi sub cerul înstelat.

Uneori ea mă iubea, iar eu, de asemenea, o iubeam.
Cum ar fi putut cineva să nu-i iubească ochii mari şi adânci?

În seara asta aş putea scrie cele mai triste versuri.
Să simţi că nu o mai ai. Să simţi că ai pierdut-o.

Să asculţi noaptea imensă, fără ea mai imensă –
Iar versurile cad în suflet ca roua pe păşune.

Mai contează că versurile mele nu o pot reţine?
Noaptea se clatină, iar ea nu este aici cu mine.

Asta-i tot. În depărtare cineva cântă. În depărtare.
Sufletul meu suferă că a pierdut-o.

Privirea mea o caută, tânjind s-o ajungă din urmă.
Inima mea o caută, iar ea nu este lângă mine.

Aceeaşi noapte albind aceeaşi mesteceni.
Noi, cei de atunci, nu mai suntem aceeaşi.

N-o mai iubesc, asta-i sigur, dar cât de mult am iubit-o....
Vocea mea a încercat să-însoţească vântul, să-i atingă auzul.

Este a altuia. Va fi a altuia. De asemenea, săruturile mele de atunci.
Golul care a devenit. Trupul ei strălucitor. Ochii nemărginiţi.

N-o mai iubesc, asta-i sigur, dar poate o iubesc.
Dragostea-i scurtă, iar uitarea este mult prea lungă.

Pentru că în nopţi ca aceasta am ţinut-o în braţe,
Sufletul meu nu-i împăcat că a pierdut-o.

Spun asta, chiar dacă ar fi ultima suferinţă pe care o îndur,
Iar acestea ultimele versuri pe care le scriu pentru ea.

poezie celebră de Pablo Neruda, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când viorile tăcură (I)

Viorile tăcură. O, nota cea din urmă
Ce plânge răzleţită pe strunele-nvechite
Şi-n noaptea solitară, o, cântul ce se curmă,
Pe visurile stinse din suflete-ostenite.

Arcuşurile albe în noaptea solitară
Stătură: triste păsări cu aripile-ntinse
Păreau c-aşteaptă semne şi strunele vibrară.
Ah, strunele ce tremur de viaţă le cuprinse!

Şi degetele fine, în umbră, sclipitoare,
Păreau ca nişte clape de fildeş, ridicate
Pe flaute de aur în seri de evocare
A imnurilor triste din templele uitate.

Murise însă cântul de veche voluptate,
Şi triste şi stinghere viorile părură,
În noaptea-ntunecată de grea singurătate,
Fecioare-mpovărate de-a viselor tortură.

poezie clasică de Ştefan Petică din Opere (1938)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când vioarele tăcură

Vioarele tăcură. O, nota cea din urmă
Ce plânge răsleţită pe strunele-nvechite,
Şi-n noaptea solitară, o, cântul ce se curmă
Pe visurile stinse din suflete-ostenite.

Arcuşurile albe în noaptea solitară
Stătură: triste paseri cu aripile întinse,
Păreau c-aşteaptă semne, şi strunele vibrară,
Ah, strunele, ce tremur de viaţă le cuprinse!

Şi degetele fine, în umbră sclipitoare
Păreau ca nişte clape de fildeş, ridicate
Pe flaute de aur în seri de evocare
A imnurilor triste din templele uitate.

Murise însă cântul de veche voluptate,
Şi triste şi stinghere vioarele părură
În noaptea-ntunecată de grea singurătate
Fecioare-mpovărate de-a viselor tortură.

poezie clasică de Ştefan Petică
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Turnul de la Pisa se îndreaptă!

Stând în piaţă, am aflat,
Când stăteam la Pisa-n gazdă;
Chiar de turnul s-a-ndreptat,
Nu se dă uşor pe brazdă.

calambur epigramatic de Valentin David
Adăugat de Valentin David
Comentează! | Votează! | Copiază!

Corbii

Din iarna sufletului meu porneşte
Un stol de corbi spre zările cernite:
Sunt dorurile mele nemplinite;
... Şi-n iarnă cugetarea-mi viscoleşte.

În gemete pustii se prelungeşte
Ca-n golul unei vetre părăsite;
... Şi corbi sporesc în cete înmiite...
Şi stolul tot mai jalnic croncăneşte!...

Nu văd în zări nici urma unei stele;
Doar viscolul din gândurile mele
Tot mai pornit prin gerul lui mă poartă...

... Iar corbii, presimţindu-şi trista pradă,
Spre inima-mi pe jumătate moartă
Îşi năpustesc sălbatica grămadă...

sonet de Mihai Codreanu din Statui - Anotimpuri (1914)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi plouă-n suflet...

S-au stins stele-n noapte,
Printre umbre de leneşi nori,
Cu adieri de vânt, ramuri de gheaţă
Ne mângâie trupul,
Şi rece-i piatra noastră de mormânt
Am fost, vom fi, trecut-au peste toate
Doar cu un preţ, de-o fi iertat păcatul
Dar am rămas tăcuţi, străini, în noapte...
Cu ochii-n lacrimi, sprijinind înaltul.
S-a stins şi lumânarea de o vreme
Şi plouă-n suflet... Doliul peste noi
S-a aşezat să ne subjuge trupul
Impresionat cu griji şi cu nevoi.
Umile, plecat-am... Ce-am lăsat în urmă,
Căci cine ne-a iubit cu-adevărat?
Cei ce-au rămas cu amintirea noastră
Cel, ce cu ani în urmă m-a creat...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Lucirea tristeţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spre restaurantul "Alexandra Cafe" din Mizil (după festivitatea de premiere la Festival)

Cu un gol în suflet, iacă,
La local, printre alei,
"Corbii" plinul merg să-şi facă,
Şi de-aceea-s... plini de ei.

epigramă de Anton Muraru din Romeo şi Julieta la Mizil - antologie de poezie şi epigramă, ediţia a VIII-a, 2014-2015 (2015)
Adăugat de Anton Muraru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oceanul iubirii

Lângă ocean ea stă – cu mâinile lăsate
Privind cum valuri vin şi-apoi cum pleacă toate
Privind la pescăruşii care în zbor plutesc
Privind la doi iubiţi cum mâinile-şi unesc.
Privind cum iahturi vin grăbite de pe drum
Şi singură dorindu-şi să nu mai fie acum
Pantofii ea şi-i scoate, fără ciorapi păşeşte
Respiră adânc şi luna cu ochii o priveşte.
Dar el este acolo şi pe furiş o vede
Cum lucrurile-şi strânge şi-n noapte-apoi se pierde.
Acesta e bărbatul cu mâinile lăsate
Privind cum valuri vin şi-apoi cum pleacă toate
Pe care ea adesea şi fără echivoc
L-a tot văzut în vise cum stă în acel loc.
Şi lângă el se duce şi mâinile îşi ţin
Stând pe nisipul rece şi albicios şi fin.
"Ştiam că o să vii", "şi eu ştiam de-acasă",
Apoi tăcuţi aşteaptă ca soarele să iasă.
Niciunul nu e singur şi nici nu se mai teme
Căci în această noapte iubirea o să-i cheme.

Când vor să fie singuri, unii se duc pe plajă
Se plimbă, adună pietre sau scoici cuprinşi de vrajă
Alţii vor alinare, o mână să ofere
Precum aceştia doi, căci asta-nseamnă avere.

Deci dacă noaptea singur pe ţărmul nisipos
Te plimbi şi cauţi chipul acela luminos
Fie ca cineva de mână să te-apuce
Şi să te ducă-n pragul iubirii ce seduce.

poezie de Karen Gorringe, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oriunde vei fi mă vei iubi

În orice depărtare te-ai ascunde
Te voi aduce mai aproape.
De ochii mei nu vei scăpa niciunde!
Ei sunt şi-n ceruri sunt şi-n ape.

În orice depărtare te-ai ascunde
Îmi vei simţi aproape pasul.
În mintea ta mereu eu voi pătrunde
Şi-ai să-mi auzi în noapte, glasul.

În orice depărtare te-ai ascunde
La mângâierea mea tu vei gândi
Şi nu vei mai găsi niciunde
O mână să te poată ocroti.

poezie de Ioana Voicilă Dobre
Adăugat de Ioana Voicilă Dobre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stejarul

Pe vârf de deal, în largul de zăpadă,
Bătrân stingher stejarul e de pază,
Sub bolta lui vin corbii de s-aşează
Când umbrele-nserării prind să cadă.

Jur-împrejur e gol, e frig, e groază...
Şi-a lupilor flămândă serenadă,
Din când în când, în noapte-i dă dovadă
Că-n depărtare, ura mai veghiază.

El mut şi blând, stă fără să se-ncline,
Acolo, unde-n vifor şi urgie
Blestemul rădăcinilor îl ţine...

Cu împăcare înfruntând povara,
Înfăşurat în vechea lui mândrie,
E neclintit: visează primăvara...

poezie celebră de Octavian Goga din Din larg (1939)
Adăugat de Avramescu Norvegia-Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

În ochii tăi văd viaţa

În ochii tăi văd viaţa mea
N-am crezut nicicând că se va-ntâmpla aşa
O văd, o simt şi tu mi-o ţi în suflet
În timp ce inimile noastre dansează un duet.

Mă simt ca într-un veşnic paradis
Ca stropul de rouă care pe frunză stă prelins
Cu teamă în suflet stau că voi cădea în nesfârşit
Că o altă floare-a iubirii poate a ofilit.

N-am crezut că viaţa poate fi aşa
Mi-ai colorat-o, i-ai dat contur şi-o operă de artă tu ai făcut din ea
Mi-ai dat un sens la dragostea ce-o port în suflet
M-ai atras cu frumuseţea ta cum face un magnet.

Eu te iubesc cu toată inima ce tu mi-o încălzeşti
Asemeni unui fulg de nea tu mă topeşti
Mă vărs în râurile sufletului tău măreţ
Sperând că voi ajunge un val ce-ţi va schimba al vieţii sens.

Asemeni ţie şi eu sunt străjerul vieţii tale
ŞI sper să vezi şi tu viaţa ta prin cristalinul meu cel moale
Să nu te simţi asemeni unei prinţese închisă-n turnul cel mai înălţat
Căci cheia divinului castel în mână ţi-am încredinţat.

poezie de Ştefan Eparu
Adăugat de Ştefan Eparu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suflet chinuit

Greutate mai mare decât astă
Corsetul sufletului nu există
Lăsa ţi mintea dezgheţată
Inima mai liberă dezlegată
Lăsa corpul lejer să alerge
Lăsa sufletul uşor să plece
Nu l ţine strâns încorsetat
Într o piatră rece transformat
Aruncă piatra din suflet tău
Să nu loveşti cumva că i rău
Te poate bate Dumnezeu
Arunc o mişcă te din loc
Nu mai sta uşurează ţi viaţa
O viaţă ai este a ta uşoară
Sau viaţa de i grea e tot a ta!
*Vivian Ryan 10 noiembrie*

poezie de Vivian Ryan Danielescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nobil

La scară l-au întins, pe ticălos,
Să-l bată, căci a fost nelegiuit,
Căci a minţit, şi a furat, şi dracul ştie
Ce răutăţi şi crime a săvârşit.

Dar el se împotrivea mereu, strigând:
"Să nu v-atingeţi voi de trupul meu!
Căci n-aveţi dreptul ăsta, după lege...
Sunt nobil eu!"

Aţi auzit, voi, duhuri strămoşeşti,
Acest cuvânt, această provocare?
De-acum nici n-ar mai trebui bătut,
Ci dus d-a dreptul la spânzurătoare!

poezie clasică de Sandor Petofi din Poezii alese (1897), traducere de Şt.O. Iosif
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să ai mereu un suflet mare

Când unii vor lua minciuna
Ca martor în grea strâmtorare
Părinte, spune adevărul,
Căci adevăru-i sfânt şi mare.
Când vezi pe om căzând în viaţă:
Căderi şi grea alunecare,
Nu fi nepăsător, salvează-l,
Să ai mereu un suflet mare.
Când te-or goni duşmani de moarte
Şi îţi vor face zilele-amare,
Părinte, iartă-i şi te-ndură,
Căci îndurarea-i lucru mare.
Să fii curat până la moarte
Cu suflet, trup şi-n cugetare
Aşa au fost biruitorii,
A birui e lucru mare.

poezie de Eugenia Calancea (20 mai 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Linişte (primului coleg decedat)

Păşeşete-ncet şi vino aproape, mai aproape...
Uşor şi lin, cu pasul călcând pe ape line,
Căci doarme codrul--somnul albitului moşneag--
Nu, nu vorbi, căci vorba mă tem să nu dezgroape
În inima bătrână, un vuiet lung, pribeag...

Ascultă cum stejarii se leagănă de vânt...
O, spune-mi de-nţeles-ai al greierilr cânt;
Ascunşi ca nişte demoni în umedele plete
De iarba liniştită, ei torc cu-al lor cuvânt
Visul de-argint şi aur al tinerelor fete.

Ascultă-n iadul nopţii cocoare rătăcite
Şi vezi cum şi pe ele tartarul le înghite.
Păşeşete-ncet şi vino: ah, vino mai aproape!
În liniştea pădurii te văd cum mi-ieşi-nainte
Şi vii uşor în noapte cu pasul ca pe ape.

Te-aşează lângă mine şi spune-mi, dar în şoapte;
O, spune-mi dacă morţii se pierd pe veci în moarte...
Aşa precum se pierde un vis în somnul dulce,
O, spune-mi dacă dânşii nu prind să se deştepte
Şi spune-mi, chip de înger, când merg ei să se culce?

Vă place mult pădurea cu taina-i neguroasă?
O, de-aş şti că toţi morţii acolo vor să iasă,
I-aş aştepta o viaţă, cu dânşii să petrec.
...................................................
O mână grea ca plumbul pe suflet mă apasă
Şi am să-şi spun atâtea, atâtea.... de mă-nec...

(primului poet al clasei şi primul care ne-a părăsit)

poezie clasică de Nicolae Martinescu din Brevi finietur... (1928)
Adăugat de Gabriela Genţiana Groza
Comentează! | Votează! | Copiază!

toamna pe ducă –
norii se înghesuie
printre corbii tăcuţi

haiku de Vlad Flavius
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!