De ce? De ce oamenii privesc mereu cerul? De ce încearcă atât de mult să descopere zborul dacă nu au aripi? Noi doar vom alerga pe propriile noastre picioare şi atât.

citat din Keiko Nobumoto
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe aripi mă dezmierzi

Dintotdeauna mi-am dorit să zbor,
să mă înalţ zâmbind pe raze nevăzute,
călcând peste uitarea din timpuri neştiute,
dar, să plutesc cu aripi, pe vântul călător.

Atât de mult visez să mă înalţ din doruri,
plutind, atât de mult să simt că te iubesc,
cu fiece-nălţare, iubind să mă-nrobesc
apusului de soare, în mii şi mii de tonuri.

Ajută-mă să zbor, privindu-mi ochii verzi,
mai spune-mi dragul meu, că sunt atât de sus,
că doar printr-o privire toţi norii s-au supus,
mai spune-mi că pe aripi tandru mă dezmierzi!

poezie de Sorina Hăloiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu vă temeţi de fantezie. Nicio pasăre nu poate zbura atât de sus dacă îşi foloseşte propriile aripi.

citat din William Blake
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Este atât de frig încât am văzut cum un câine alerga după o pisică în două picioare!

citat din Mickey Rivers
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă nu am alerga atât de mult după linişte, am putea să trăim în linişte.

citat din Cătălin Manea
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Coeficient de corelare

Un studiu recent privind nivelul de inteligenţă al lumii
a constatat: noi, oamenii, devenim tot mai bătuţi în cap,
iar asta se află în raport invers proporţional cu mărimea
guvernelor noastre. Cu alte cuvinte, cu cât e mai mare corpul,
cu atât mai mic e creierul colectiv....

Refren: Toată lumea cântă, "Cu cât se schimbă mai mult lucrurile,
cu atât mai mult ele rămân aceleaşi..."

poezie de Ted Sheridan, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Păşi temător spre curtea casei sale. Înainte de a deschide poarta, privi puţin în sus. Pe cerul senin, stelele sclipeau palide, mai mult din cauza luminilor din oraş; la Institut se vedeau mult mai bine. Oricum, Lucian le recunoştea cu uşurinţă pe fiecare în parte, doar era astronom, ba, pe deasupra, chiar şi şef. Dar oricât de cunoscute i-ar fi fost, tot îi fascinau privirea visătoare, care le cuprindea de fiecare dată cu drag. Şi chiar dacă era doar o iluzie, lui i se păreau mereu altfel; nişte punctuleţe timide, ce brăzdau bolta cerească. Existau; deci, trebuiau explorate, atât cât se putea, atât cât permitea tehnologia existentă în acel moment.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă n-aş fi crescut...

Dacă n-aş fi crescut
aş fi rămas acea copilă
veselă şi zburdalnică
în ochii căreia râdea
toată bucuria copilăriei
aş fi alergat încă
la fel de neobosită
pe toate coclaurile
şi prin podgoriile dragi
aş fi admirat şi acum macii
ce creşteau de nebuni
care înroşeau tot câmpul
şi obrajii mei de copil zvăpaiat
ce nu stătea o clipă locului
ce departe-mi pare
drumul spre acea fetiţă
de parca iarba a crescut
atât de deasă
între mine şi ea
şi nu pot răzbate
din spatele casei
Milcovul mă strigă
cu nostalgie ca atunci
când alergam desculţă prin prundiş
chiar dacă mă mai răneam
rănile parcă nu erau
la fel de dureroase
ca acum
eram mai curajoasă
decât băieţii
şi nu plângeam
acum când mă privesc
în oglinda copilăriei
mă văd cu alţi ochi
ce departe e lumea aceea
când oamenii se iubeau unii pe alţii
parcă şi iarba era mai verde
sub tălpile mele mereu goale
cerul era şi el mai albastru
mai curat
iar apa băută din căuşul palmelor
atât de pură
încât mă puteam oglindi în ea
ca-ntr-o oglindă fermecată
oamenii parcă nu alergau ca astăzi
atât de debusolaţi
în toate părţile
doar copiii alergau atunci
prin copilăria mea
ca-ntr-un joc de-a prinselea
azi când privesc în jur
oamenii aleargă continuu
nu se mai opresc
nu îşi vorbesc
şi nu mai zâmbesc...
din trecut mă strigă ea
fetiţa care dacă n-ar fi crescut
astăzi eu n-aş fi fost mamă
o privesc atent şi văd cum
îmi face cu mâna
şoptindu-mi să n-o uit...
şi ca să n-o uit
am închis-o într-o cămăruţă
a sufletului meu
deşi ştiu că
din când în când
mai iese de-acolo
să alerge prin copilăria ei
trag perdeaua timpului
şi zâmbesc melancolic
la peisajul unde doi copii
se joacă fericiţi în iarbă
conştiinţa mea mereu trează
mă scutură de mânecă
(dacă n-ai fi crescut...)
... şi din ochi mi se preling
picături de ploaie...

poezie de Alina Cristian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 36

Noi doi, mărturisesc, suntem două fiinţe
Chiar dacă în iubire formăm un singur tot,
Dar o să-ndur doar eu acele umilinţe
Făr' ajutorul tău, atât cât o să pot.
Iar ale noastre două iubiri au şi un rost,
Însă în viaţă ura pe noi ne-a dezbinat
Şi chiar dacă nu şterge iubirea care-a fost
Ea fură din dulceaţa amorului curat.
Şi n-o să-ţi pot permite mereu aşa ceva
Căci m-am căit de vină şi nu mai vreau scandal,
Iar tu nu eşti capabil să mă cinsteşti cumva
Că nu vrei să-ţi ştirbeşti prestigiul tău moral.

Dar eu atât de mult te îndrăgesc pe tine
Că simt că faima ta mă-nalţă şi pe mine.

poezie clasică de William Shakespeare, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumea ca o carte

Alerga trenul sub lună,
Timpul îmi părea că aleargă după noi
Şi eu priveam pe geam cum trec unul câte unul
Copacii falnici, dar de frunze goi.

Priveam stânci, munţi, dealuri
Şi mă miram atât de mult,
Cât e de frumos pământul,
Şi nu mă săturam să mă mai uit.

Trenul alerga tot mai departe,
Inima îmi bătea mereu.
Şi lumea îmi părea ca o carte,
Scrisă de însuşi Dumnezeu.

poezie de Vladimir Potlog (5 martie 2017)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde freamătul e dulce

Degetele ei subţiri şi lungi
îmi apasă pe dorurile inimii
lăsate să aştepte vindecarea.

Cântecul se naşte atât de repede
dintr-un adânc descoperit târziu
între izvoarele dintre colinele pieptului
unde freamătul e dulce
ca-n frunzele teilor înfloriţi
lăsaţi să se scuture de arome
peste iubiri în treacăt.

Serile aproape încurcate-n tăcere
stau la pândă pe poteci neumblate
şi caută cu ochii înnoptaţi
semnele stelelor sudului
pe care oamenii nu le văd,
privesc doar cu mirare şi oftează.

Dacă viaţa n-ar fi atât de frumoasă,
atât de grăbită,
şi noi atât de nepăsători
am preţui la timp miracolul ei.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balerina sufletelor

"-Balerinele nu plâng!
-Dar ce fac?
-Dansează!
-Şi lacrimile lor dansează.
-Poetele plâng?
-Da... Mereu...
-De ce?
-Ca să poată scrie...
-Şi eu plâng, ca să pot dansa"

Atât de uşoară,
încât ai impresia
că dacă ai sufla cu iubire
s-ar ridica spre nori...

Atât de realistă
încât nu îşi permite
să se desprindă de pământ...
Se dedică ochilor noştri
care mereu uită
că ea poartă pe umeri
greutatea frumuseţii.

Puternică în vârfuri de picioare,
dar suflet fragil-
poti modela din ea
orice cântec...
O balerină fericită,
are nevoie doar de un balerin
care are puterea să-i ducă în palme
iubirea....

Balerina sufletului meu...
Atât de uşoară,
încât ai impresia
că dacă ai sufla cu iubire
s-ar ridica spre nori...

poezie de Anna Panovici din Sfârşit de Autograf (27 martie 2010)
Adăugat de Anna Panovici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copilul

Ridică o pietricică
şi o aruncă în mare.

Apoi încă una, şi încă una.
Nu se mai poate opri.

Nu încearcă să umple marea.
Nu încearcă să golească plaja.

El doar aruncă pietre,
atât şi nimic mai mult.

Ca un pisoi, jucându-se,
experimenta în aşteptarea viitorului

când vor fi atâtea lucruri
pe care va dori sa le arunce...

Numai dacă degetele lui se vor descleşta
şi le va lăsa să se ducă.

poezie clasică de Norman MacCaig din Dincolo de voce (1988), traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Capra

Atât împunge capra cât stă rău;
Atât cât ţine, cari cu oala apă;
Atât cât fieru-i cald dă-l de ilău;
Atât dă-i cu barosul, până crapă;
Atât cinsteşte omul, după teapă;
Atât ţi-l aminteşti: cât stă cu tine;
Atât e hoţ, doar cât în ocnă sapă;
Atât îl chemi pe dracu', până vine.

poezie de Francois Villon
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu cât încercăm mai mult să trăim în lumea cuvintelor, cu atât mai mult ne simţim izolaţi şi singuri, cu atât mai mult bucuria şi dinamismul lucrurilor sunt schimbate doar pe certitudine şi securitate. Pe de altă parte, cu cât suntem forţaţi mai mult să admitem că trăim în lumea reală, cu atât mai mult ne simţim ignoranţi, incerţi şi nesiguri, cu privire la tot.

citat din Alan Watts
Adăugat de Catalin Popescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Păianjenul

Privesc o casă-n care un om a locuit,
Acuma este tristă la fel ca alte mame
ce şi-au pierdut copilul atât de mult iubit
şi care mai zâmbeşte doar între patru rame...

Privesc o casă-n care un om a locuit,
În case se întâmplă atât de multe drame;
Ferestrele şi uşa de dor au amuţit,
Păianjenul, la colţuri, compune caligrame...

Privesc o casă-n care un om a locuit,
Pe haine şi pe paturi e plin de praf şi scame,
Iar florile din glastre, de sete, au murit;
Păianjenul se teme că va muri de foame...

poezie de Ionuţ Caragea din Eu la pătrat - Ediţia a doua (2020)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu cât oamenii privesc mai mult înspre exterior, cu atât lecţiile pe care le primesc îi vor forţa să privească spre înăuntrul lor.

Paul Ferrini în Liniştea inimii
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Părul pubian funcţionează ca o cortină mică şi vă face zona dintre picioare mai misterioasă pentru cel care doreşte să pătrundă acolo. Vă păstrează intimitatea şi îl incită pe iubitul tău să muncească mai mult... pentru a ajunge unde-şi doreşte. Oferiţi-o ca pe un cadou celui ales şi ar fi bine să îl lăsaţi să o descopere ca pe un cadou... aşa cum este. Cu cât ajunge mai greu la destinaţie, cu atât îşi doreşte mai mult să revină.

citat din Cameron Diaz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Arhitectură

sunt atât de singur când suntem amândoi
eu privesc în direcţia ochilor
tu parcă priveşti spre toată lumea
spune-mi
cum de încap toţi locuitorii pământului în camera noastră
şi cum de te uiţi la fiecare ca şi cum l-ai cunoaşte
suntem doar noi
îţi jur
şi privirea ta inventează oameni în jurul nostru
în fiecare dulap
pe laptop
chiar şi în ochii mei distingi fiinţe cu mâini şi picioare şi cu papuci de casă
care privesc în direcţia ochilor
şi tu parcă priveşti spre toată lumea
sunt atât de singur
iar tu atât de puternică
femeie de perete ce eşti m-aş da cu capul de tine
bang
o dată
de două ori
cât să-mi turtesc suficient capul să-i poţi privi şi pe cei din spatele meu
dar nu
nu mă mişc
stau aidoma ţie ca un perete
şi aştept cutremurul să ne surpe
poate aşa
o să moară toţi oamenii ăştia ai tăi imaginari
sau cel puţin
o să ni se amestece cărămizile

poezie de Rareş-Andrei Adam
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atât de mult aş vrea

Atât de mult aş vrea să pot visa
Că mi-am găsit un loc în viaţa ta.
Atât de mult eu mi-aş dori
Cu tine-n braţe, de-aş putea muri!

Atât de mult îmi cere inima
Ochii tăi frumoşi să-i pot vedea.
Strălucirea lor dacă se poate
Să-mi lumineze chipul pân'la moarte.

Atât de mult aş vrea să te cuprind...
Să văd iubirea-n taină înflorind,
Iar dragostea din trup, văpăi să nască
Ca un vulcan ce stă să mă topească.

Atât de multă dragoste respiri...
Sub paşii tăi cresc mii de trandafiri,
Iar pletele ce-ţi flutură în vânt,
Sunt raze de lumină pe acest pământ.

Atât de mult aş vrea să îmi zâmbeşti,
În şoaptă să îmi spui că mă iubeşti,
Când eu sărut căuşul mâinii tale
Ce-mi ţine ferecată inima în zale.

Atata doar aş cere iubirii efemere
Să rupă legământul draconicei himere,
Căci nu vreau să-mi fie pavăza pustie
Şi inima să-mi plece iar în pribegie!

poezie de Gheorghe Deniştean (22 septembrie 2017)
Adăugat de Denygigi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oare de ce oamenii şi cu atât mai mult bătrânii, plini de înţelepciune, nu ştiu să-şi petreacă singurătatea, ascultând şi fiind Singurătatea şi Tăcerea Tainică, dar atât de inimoasă a lui Dumnezeu, care oricum noi o suntem şi o vom fi întreaga veşnicie? Oare de ce dintr-o conversaţie vânăm doar zgomotul cuvintelor, dar nu şi liniştea atât de plină a inimii din care ele apar?

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!