Ană... de basm

In memoriam Anne Antoinette Francoise Charlotte Zita Marguerite, Reine de Roumanie.

E atât de mult predestinat, în ţara ce mi-o am icoană,
S-am veşnic modestia blândă întruchipată-ntr-un supliciu
Mereu femeie, toată amor lângă un bărbat etern capriciu,
Să-i fie floare... nu mlădie. Mândria demnă de-a fi Ană!

E iar legenda, ce-o credeam că-i doar trecut, nestinsă rană,
De-un meşter, tot un dregător de sfinte, dârz, curat, viteaz...
Un' din popor, pe atunci Manole, un truditor fără răgaz
Să tot clădească, în van, helas... de n-ar fi fost zidul de-o Ană!

Acum sunt parcă eu erou, un figurant fără prihană
Tot aşteptând din multe basme să-mi fac din visul meu Regat...
Cu o Domniţă de-altădată ce n-a avut în veci Palat,
Tot dăruindu-şi picuri viaţa la crez, viteji... O jună Ană!

Atât de nobilă în sămânţă, în fel de-a fi, de piatră stană
Să-i dea, o zi, la al său soţ, tot ce-a pierdut, furat de seameni;
Tronul de drept, smuls de parşivi, ce sunt şi-acum, clonaj de "oameni"...
La al său nestins iubit Mihai... ţara pierdută. Sfântă Ană!

Aproape un secol, plin de zbucium, n-a fost 'ndeajuns s-aibă Coroană
Din ţara ce şi-a adoptat cu suflet, minte şi speranţa
Că haru-i demn de-ai fi alături, la al său Rege... dar balanţa
Şi-a lăsat tasul, cuib Reginei, în somn de veci... de zbor de Ană!

Mă întreb de-i etalon durerii şi cât de multă e-n prigoană,
Cât-a rămas în trup inert şi câtă a luat cu ea să îndure
Şi aşa să uşureze în juru-i tot ce-a rămas, să lase pure
Zile de-urmaşi, blajin cast Rege... Regina noastră, dragă Ană!

S-a sfâşiat în două vremea, ce plânge picur, o broboană
Ce demnul răbdător, vlăstar, odată un Rege puşti, o pierde
Pe-obraz, brăzdat de-atât amar, acum doar gându' o să-l dezmierde...
Într-un sfârşit şi el de secol... Mihai, ce-avea Regină Ană!

Poate-s şi eu vlăstar de-un dac şi de-o cucernică romană...
La fel Regatu' îmi e român, Mihai... şi sânge gal, o Ană!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (9 august 2016)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Relicto corpus

Am parcă evitat tragismul să nu-mi inspire an ce-ncepe,
Să nu mă năpustesc cu suflet rănit, să-i caut oblojiri
Cu leacuri noi de vorbe goale l-atâtea plinuri de-amintiri
Copilăreşti, vizionante despre trecuturi... Printre otrepe!

Dar părcă ură, ne voită, se urcă-n mintea-mi prinsă-n mreje
Printre minciuni care se poartă din poartă-n poartă adevăr,
Spus fără noimă -martor mort- "că nu-şi iubeşte fir de păr"?!?...
Şi-adulat propriu, brusc, se schimbă... Din drept în cancer, în vârteje!

Simbolul vieţii scris pe pânze celuloidice, crez, tot
Se risipeşte-n dos de palmă -ce-ar fi fost mângâieri perfide-
Şi ascunsul hâd iese din mâzgă, tentaculează din firide
S-omoare cast, pentru avut! S-ascundă idol lumii... Mort!

Ca-ntr-un conclav de adulatrii ce nu i-au fost nicicând aproape,
Apar din neguri -gând rapace- duhovnici fără spovedire
Ce-ar adora văduvei "scumpe" să fie ei noua proptire...
Ţinând ison ca tot să ardă; emulul iute să-l... "Îngroape"!?!

O ţar-ar fi vrut să-l mai vadă aşa, cum datini ce-a descris,
S-aibă sobor cum căpetenii ce le-a înălţat spre a fi ştiute.
Dar "prost" popor, bun la votat, e-acum bârfit de snobi, de tute;
Că "n-are şcoala"... perfidiei... Şi-şi vrea idolu-n paradis!

Şi sunt la fel, un' din popor; iubesc tot ce-am trăit odată
Şi vreau să-l am al meu întreg, pentru c-am dat în timp ce-aveam
Să-i gust din ce-a clădit şi lumea o cred şi-acum, cum o credeam...
... Şi-am vrut pe drept să-l văd, să-i vărs o lacrimă... Ca pe-o răsplată!

Mă-nchin să-ţi ai moştenitor aşa cum datină ţi-ai vrut,
S-apară-n zi din modestie -făr-a-ţi fi fost în veci povară-
Şi nici pată să fie mamei, doar dragoste aşa de-o vară...
Parcă divinu-ar vrea dreptate... Şi-ai fi etern, neîntrerupt!

Cred sfinte Sergiu în canoane, c-aşa suntem, popor damnat;
Cum legi, ce chiar de nu iubesc, mă-ndoi la ele, cred valori!
Cum tot un "escu" sunt la rându-mi, iubesc naşteri, plecări cu flori
Şi nu cred iotă că te-ai vrut, lugubru-n alb... De-un măritat?!?

Că vorbe aruncate-n viaţă, aşa de-azisul; "e lungă, e plat!",
Cât fulgii sunt de-omăt de-o iarnă şi se topesc la fel, o apă
Ce curge, spală suflet, minte, durerii ca să-i sape groapă...
Iar de mă-nşel şi-aşa ai vrut; ai lăsat scris!?... Să fiu iertat!!!

Omagiere, postum lui Sergiu Nicolaescu.

PS
Esenţa-i că se moare viu şi ţara astăzi e-un cavou
Plin de erori, de lene, scârbă, de-o tagmă sumbră de breslaşi
Ce fac spitalul loc de cazne, serviciul este "Măi, mă laşi!"...
Şi mor, Pruteanu, Sergiu şi alţii; din pacienţi, ajunşi erou!?
05.01.2013

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (5 ianuarie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Regat surghiunit

Nu mai am azi un alt exemplu de umilinţă,
De bunătate, pe un chip contemporan
De atât bun simţ, de-un alt, al meu samaritean,
Iubindu-şi ţara... şi alungat spre suferinţă!

Nu ştiu exemplul, altul, calmului, căldurii
Şi pielea-mi freamătă la glas molcom, profund, timid...
Cuvinte spuse-altfel, din pieptul nud, torid
De-o viaţă unică, din secolu' aventurii!

Nu cred că suntem, aşa grav, pe veci atinşi
De atâta strâmb, de samavolnic, de minciună;
Gudron mâzgos, făcut să fabrice amertumă,
De către vajnici adversari... de buni... pretinşi!

Nu înţeleg, nu vă-nchinaţi nici astăzi mintea,
Cu suflet, dacă mai aveţi, nu vedeţi clar
C-avem lăsat, ca pe-un Christos, la popor har
Şi-l daţi uitării... păcătoşi, uitând sorgintea?

Nu mai citiţi, uitaţi trecut, de datini, domnitori,
De voievozi, de Sfânt Divan, de patrioţi...
Nu vedeţi, chiori, că ne furăm între noi, hoţi
Şi ne-au unit, regat întins, regi iubitori!?

Nu-s aşa sigur că n-aveţi încă tărie,
Caracter, ochi, pentru o istorie reală...
Uitând că Rege aveţi de-un secol spre trezeală,
De inimi lângă, să-i fiţi ţării amor, mândrie!?!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (2 martie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fructul Unirii

Mă pipăi să mă simt din cine, ce-s făcut
Şi degetul pe frunte l-apăs până la scoarţă,
Ce-i doar cotiledon ce crapă plai, să scoaţă
Dor din străfund şi vis de-o mare ce sărut.

Pe sternul fremătând pun palma-n jurământ
Să nu-mi pierd echilibrul ce de-un podiş mă leagă,
Că pot să stau să-mi mângâi privirea tot pribeagă
Cu piscuri împrejur şi dealuri, de-un pământ...

... Ce braţe îmi întinde cum aripi de-un cocor
Avid mesaj să ducă; pe ape curgătoare
S-adune, de sunt lacrimi, să le usuce-n soare
Şi să-mi întindă suflet pe-un curcubeu, în zbor.

Şi tălpile-mi înfig în delta de-un mâl scurs
Ce-a adunat demult amarul de-o sudoare
De-ai mei ce s-au trecut muncind până ce doare
Să-şi lase miere în trunchiuri, hrană la neam, la urs.

Adie de răsuflu -ce-i cald şi peste oprelişti
Unde mai sunt de-ai mei- acelaşi grai ce-l scriu
Să pot să-i am din nou alături, să reînviu
Ce-a fost mereu o glie sfinţită de privelişti.

Sunt tot, un adunat şi port nestins iubire
Ce mi-a fost dat să duc, cum frunza ce înverzeşte
Să nască din căuş o ţară ce înfloreşte...
Dacă ţin pumnul strâns, să-i întregesc Unire!

Pios, cinstesc trecut de castă întocmire!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (24 ianuarie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Epilog "La Astrul... sau... Odă Păunesciană"

E-un 5 noiembrie-nspre un sfârşit de an
Ce nu şi-a dat obor de trecere în timp
Cu nota minimă-ntr-un catalog de Olimp
Pentr-un colos de zeu, un Adrian.

E-al neamului Icar, înaripat pedestru,
Predestinat de-avea un 20 de 10
Să-i fie an, când timp nu va mai trece
Frumoasa pasăre de vis ce-i Păun-escu...

Mă plâng tot lacrimi, fluvii-ntr-un ocean
‚nspre mii de nimeni ce-l lovesc, talazuri
Tot ţărmurindu-l şi-i creând necazuri
La sufletu-mi din suflet, Adrian.

Mă zbucium să-l păstrez în gând, alpestru
De ochi ce mă priveau prin recitaluri
Când versuri mă-ncâtau în loc de baluri
Din sufletu-i imens, de-un Păunescu.

Sunt printre nimeni ce-a lăsat, sunt un orfan
Şi n-am puterea să-l întorc şi nici să-i scriu
Nu pot să-l iau de mână, să-l reînviu
Şi-l pierd, într-un week end, pe Adrian.

Am inima o vioară de la Porumbescu
Iar glasul lui divin îmi sună-n tâmple
Lumea nu are ce să mai întâmple
Să merite mai mult de-nalt de Păunescu.

Bucată ruptă-i de la ţara-i de alean,
Ce-o venera titanic cu sinceritatea
Doar el ce-avea, că noi n-avem celeritatea
Să-l întregim... şi Prut şi Adrian.

Îmi moare inima de-un dor ecvestru
S-ascult îndemn, fără de bici, de duh
Din vocea-i caldă, spartă din văzduh,
S-o am în minte, neuitată, Păunescu.

Ţineţi-vă să nu rămâneţi van
Cum sunteţi azi doar simpli impostori
De nu veţi recunoaşte-n timp valori
Continuând să renegaţi un Adrian.

Mă scurg azi printre lacrimi pic cu pic
Căci nu-l mai am profet, nici înţelept
Pe Păunescu Adrian, de-inimi de poet...
Mă simt că nu mai sunt, sau sunt nimic.

Şi nu uitaţi c-o să va fie dor
De-un chip de basarab de-un neam întreg,
Minte şi gând sublim şi nu-nţeleg
De nu vă vreţi prin el, popor nemuritor...

Adrian Păunescu nu-i blestem
Dar vă va fi simbol de anatemă
De-o ţară care-şi pierde zilnic stemă
Făcând-o fără el un recviem!...

PS...
Etern voi venera pe-al meu maestru
Misterul pur de-uman în amestec cu talent
Poetul implicat în veşnicul prezent
Rămas fără de trup, un nume, Păunescu...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (5 noiembrie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubit popor

Ar fi esenţă multă în acest iubit popor
-Cum timpu-i chintesenţă de alean, nespusul dor-
E plin de oameni buni, de caste, vii Mesii
De apostoli... Să-i răzbuni pe toţi, să-i reînvii!

Este deştept poporu-mi şi eu sunt doar fărâmă
Şi-ncerc ca şi pe mine să-l scot din greu, minciună!
Şi-i cald şi omenos, credincios surghiunitul...
Neputincios 'n milenii i-e sufletu-mi, iubitul!

Profundu-i greu la văz, că acela ce munceşte
Cu cap plecat, timp n-are; de grâu, de-ovăz speteşte,
Să ţină din fiertură o spumă gri-murdară
În loc s-o arunce c-ură şi să-şi salveze ţară?!

Şi genii are, atleţi, popor ce nu-i cântat,
Minţit că-i înţeles, că-i greu... Doar la votat
Evlavios naiv, cinstit se dă cu totul,
Neştiind că-i va fi luat, parşiv; născut şi mortul!?

Căci asta-i ce-a rămas din ce încă e-al lui,
Fiindcă pământ i-au dat... un "tun"; de mort să pui!
Că n-are să-l muncească bătrân şi fără stare
Şi-atunci sunt "colectivi" să-l ia... Să nu-l mai... "are"!

Nici bun de gură nu-i şi i-au sărit doar ţambre
De gâlcevari haihui ce stau putori prin "chambre"
Şi-l judecă pe el, că nu-i-ndeajuns, nu face;
Deci biruri doar să aibă, de muls e... Să-l dezbrace!

I-au luat poveşti, că zâne avea... şi avea şi Rege
Şi hoţii-mpălătiţi din jilţuri zic că-s lege,
Ce-o strâmbă-n punga lor să-şi facă dinastie,
S-aibă popor ce vrea... Regat de ţigănie?!?

Păcat că Dumnezeu, oh, nu ne dă cu carul
Din heleşteul plin, popor să-şi ia paharul
Să-nchine crez că bine-i va fi cândva, o zi;
Nu lui, rând nu-i mai vine... Să roage la copii!

Stând în genunchi plecat, popor mă-nchin la tine
Să ridici fruntea sus şi tu să spui ce-i bine!
Cu barda, c-altădată să dai, nu să omori...
Doar să te-aduni iar gloată, că-i şti... Şi să-i dobori!

Din slaba-ţi cârcă, otreapă să-i faci... legaţi cu sfori!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (26 septembrie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Regina Ostrogoţilor

Jalnic vâjâie prin noapte glasul codrilor de brad,
Ploaia cade-n repezi picuri, repezi fulgerele cad.

În castelul de pe stâncă, la fereastra solitară,
Stă pe gânduri o femeie şi priveşte-n noapte-afară.

Al ei suflet e furtună, noapte e gândirea ei -
Astăzi ea e pusă-n rândul celor mai de jos femei!

E regina ostrogotă! Dar în turn aici e roabă;
Lacramile-n ochii palizi îi sunt singura podoabă.

În tăcerea din odaie-i intră cruntul Teodat,
Ea se-ntoarce tristă, blândă: - "Tu-mi esti rege şi bărbat.

M-ai privit întotdeauna ca pe-o piedică din cale,
Pentru ce-mi ascunzi de-a pururi taina gândurilor tale?

M-ai închis aici în lanţuri; am răbdat în chip păgân,
Şi mi-am zis: El are dreptul! Mi-e bărbat şi mi-e stăpân.

Mi-ai ucis pe-ntâiul sfetnic şi râdeai că lumea plânge
Când de barba lui căruntă spada ţi-o ştergeai de sânge.

Şi-am tăcut, zicându-mi iarăşi: El a fost supusul tău,
De-a făcut vrun rău, tu rege, trebuie să curmi ce-i rău.

Mi-ai luat apoi copilul să-l ucizi! Şi-am zis: E bine!
Tu-i eşti tată şi ai dreptul peste fiul meu ca mine.

Dar el nu era al nostru, el era al ţării-ntregi,
N-ai ucis în el un rege, ai ucis un şir de regi.

Vii, acum trimis de alţii, vii să scapi şi de regină,
Teodat, îţi temi domnia! O s-o pierzi, a cui e vina?

Am putut să fac revoltă, ori pe-ascuns să te omor,
N-am făcut-o, că mi-e milă! Nu de tine, de popor!

Tu erai un om de luptă, fără rang şi fără nume,
Eu ţi-am dat coroana ţării, să te fac stăpân pe-o lume.

Şi-acum asta-i răsplătirea ce mi-o dai?... E tot atât!
Dacă moartea mea ţi-ajută, vino, strânge-mă de gât.

Pe femeia pusă-n lanţuri n-o ucizi, că-i mişelie!
Pe regină ai tot dreptul s-o ucizi, că-ţi e soţie!"

Nobilă, cu ochi de flăcări, ea priveşte-n faţa-i drept.
Şi, zicând, desface haina de pe tânărul ei piept.

Iar mişelul stă, se uită, dă apoi; şi grabnic unda
Sângelui ţâşni din rană; şi-a căzut Amalasunda.

Şi plecat peste cadavru, el cu ochi de idiot
A-nvârtit pumnalu-n carne să se scurgă viul tot.

A deschis apoi fereastra, şi pe colţuroasa stâncă
Hohotind a-mpins cadavrul în prăpastia adâncă.

Surd vuia prin codri vântul, brazii se-ndoiau de vânt,
Urletul suna sinistru ca un urlet de mormânt.

Parcă negrele blesteme şi le-amestecau haotic
Mii de glasuri, ţara toată, tot poporul ostrogotic.

Teodat, tu râzi! Dar moarta cea lipsită de sicriu
Îşi va răscula poporul, să te sfâşie de viu!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crez de vis... la Rege

De la bunica ascultam prin'70
Poveşti cu o Regină din alt timp
Ce cobora-n caleşti, cu har şi nimb
Pe-n drum de colb, la fel ca azi... poteci.

Şi tatăl meu, copil desculţ, vedea
Alai regesc în Câmpina natală,
Încununat de-o sfântă, o vestală...
Era Maria, o Regină, a ţării stea.

Mă doare timpul, am în carne totul,
Mă prăvălesc în gânduri de copil,
Înverşunat la minţi ce-au dat exil;
La venetici de suflet de-un popor, netotul.

Aveam acasă, în sertare-n cărţi,
Monede de argint sau bani-hârtii
Cu chip frumos, cum visul de copii...
Să fiu cum un Mihai! Chiar cu aceiaşi sorţi!

Nu se ştia de rău... Curaţi pe-atunci
-Prin '30 din ce-i trecutul veac-
Erau ferice şi de-avut de-un prepeleac...
Trăiau în pace şi onoare, printre munci.

E-un paradox, căci ce trăiesc e-un vis
Şi ce-i real refuz, căci e perversitate!
Mă pierd într-un neant nevrut, într-o etate...
E ţara haosului, furtului de nedescris.

Nici de-am plecat pe alt tărâm, în lume,
Nu am uitat poveşti, de buni, de taţi.
Trăiesc acum şi eu prin exilaţi
Şi-ncerc s-aştern trecut în noi volume.

Şi cum în vis, trăieşti aievi real,
La fel realul s-a-ntrupat în vis...
Felicitări am dus, la regele promis,
De ziua-i naşterii, eu neştiut... la Tron Regal.

Păstrez în suflet, inimă, în simţ,
Căldura palmei mari, a strânsului de mână;
O simt pe şiră, o am în braţ, o am stăpână...
Trăiesc de-atunci, înverşunat, sunt tot un zimţ...

... Doresc onoarea-n calm, spre-a mă conduce!
O groaznică, nimicitoare silă mă-ntreţine;
Să pot să fac din mine o mulţime!
Să pot linşa lingăii, hoţii... Rege s-am şi-o cruce!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (1 septembrie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Manifest de voinţă, în replay

Să realizăm, pe "găşti", avut
Din meserii, bresle, profesii!
Politicii, să-i fim dispersii;
Să ne conducem din ştiut!

Să nu dăm vot din interese;
Pe Rege să-l avem, oh, pururi!
Să nu mai cheltuim pe "tururi"
Şi competenţi să fim, pe-alese!

Să desfinţăm parlamentari
Ce ne fac legile-n prostie;
Impostori ce nu ştiu să scrie!...
Sfat noi să fim, din cărturari!

Intrigi să nu ne mai plătim;
Contradictoriu arbitrar,
Doar de-a fi "NU", fără habar...
Un tot întreg, din nou să fim!

De ce ne-ar trebui perversul,
Minciuna şi promisiunea?
De ce s-avem delaţiunea
Doar de-a obţine interesul?

Străbuni, am cultivat ogor
Şi-acum doar promiscuitate,
Făcând partizanerii... dreptate?!?
Credeţi politica... popor?

De ce ne-nscriem pe "partide";
Găşti programându-se-n orgii,
Mimându-şi ideologii...
Le lepădând... de-i loc de-a vinde?

De ce nu vrem s-avem iar "Sfat
Din Înţelepţi" cu multe şcoli,
Fără salarii... Benevoli;
Ce-şi iau câştig muncind, nu-n... Stat?!?

De ce n-avem deloc curaj;
Ne vrem în faţă... pe la spate?!?
Nu putem fi integritate
Şi s-avem ţara apanaj???

Vă rog, vă conjur, fiţi din nou
Cum am avut bunici, părinţi;
Să fim, la rând, veneraţi sfinţi!
O generaţie.. erou!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (5 iunie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rezon

O fi un noroc
c-am fost cazon,
nu-ndelungat;
doar un sezon
străjer de-un crez,
disciplinat...
un amorez
un pic baroc?!

O fi fost bine
c-am învăţat
fără o plăcere,
aproape-n silă,
m-am îmbătat
de dor sau milă...
vrând mângâiere,
de-un nu ştiu cine?

Aş vrea pardon
dac-am greşit;
dar cui să fac
o spovedire
c-am fost minţit
că scap de-un "drac"
de-o omenire
cu blazon?

Dreptatea-i "don"
şi-o fi corect
să nu fiu un eu,
tu doar să rişti
să fii un drept;
să nu exişti
fără tupeu
de dregător!?

... Doar simplu muritor...
e oare un rezon?

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (23 aprilie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Regret de inimă... albastră

Mă uit la Regele Mihai cu sfiiciune;
E ca o filă rară de istorie reală,
Un adevăr gigant de-nţelepciune
La ţara ce mi-o pierd... Ce-i tot mai goală!...

E ca şi mine, răsărit într-o ţărână
Şi pustiit de tot, de drepturi, frânt;
Cu tact se pronunţând s-oprească mână
De uzurpatori, de hoţi de-al meu pământ!!!

E-o foaie scrisă, manuscris; el ştie ieri!...
Şi mi-e vândut falsificat, neverosimil,
Acoperit de graffitti de noi boieri
Ce cred că arta-i mâzgălit... de irascibil?!?

Îmi era singurul drept crez, curaj,
Că lumea va fi iar aici ca o poveste...
Şi n-am prieteni, timpu-n avantaj
Să-l am iar Rege... Să spun; "Ţara, un Regat îmi este!"!?!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (13 august 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prinţ sau cerşetor?

Undeva, în astă lume,
Într-un loc, nu-I spun pe nume,
Un bufon a întâlnit
Un bărbat cam cătrănit.

Bărbatul, pentru-a-nţelege,
Se credea un fel de rege,
Un rege cam supărat,
Rege fără de regat!

Bufonul, un trecător,
Nicidecum nepăsător,
Când văzu regele jos
Îi vorbi, poate, tăios:

"-Dacă cazi, să te ridici,
De eşti rege, nu abdici,
Ridici ochii spre lumină,
Nu-i ţii în pământ, în tină!

Fă-ţi din viaţă un regat,
Iar din casă, un palat,
Din iubire, fă averi,
De eşti rege, tu oferi!

Dragostea n-o ţii sub cheie,
De-o împarţi cu o femeie,
Vor ţâşni din crisalidă
Fluturaşi dintr-o omidă.

Însă dacă nu-ţi dai seama
O să îţi cadă coroana
Când din prinţ eşti cerşetor
Sub lumina stelelor.

De eşti rece, egoist,
Vei fi doar un rege trist,
Un pom fără rădăcină,
Un rege fără regină.

Astăzi încă eşti voinic
Însă timpul, câte-un pic
O să-ţi fure din putinţă
Rege, dacă n-ai ştiinţă!

Când vei vrea să te ridici
Obligat vei fi s-abdici,
O să zaci într-un fotoliu,
Rege fără portofoliu! "

31.05.2020

poezie de Florentina Mitrică (31 mai 2020)
Adăugat de Florentina Mitrică
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar amintiri ne-au mai rămas

Doar amintiri ne-au mai rămas din tot ce-a fost frumos cândva
Şi din priviri, când ne-ntâlneam, la amintiri făceam popas
Că le-am trăit cât ne-am iubit şi-am suferit la bun rămas.
A fost un vis, un vis frumos, trăit de noi cândva
Şi ne simţeam ca-n Paradis, pierdut de noi cumva...
Nu ştiu acum ce pot să fac, sunt trist, posac şi de dor zac
Că te-am pierdut şi-mi pare rău, singur mă simt, parcă-s în hău,
Eu simt că-mbătrânesc şi-mi pare rău
Că mă usuc de dorul tău.

A trăi şi-a iubi nu-i păcat,
Dumnezeu acest dar ne-a lăsat,
Am luptat şi-am uitat tot ce-am pătimit,
Nu regret viaţa ce am trăit.

Doar amintiri ne-au mai rămas din tot ce-a fost în viaţa mea,
Nu vreau să-ţi zic, mă simt prea mic, durerii iar să-i fac popas
Căci vreau să-ţi spun un lucru bun ca bucuriei să-i dăm glas:
Hai să uităm că ne-a fost greu, să piară piaza rea,
Să mergem iar pe drumul clar, speranţa ne-ar reda!
Acuma ştiu cum să te-mpac şi toate voile să-ţi fac,
Să nu te pierd, să te dezmierd, să-mi fie dor de chipul tău,
Să simt că-ntineresc, destinul meu,
Să te iubesc mereu, mereu.

A trăi şi-a iubi nu-i păcat,
Dumnezeu acest dar ne-a lăsat,
Am luptat şi-am uitat tot ce-am pătimit,
Nu regret viaţa ce am trăit.

poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţara mea de dincolo de Prut

Dorul greu mereu ma cheamă,
Dor enorm de ce-a trecut.
Îţi sunt fiică şi-mi eşti mamă –
Ţara mea de dincolo de Prut.

O patrie ce ne e dragă
O vrem şi azi ca alte dăţi,
Am fost cândva o pâine-ntreagă,
Azi suntem două bucăţi.

Şi-ntre noi e dat să fie
Un dor greu, neîmplinit...
Cu valuri – rând de poezie
Curge Prutul obosit.

Dar sperăm c-o să rămână
Gând de pace şi iubire,
Când toată naţia română
Va porni Marea Unire.

Va fi o boltă mai senină,
Uitat în veci va fi trecutul
Şi c-o apă cristalină
Va murmura puternic Prutul.

Se va ierta ce-a fost odată
În următoare generaţii
Şi-o zăpadă mai curată
Uşor va înveli Carpaţii.

Un gând străbun o să răsară
Fără lacrimi din trecut,
Că tu eşti a noastră ţară –
Ţara mea de dincolo de Prut!

poezie de Diana Enachii
Adăugat de Diana Enachii
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oh ţară...

Ce păcat că mă trag, azi, din ţara ruşinii
Şi-i păcat reciproc, că şi ea m-a pierdut...
Şi-o respect, că mi-e cuibul, de loc al venirii
Drept tărâm... Ce credeam fericit început!

Şi-a mânjit plai de vis, de ambiţii deşerte
-Jucând rol de-un popor, ce-şi pretinde valoare-
Ce răsare-n mirosul de hoituri dejecte
Cu tărie de moţ... Atotprovocatoare!

Ce păcat că mă supăr pe-un loc, de pământ
Fără viaţă, conştiinţă, ruşine, credinţă...
Şi mă plâng, că n-am cui, ca şi alţii înfrânt,
De-o izbelişte sumbră... În vid de conştiinţă.

Unde-mi sunt şi părinţii, prietenii lor,
Ce mi-au dat din bun-simţ, gustul fin al valorii?
Ce păcat de imensul nedrept!... Muritor,
Mi-aş dori să reînviu... Frumuseţea splendorii!

Tot mai sunt pionierul, pitic, patriot
Şi nu vreau, decât singur, să-mi cer libertate;
Din bunici la părinţi, s-o redau la nepot...
Sunt român gând şi sânge... Pentr-o eternitate!

Deci îmi iartă, tu ţară, îmi iartă popor,
Judecata-mi spre cei ce-au drept simbol..."golan",
Ce-au furat un drapel şi-au lăsat un cotor
... Ce-i din os de străbuni... Pentru ei un ciolan!?!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (7 noiembrie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

S.O.S. ţara mea!

Vreau să vorbesc de ţara mea;
O mână de pământ sfinţit
Ce mi-am lăsat, fugar cinstit,
Că n-am vrut, să-mi bat joc de ea.

E ţara unde cinstea moare;
Căci nu mai sunt părinţi s-o aibă
-Plecaţi de timp, sleiţi de treabă –
Ei ce-o credeau nemuritoare.

E ţara unde cartea moare
Pe rafturi de biblioteci
Între coperţi, de piele, reci...
Citite de bibliotecare.

E ţara unde breasla moare
Cu diplome fără de şcoală
Şi dascăli ce predau morală,
Titluri... pe bani la orişicare.

E ţara unde cultul moare
Cu preoţi ce cultivă luatul
Uitând pe veci binevolatul;
Avizi de plăţi de-nmormântare.

E ţara unde "prostul" moare;
Cel ce-i nevinovat, victimă,
E pedepsit lipsit de vină,
Iar crima-i o bună purtare.

E ţara unde viaţa moare
În spitale transformate-n morgă
Cu medici specialişti-n vorbă
Şi şpaga lor ameţitoare.

E ţara unde român moare,
Că n-are bani, nici să mai nască...
Ţiganii, se-nmulţesc în gaşcă
Şi fură ca să-şi facă stare.

E ţara unde unde visu-mi moare
Şi m-am născut pe timp de vis;
Educat, fără compromis...
Şi moartea ei profund mă doare.

E ţara unde totul moare,
Cu puşcării drept experienţă...
De n-ai partid, n-ai existenţă...
Hoţi, delatorii au onoare.

Viaţa mi-aş da, s-aibă progres
Ţărâna -ce la alţii-i praf-
De Stea... de-un cinematograf
Unde-mi joc rol de S. O. S.!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (18 noiembrie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plângând

Mi-am pus în gând de astăzi singur să mă plâng
Şi să-l adun de azi picuri de-o mare în amintiri,
Că nimeni n-o va face apoi când trup mă frâng
Şi un alt recensământ n-oi fi între omeniri.

Şi am plânset aşa mult, ce-am adunat să-l vărs
Că l-am acumulat din părinţi moşteniri
Ce nimeni nu mai plânge, îs doar putregaiul stors...
Şi atât de mult au dus cu ei, dor şi iubiri.

Să mă spăl singur eu păcate în lacrimi, milă
Să mi-o port eu povara, că pe alţii n-o să-i am
Prinşi doar de treaba lor, ce lasă în urmă în silă
Ce-o am; o ştiu e-un pic, mi-e scrisă în os din neam.

Se stoarce suflet apă, de-un dor de ce nu ştiu
De ce-am uitat; prieteni, dascăli, iubiri, neştiuţi
Ce i-am avut, atins, văd chipuri 'ntr-un târziu;
Înceţoşat se uită de-s încă, ori sunt pierduţi.

E mult mai bine aşa, timp nu-mi las datorie
Şi-mi liniştesc şi suflet, parcă-s mai pur, curat
Şi obrajii, ochii-mi şterg, ce-s becul de-o făclie
Cu multe raze, stele-n lacrimi cu gust sărat!

Mă prăbuşesc mă înlăcrăm pe foaia de hârtie
Că nu mai pot de răul ce-mi pare că mă trec
Pe nesimţite, sperând că mie n-o să-mi vie
O zi când nodul, ce-am în gât, îmi va fi de înec...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (30 ianuarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Urât popor

Urăsc popor fudul că-i prost, mândru netot
şi-mi ţine ţara în gropi şi glod de-atâta lene,
iar prizonier mă zbat să-mi pierd spurcate gene,
căci mi-a luat drept şi la ce-aveam şi drept la vot.

Urăsc popor needucat, fără ruşine
un cerşetor ce-şi vrea doar maţul cât mai plin,
furându-şi ţara să se-ndoape cu peşin...
copii şi-i vrea masteri şi doctori din jivine.

Urăsc popor ce se încântă din minciună,
ce se-mplineşte când pe altul îl distruge,
rânjind din spate de-un ghişeu şi de-i ceri fuge...
Că "nu e el şi de nu-ţi place... dă arvună!"?

Urăsc popor cu minţile-n hipnoză sumbră,
hrănindu-şi suflet din stropit cu apă chioară
din măturoaie, pupând moaşte... Pus pe-ocară
de-i spui de hoţi..."Că nu-s penali, au făcut... umbră"!?

Urăsc poporu' ce şi-a ars boieri, conace,
uzine, fabrici, mi-a lăsat ţară-n chirpici,
îşi pupă hidre comuniste, măscărici...
ce i-au dat gloanţe drept răsplată, gând rapace.

Urăsc popor ce-şi tot boceşte sărăcie
şi-n nesimţire nici s-aleagă nu se apleacă...
vrea-n jur o lume lui să-i dea, "măcar oleacă",
să-l omenească, doar pe el, cu "omenie"!?

Urăsc poporul mitocan cu înalte şcoli
pline de mentori pedofili, conturi bancare
nu-n bănci de studiu, în umplerea de buzunare
pe mâzgăliri, teanc de diplome... "Multe... coli!"?

Urăsc popor, un autist ce nu se vede
orb, surd la tot ce omenirea a exersat,
că el e geniul, ce "Iisus l-a şi lăsat"...
Făr' să-nţeleagă că-i lăsat... nu că l-ar crede.

E premiant poporul meu, "cel mai deştept",
dar n-a luat Oscar, e bun hacker, trage tunuri,
clonează cărţi, ce nu citeşte... Bunu' îs bunuri
ce nu mai face... "E bunul ţării...", un inept!!!

Bai nu-i că-i snob şi că mă-njură... în înţelept.
12.12.2016

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (12 decembrie 2016)
Adăugat de Daniel Aurelian
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pierdut

Pierdut-am tot ce ne-au lăsat bunicii,
Pierdut-am bucuria simplă de demult,
Curajul românesc se-nchină acum fricii,
Iar răul se adună tot mai mult.

Pierduţi ne sunt flăcăii de odată,
Pierdută este vitejia lor,
Pictată rău este imaginea de fată,
Sau e lăsată într-un trist decor.

Pierdută este astăzi ţara noastră,
Şi e secat pământul de sângele de neam,
Şi tot ce-a mai rămas e-n mâna voastră,
Un vis român, dac şi roman.

poezie de Vlad Bălan
Adăugat de Vlad Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţară

Se poate? M-am îndrăgostit de ţară,
căci mă calcă timpul cu pământ din genele de-ai mei
şi-o simt aşa de mult de aproape, eu brazda întoarsă să-i cresc cald, să-i fiu o veşnic vară,
aşa cum o visez, să aibă mereu soare, să-i fi trecut eu anii grei,
s-o cresc cu palmele, ce-o ţin, ca niciodată să nu piară, s-o sărut pe imn şi să-i închin şi eu o odă,
făcută de la ciocârliile ce-i cântă razele ce-o scaldă
şi îmi răsună în pădurile ce le respir, plămâni, plini de elixirul ce mi s-a transmis de la ei, curajoşii "vodă",
donatori de sânge, ce-i am şi eu pe undeva, sunt sigur, o globulă, încă atât de caldă...
cum marea, ce în veci nu îngheaţă, îmi udă gândurile în valuri, valuri,
mă face lanuri, să îi fac buchet cu buze pline, maci
şi să mă întind de bine în poalele-i ce-i simt, îmbietoare maluri...
nu mă mai satur s-o mănânc, de drag... şi s-o întreb în fiecare zi... Eşti fericită, ţara mea? Ce faci?
Sunt din buchetul tău de astăzi, ziua ta, numai un fir să-ţi dea aromele-parfum de romani, daci...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (30 noiembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Componente

Mă tot surprind cu-aceeaşi întrebare;
Cât de tăcut ne e prietenul ce moare!?...
Nici cel mai mic semn nu ne dă, cum că a fost!...
Chiar să nu fim mai mult de-un viitor compost?

Parcă-i prea brusc inopinatul exit, straniu
De gol de la inertu' cel revăd; cu-acelaşi craniu
Ce până ieri îmi tot zâmbea, îmi zicea glume!
Şi nu-i răspuns chiar de-i la fel şi-l strig pe nume!...

... Nu-mi mai răspunde, e de-un rece indiferent
Şi n-are lipsuri, tot ce-a fost, e tot, prezent.
Doar nu-i mişcare şi atunci ce suntem, ce-i?...
Înseamnă; "trup" că-i o himeră... doar idei?!?...

... Şi-unde pleacă simţ, ardori, multe visări,
Cuvinte, deznădejdi, buchetele de flori;
De nu mai ştiu nimic de cel ce le-a purtat
Şi brusc, toate l-au părăsit, l-au... avortat?!

Chiar dacă-mi iau din timp spre judecată,
Sunt incapabil să-mi strâng gândurile roată,
Să spun dacă sunt "trup", sau sunt un... nu-i;
Căci pe-unu-l văd! Cu ce nu este?... Şi e al cui?

Mă întreb, cu suflet gol, cine pe cine l-are;
Dusul de vis pe umeri -stins ca o strigare-
Ce creşte pom; un trup, umflându-se-nghiţind?
Sau e-un noian imens de "feeling" în perind?

Şi-atunci -de vin-ar fi- e-a cui?... Cui aparţine?
Sunt simţul-gând, ascuns în "trup", artere, vine
Aşteptând ziua de-un final de fugi funeste,
Lăsând ce nu-i?... Şi indiferent, de-a fost, de este???...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (14 august 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!