Plângând

Mi-am pus în gând de astăzi singur să mă plâng
Şi să-l adun de azi picuri de-o mare în amintiri,
Că nimeni n-o va face apoi când trup mă frâng
Şi un alt recensământ n-oi fi între omeniri.

Şi am plânset aşa mult, ce-am adunat să-l vărs
Că l-am acumulat din părinţi moşteniri
Ce nimeni nu mai plânge, îs doar putregaiul stors...
Şi atât de mult au dus cu ei, dor şi iubiri.

Să mă spăl singur eu păcate în lacrimi, milă
Să mi-o port eu povara, că pe alţii n-o să-i am
Prinşi doar de treaba lor, ce lasă în urmă în silă
Ce-o am; o ştiu e-un pic, mi-e scrisă în os din neam.

Se stoarce suflet apă, de-un dor de ce nu ştiu
De ce-am uitat; prieteni, dascăli, iubiri, neştiuţi
Ce i-am avut, atins, văd chipuri 'ntr-un târziu;
Înceţoşat se uită de-s încă, ori sunt pierduţi.

E mult mai bine aşa, timp nu-mi las datorie
Şi-mi liniştesc şi suflet, parcă-s mai pur, curat
Şi obrajii, ochii-mi şterg, ce-s becul de-o făclie
Cu multe raze, stele-n lacrimi cu gust sărat!

Mă prăbuşesc mă înlăcrăm pe foaia de hârtie
Că nu mai pot de răul ce-mi pare că mă trec
Pe nesimţite, sperând că mie n-o să-mi vie
O zi când nodul, ce-am în gât, îmi va fi de înec...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (30 ianuarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mac

Stau singur roşu mac în mijlocul de lan, ocean de grâu
Cu spice în ţepi se unduind în valuri galbene de-o mare
Şi nu mă satur să mă întreb de-oi fi cules cu mâna floare,
Sau voi cădea răpus de seceri... 'ntr-o zi ce nu pot ţine-n frâu.

Privesc, deschis până la sânge de atâtea scrijeliri de suliţi,
Spre orizonturi mărginite de tufele de arbuşti verdatre,
Ce-mi opresc vis de zbor din opiul ce-mi mângâie timpul, etate
Şi nu zăresc nicio scăpare... doar vântu-mi dă înfundate uliţi.

Mă plâng din când în când, din picuri mă vărs în boabele de ploaie
Şi ard mocnit din ce-am petale, bătut din raza ce mă coace
Îmi piperând în golul cupei cărbune în fire închis, rapace,
Cu un inel de galben viu, culori... ce suflet tranşe-mi taie.

De mi-ar surâde gând de şanse mă pot încovoia un bulb,
Să mă adun ascuns de coajă, înmărunţit plin de idei...
Un cuib înmărgelat seminţe din tot ce strig şi, poţi să-mi iei
Licoare, să-ndulceşti din anii... ce tot mă trec şi mă încurb...

Eu, ca şi tu, cel singur, drept înspre sfârşitul de-un amurg...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (16 iunie 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Râvnită genealogie

Îmi caut rădăcini, tulpină nu-mi pot creşte,
sau mugurele-mi caut, de este pe vreo creangă
de-un arbore, de-un Planck de punct îmi caut veste
şi partitură de-am şi mi-a fost scrisă-ntreagă.

Mă resetez cumul dintre transmiţători
din gene ce-mi cunosc, ce le-am avut aproape
-din ce-am din tată, mamă, bunici, predecesori-
pe caractere, nume... să-mi fac integritate.

Sar de pe-un ram pe altul, ca într-un labirint;
căci sunt şi Sârbu, Cucu, nu doar un Rădulescu,
sunt Caretaş, Mândaru, sunt eu ce-i reprezint...
Şi-un Relicovschi a fost, antecedent pedestru.

La rându-mi, amalgam de fruct mi-l fac cu Vlas
şi mă îmbin fluid din Baciu, Lemian
prn ea o Constantin, ce-mi fură suflet, glas...
Nu ştiu cine mai sunt, ce vânt m-aduce... Dan!

Stau singur fără cuib, că n-am acces pe ramuri,
mă uit în jur stingher, căci nimeni nu mă cheamă...
Nici vârstele nu-mi ştiu, inelele din neamuri,
cât încă pot să sui şi trunchi nu se destramă.

Nu ştiu unde să urc, pe ce încrengătură
mi-aş vrea să mă sădesc, să fiu eu singur, pom;
neştiuţi să am fraţi, să reîncep aventură...
Sunt strigăt şi răspuns aştept... ca orice om!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (23 mai 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă împlinesc, sau dezmembrez, opt sute

Mă opresc la un aaa... lungit opt, cu două emisfere ca zerouri,
Să mi se facă un decont; dacă vreo lipsă se cunoaşte
Când nu mai curg din pastă, rotind bila? Vreau ecouri,
Dacă se întorc cum sunet, căutându-se... pe acolo unde naşte!

Doar aşa ştiu de sunt, că n-are rost să strig de nimeni nu aude
Şi-s doar un bumerang, ce m-zvârl să ating, lovesc...
Iar revenit sunt şi mai gol, sleit în mâinile exfoliate, nude
De ce-şi aveau şi-au dat şi nu mai aş avea... din ce să mai golesc.

M-ascund la pânda fricii, mă pitesc să nu fiu pălmuit, scuipat
Şi stând, să pot să-mi ling blesurile de masochist de suflet frânt
De unul singur; că l-am pus pe masă să-l disec, cojindu-l să-l las pur, curat...
Spălat cu lacrimi plânse, sau de râs, sau doar dramatic înţeles, de altul! Dacă sunt?...

Nu ştiu cât adevăr cuprinde aniversarea; oare e-un împlinit?
Sau rupt, mai demolat, pierdut din eu, dat piese în dezmembrare;
Că-i gând de unul singur, un mono dialog, ori script spăşit...
Şi cât de mult durează? La cât se poate opri, cu bun simţ... o urare?...

De nu-s pe deplin înţeles, sunt sute opt, de versuri, scrise în încercare...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (21 septembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reuniune de... pierderi

Mi-am plătit pentru toţi, ce-am avut cunoscut, colegii
De şcoală, de joacă, de lucru, de vechile solfegii
Dansate de pe sunetul ebonitei rotunde, la chefuri sau baluri,
Să pot să fiu apa, ce mă scaldă de când sunt, s-o strâng iar în braţele-maluri.

Sunt roşu-n obraji iară şi ochii-mi lucesc... cât mă bucur
Că înot iar apa-timp, ce-i probabil din lacrimi, sudoare... fes cu ciucur,
Înmuiat în şampania de an nou, sau beţii de uitare de tot...
Când puţin e-a uita, sau mai mult, mai târziu adunat... cât să pot.

Stau pe mal, vânzoleala s-a dus, n-ajung banii să cumpăr atâta trecut,
Nici să ţin nemişcat ochiul minţii şi suflet, ce-i plin de atâta avut
Şi întind mâna, cât încă mai pot s-o întind, să simt apa curgând
Bucurându-mă iar, puţin palid, cu ochii mai goi... de la golul din gând...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (10 noiembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sortire

M-am spălat tot, cu trup şi suflet în albul albiei de-o viaţă
Şi mă căiesc că apa-i scursă-n canalul, cel duhnind cu toţii,
Curgându-mi gândurile pure în zadarul necitit al sorţii
De-un păpuşar, ce n-a ştiut să-şi tragă iţele... O paiaţă!

'mbăiat în spuma de clăbuc, mi-am spart din bule, vise şterse,
Mă usturând în ochi cu picuri de lacrimi pentru dragi pieiri,
La fel onirici, ce nu-ntorc nici ei, nici pasiuni, iubiri...
Ce nici oceanele n-ar stinge... Adânci, întinse în averse.

Şi mi-am şters mintea de imagini, lăsând-o parcă mai uscată,
Să nu mustească iar idei, ce-mi fac un testament idilic,
Prozaic, altora-n lectură, doar mie sfânt cum crezul biblic;
Personal, ireproductibil... Secându-mi fiinţă devastată.

Mai pur oare-s acu', în mijloc, înspre urma din al meu scăldat,
De atinsul, linsul, unei lumi pedestre-n ideal, ambiţii,
Sau poate nou născut, ce-am fost, era, măcar în supoziţii,
Mai puţin ros de la târâş, cu puţin zbor... mesaj curat?

Nici chiar acum, ieşit din baie, nu ştiu de-s un sortit sortat
Şi nu sunt o alegorie, să-mbiu şi pe-alţii-n căutat?!?...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (28 mai 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stări

Sunt ca o apă în minimum trei stări;
Ori mintea caldă, m-aburind spre zări,
Anost doar mă curgând, ca timp să treacă,
Până o să îngheţ, albit şi gura o să-mi tacă...
Sau forma seacă, când nu sunt, de sublimat,
Să m-absorb singur, să revin din dur, armat
Din ce-am reţea, o plasă toată numai fire,
De ce-s în fond, opacul mat, sau strălucire...
Sărat ca marea, ce-am depozit pentru lacrimi,
Sfinţit pe fir de busuioc, să iert din patimi,
Amar ca fierea, când necazul nu mă scapă...
Mă ţine strâns, îndiguit în mine... apă!

În fond esenţa-i că-s fluidul, gheaţă-n amintire,
Ce mă topesc, cât de mic semn am, de iubire...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (15 martie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Epilog "La Astrul... sau... Odă Păunesciană"

E-un 5 noiembrie-nspre un sfârşit de an
Ce nu şi-a dat obor de trecere în timp
Cu nota minimă-ntr-un catalog de Olimp
Pentr-un colos de zeu, un Adrian.

E-al neamului Icar, înaripat pedestru,
Predestinat de-avea un 20 de 10
Să-i fie an, când timp nu va mai trece
Frumoasa pasăre de vis ce-i Păun-escu...

Mă plâng tot lacrimi, fluvii-ntr-un ocean
‚nspre mii de nimeni ce-l lovesc, talazuri
Tot ţărmurindu-l şi-i creând necazuri
La sufletu-mi din suflet, Adrian.

Mă zbucium să-l păstrez în gând, alpestru
De ochi ce mă priveau prin recitaluri
Când versuri mă-ncâtau în loc de baluri
Din sufletu-i imens, de-un Păunescu.

Sunt printre nimeni ce-a lăsat, sunt un orfan
Şi n-am puterea să-l întorc şi nici să-i scriu
Nu pot să-l iau de mână, să-l reînviu
Şi-l pierd, într-un week end, pe Adrian.

Am inima o vioară de la Porumbescu
Iar glasul lui divin îmi sună-n tâmple
Lumea nu are ce să mai întâmple
Să merite mai mult de-nalt de Păunescu.

Bucată ruptă-i de la ţara-i de alean,
Ce-o venera titanic cu sinceritatea
Doar el ce-avea, că noi n-avem celeritatea
Să-l întregim... şi Prut şi Adrian.

Îmi moare inima de-un dor ecvestru
S-ascult îndemn, fără de bici, de duh
Din vocea-i caldă, spartă din văzduh,
S-o am în minte, neuitată, Păunescu.

Ţineţi-vă să nu rămâneţi van
Cum sunteţi azi doar simpli impostori
De nu veţi recunoaşte-n timp valori
Continuând să renegaţi un Adrian.

Mă scurg azi printre lacrimi pic cu pic
Căci nu-l mai am profet, nici înţelept
Pe Păunescu Adrian, de-inimi de poet...
Mă simt că nu mai sunt, sau sunt nimic.

Şi nu uitaţi c-o să va fie dor
De-un chip de basarab de-un neam întreg,
Minte şi gând sublim şi nu-nţeleg
De nu vă vreţi prin el, popor nemuritor...

Adrian Păunescu nu-i blestem
Dar vă va fi simbol de anatemă
De-o ţară care-şi pierde zilnic stemă
Făcând-o fără el un recviem!...

PS...
Etern voi venera pe-al meu maestru
Misterul pur de-uman în amestec cu talent
Poetul implicat în veşnicul prezent
Rămas fără de trup, un nume, Păunescu...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (5 noiembrie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar gând

Mă-ntorc cu rănile deschise
în scrijeliri pe trup, de zile,
de nopţi, de neîmpliniri promise
înscrise-mi în sângerânde file.

Îmi oblojesc gânduri răzleţe
ce-adun de p-unde-or fi, de ieri
când nu ştiam că-i bătrâneţe;
credeam doar veşnic primăveri.

Plutesc într-un eter mirific
de-opiaceu de endorfină
ce mi-o fac singur; mă certific
propriu călău, singur de vină.

Îmi port tatoo-uri de stigmat
pe carnea ce-am de împrumut
şi-o pierd într-un sfârşit... Păcat;
nepregătit, că n-am ştiut!

Îmi fac din văi circumvoluţii
şi-mi sap amintiri de visare
să-mi spăl trecutul în soluţii
de retrăit, eu, la-ntâmplare.

Nu pot să-mi stăpânesc alunec,
mă prăvălesc în avalanşă
pierzând respir în dulce întunec...
Axfisiat, m-adorm în transă.

Nu mă mai simt, nu mai sunt fizic,
căci nici nu vreau să fiu acum;
doar să rămân etern amnezic...
Pierdut pe drum, pe drum, pe drum...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (18 mai 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem rătăcit

Am pierdut un poem, nu ştiu unde l-am pus,
Era dragoste-n el dar acum s-a ascuns,
Îl tot caut de zor, de-l găseşti, să mi-l dai
Aş fi vrut să-l recit, lângă mine să stai.

Hai... adu-mi-l te rog, am uitat tot ce-am scris,
Ce e-n el nu mai ştiu, le aştern ca prin vis
Şi de n-am să-l găsesc părţi, din viaţă-am pierdut,
Ascunsesem în el doar iubiri din trecut.

Nu aş vrea să le pierd chiar de altele vin,
Cele care au fost, n-au contat mai puţin,
Amintiri ce-am avut nu mai am fără el,
Îmi dispare trecutul, nu rămâne la fel.

Am pierdut un poem, poate-un alt am să scriu,
Tu ce faci? L-ai găsit? Ştiu că este târziu...
Chiar nu vrei să te laşi până nu-l vei găsi?
Înţeleg... dacă-l ai... poţi la mine veni.

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Voi fi pământ

Nu mă-ntreba dacă mă tem
În viaţa asta de ceva
O moarte am şi nu mai mult
De ce să mă mai tem de ea?

Cât timp mai sunt cu tine-aici
De vrei, mă poţi privi de "sus"
Şi mă poţi critica acum
Pentru ce-am scris sau ce am spus

Nu face asta-n ziua când
Eu, înarmată, până-n dinţi
Doar cu nimic din ce-am avut
Voi căuta drum către sfinţi

Am îndrăznit să nu accept
Ce alţii au tot vrut să fiu
Venind, plecam spre nică ieri
Când prea devreme-a fost târziu

Tot ce-am iubit şi am visat
Lăsat-am în al meu cuvânt
Suflet şi trup am fost cândva
Sub pasul tău voi fi pământ...

poezie de Mariana Eftimie Kabbout
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Descurajare

Sunt cu mine de mână într-un deşert de suflet. Nu-i oază
Şi aşa-s de însetat de orice şi am frică să n-am... mi-e groază
Că văd numai dune pustii. Nu mai văd pe alţii, ca oameni,
Căci nu e Pământul ce-a fost; adăpat de un "bine", ce-l sameni?!

Se pare că globu-i mai mult, mişunat zi de zi, an de an,
Dar nu mai se simte bun-simţ, dăruire, prieten... E ban!
Se discută de el, e cota înălţimii, e-un dar să-l deţii fără scrupul, să fie...
Şi-i bob de nisip; tot, cât el de ar fi nu-i îndeajuns tot, cât de-a fi bogăţie!?!

Mă bântuie aspru tăiosul de vânt şi întind mâna ca orbul
S-ajung nu ştiu unde şi alunec în gol peste os dezvelit de amintiri, sau de corbul
-Ce una şi alta-s- la fel de înţelepte, să creadă c-a fi nu-i răsuflet...
Doar singur, de gând, sau culoare eternă... este veşnic, el, suflet!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (7 noiembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cazier

E timp să-mi fac bilanţ de-o escapadă
De fapte ce-am produs şi-am fost pricină;
Să văd obiectiv de-am fost de vină
Şi dacă "acasă", îi mai pot spune... "Ţară dragă"?

Întâi avutul, ipocrit la cei ce l-au,
S-a dus, mi s-a luat... "japcă" încet-încet
De-un co-popor ce l-am pierdut de înţelept...
Cu-atât mai mult, cu cât venisem ca să dau!

Mi-am risipit economii prin primării
Sponsorizând lingăi parşivi cu râs sarcastic,
Mă pedepsind că nu-mi dau suflet!?... Drastic
Punând străbunii-mi inventar... cu sforării.

Mi-au luat şi bruma ce-mi rămase-un colţ de ţarnă
Căci grosu-i luat şi-i dedesubt la zeci de blocuri,
-Falsificând ce-au numărat "public", ca ale lor stocuri-
Ce din părinţi le-aveam... S-au dus pe goarnă!

Maşinile mi-au spart, le-au făcut rable,
Ce-am construit mi-au luat în schimb, dezdăunare;
Că trebuia mai mult să pun şi-n răzbunare
Şi judecăţile-am pierdut... N-am dat "parale"!?

Sunt un ratat în ochii lor că după o viaţă
N-am nici cât alţii au făcut în trei luni;
Să-i sparg afară pe străini!?... Nu-s printre buni!...
Nici diplome de-o lună n-am... Nu-s dur de gheaţă!?

Toţi ce m-au frânt, m-au mărunţit, mi-au luat avut,
Sunt protejaţi că-mpart ce au, ce nu-i al lor!?
Eu sunt doar cont de cheltuieli... Nu-s "autor",
Că n-am pus mâna... Deci rămân "necunoscut"!

Am un câştig căci stresul mult şi vise sparte
Aduc aminte de uman ce-l am, mi-e boală
De prea mult bine-ntors în rău; că nicio şcoală
Nu-mi dă câştig, căci se prescrie... nedreptate?!

Deci mi-ar rămâne decât rugi, fără de mistic,
Numai că popii ieri mi-au spus "n-ai loc de veci
De nu ne dai...!", c-aşa se-mparte, să petreci
Precum Iisus, ce-l proslăvesc... eufemistic!?...

Dosar curat cred c-am, deci pot să cer
Un pic de suflet din ce nu-i, ce-a mai rămas
Din plus cu minus... De nu ţeasta-mi las la ras,
Că oricum golită-i... N-am măcar nici cazier!!!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (20 octombrie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mult prea îndrăgostită...

Au fost şi vremuri când fredonam iubirea...
Au fost şi clipe când mult o blestemam!
Lacrimi s-au unit din despărţirea
Unei iubiri la care tot speram.

Au fost şi timpuri când am atins un soare,
A cărui lumină m-a orbit...
Şi m-am lăsat purtată de chemare,
Cu tot ce am avut, am dăruit!

Au fost momente când te uram în şoaptă,
Când mă uitai în colţ şi te plimbai,
Prin colţuri de lume fără plată,
Parcă uitând de mine că m-aveai!

Au fost şi ceasuri cu prea multe oftaturi,
Din multe file ce-am rupt din calendar...
Şi-am studiat din foarte multe laturi
Ce-mi eşti, ce-ţi sunt... într-un orar.

Şi la final, din ecuaţie reiese,
Că nimeni şi nimic nu poate şti...
Ce lucruri sunt cernute şi alese
Ce le-ntregeşte, sau a le risipi.

Mult prea uimită şi aşteptând răspunsul,
Mă otrăvisem cu prea multe speranţe...
Prieten aliat mi-era doar plânsul,
Şi inima străpunsă doar de gloanţe...

Vor fi şi vremuri când voi cânta iubirea...
Şi va veni şi ceasul să zâmbesc!
Sunt ce am fost şi nu mă pierd cu firea,
Eu ştiu numai să strălucesc!

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căţeluşii

Cum bine tot se ştie că orice acuplare
La câini e de durată, cu parteneri mai mulţi,
Nu e surpriza mare că cinci masculi inculţi,
Chiar gemeni de produc, au toţi din exemplare.

Aşa sunt azi victima de-un rezultat probat
Că m-am îmbogăţit cu cinci micuţi căţei
Şi albi şi gri, negruţi, pătaţi, toţi derbedei
La fel, chiar de-s doar fete şi unul doar bărbat.

Sunt toţi o molfăială de ţâţe, chiar lătrând,
De o căţea străină vagabondând pe câmp,
Ce-am acceptat-o-n curte cu mintea mea de tâmp,
S-o-ntrem pe ea, pe ei, cu lapte... cumpărând.

Sunt trei, mult alb cu pete, un altul roşcat negru
Iar cea mai dolofană e-o căţeluşă gri
Dar şi cu alb pe burtă şi pete negre vii...
O bulă păr de pluş, rotundă pe de-a-ntregu.

Şi-i ger năprasnic iar şi-s mici şi răbdători,
Le-am pus hăinuţe multe să aibă cald un pic
Şi plâng des zi şi noapte; că unu-i rău de mic
Şi sufletul mă doare... Le sunt îngrijitor.

Răul de-acum începe că-i am pe toţi ai mei
Şi am dulău de curte, libertin sufletist
Ce i-a a adoptat pe toţi... da-s zilnic tot mai trist
Că nu-i acceptă nimeni să-i dau nici pe doi lei.

E-o mică tragedie din bucurii născânde
Să poţi oferi suflet, nu unul, multe, dulci,
Dar lumea-i egoistă; nu poţi iubiri să smulgi
Şi micii mei prieteni vor pieri pe niciunde...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (27 ianuarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De mână proprie

Mă port, cu multă grijă, în palme,
cu linii de destin deja trasate,
îmi numărând, pe degetele atât de scurte,
cât îmi lipseşte dintr-un secol, să-l ating
şi mă strecor prin ele, întâi copil din basme,
adolescent timid, pasând iubiri ratate,
student, cu mintea în visurile punte...
când, mers la vale, încep să mă prepar, să ning.

Trec, păcălit valet, pe dos de mână,
să mi se facă loc în labirint de vreri;
încerc să mă lipesc, sub braţ, de-o altă mamă,
ce poate n-a fost doar a mea, mă împliu
treptat, mă istovind pierzându-mi vână,
lăsând din lanţul ce-am, câteva zale, în primăveri,
ce mai târziu ceva, observ că nu-s de-o seamă
şi oricum fiind într-atât târziu, restu-i s-aştept, să reînviu...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (30 martie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reflecţii

Se gudură de câte ori mă vede
şi nu ştiu, să-l privesc, aşa prin sticlă,
fără vreun gând -ce-i pus ca să mă-ntrebe-
sau să-l ador, să îmi fac inima mai mică,
să-i dedic clipa c-un minut de întrerupt,
că oricum nu pierd, chiar şi de-ntoarcerea-i unică
şi totu-i scurt şi nici nu ştiu de e întâmplare...
Dar bine-i să mai las din mine, din emoţia de-un furt.
... Sau să stau singur, un stingher, mereu mai des
profund introvertit, cu crez că-n propriul gând aşa mă ţes
cu mine însumi, mă pitind de drag ce mă-nconjoară... Mă edific
retras, ştiind că sunt dorit
să mă scald trup şi suflet, ca o boare
în înmuieri de ochi, mirific...
să rămân probă, cum tapetul,
un colant pe sute-mii retine,
să fiu cum linguriţa cu şerbetul
dintr-un pahar cu apă de cleştar, se savurând de bine...
Nu ştiu, după atâta timp trecut,
cum să-l mai trec; aşa să-l pierd, risipitor
oricum? Dar parc-ar trebui să rămân un "avut"
măcar, nu-n neştiut, un subiect-decor;
nu doar un gând, un scris... riscat nevăzător!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (24 iulie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cinci anotimpuri

Uneori sunt ca toamna.
Aştept să-mi cadă frunzele
Şi să uit tot ce-am pierdut,
Să uit şi toate luptele,
Să uit tot ce-am făcut.
Şi aştept să-mi iau zborul,
Să zbor în altă ţară
Până când m-apucă dorul
De-o viaţă-aşa amară.

Alteori sunt ca iarna.
Încetez să mai iubesc
Şi-ncep să văd în ceaţă,
Şi fac tot ce nu-mi doresc
Cu-o inimă de gheaţă.
Iar când regret şi mă opresc,
C-am făcut tot ce mă doare,
Acopăr tot ca să-ncălzesc
Cu-o pătură albă, mare.

Câteodată sunt ca primăvara.
Ascult cântecul unei păsări
Şi încerc să îi şoptesc
Să anunţe lumea-ntreagă
Că încep să înfloresc.
Şi încerc să dovedesc
Că am inima-n culori,
Mereu bună şi deschisă
Ca un câmp, plin de flori.

Apoi sunt ca vara.
Stau, mă uit şi mă-ntristez,
Şi-mi tot spun că îmi va trece,
Apoi mă-ntreb, oare visez?
Dacă-i cald de ce mi-e rece?
Şi stau singur într-un loc,
Având în suflet numai patimi,
N-având vise, chiar deloc,
Plângând mereu, dar fără lacrimi.

Acum sunt ca mine.
Visez, ascult, sunt iubitor,
Răspund mereu la ajutor,
Nu mai plâng, mereu zambesc,
Căci am tot ce îmi doresc.
Având în suflet doar iubire
De cum am fost, e-o deosebire.
Asta-i viaţa ce-o trăiesc,
Asta-i viaţa ce-o iubesc.

poezie de Andrei Tudora
Adăugat de Andrei Tudora
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultim regret... de debut

Am teama veşnică; aceea de a nu fi urât la moarte
Căci este ultima mea poză în anticamera retinei
Cu negrul ce se-ncepe-n ciclul ce definitiv mă va desparte
De mine însumi, trup şi gând, făr-a mai şti de ce-mi revine...

Simt straniul sentiment frustrant de-a nu avea niciun control;
Să-mi aşez părul în oglindă, singur să îmi aleg parfumul
Să-mbălsămez tot anturajul, când mi se ia şi ultimul rol
Şi nu mai pot nimic decide... cum să mă îmbrac şi s-aleg drumul...

Nu pot nici trist să fiu, să plâng şi-aş fi cel mai îndreptăţit
Şi nici căldura n-o mai am -şi cât de cald eram la atins-
Iar florile ce miroseam nu-mi vor mai colora dormit;
Etern de-acum -indiferent cum nu-mi plăcea- de toţi desprins!

Mă rog să n-am multe păcate, să fiu povară de iertări!
Mi-e greu s-accept să îmi fiu eul făr-a mai fi şi-ncă să fiu,
S-oblig aşa doar de cutumă, timid ce-am fost, reci sărutări
Ce nu le cer, căci n-am cerut... Aş vrea, când mort să fiu tot viu!...

PS
... Cum nici la naşterea-mi ce-am fost... şi nu puteam să interviu!...
Deci naşterea şi moartea-mi sunt debut de-a fi, nu fi... Şi-mi scriu!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (18 aprilie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Strigăt, strigăt

Lăsaţi-mă să strig, să răbufnesc şi să mă audă toţi
Cei ce i-am cunoscut, le-am atins păr, m-am sprijinit pe umăr,
Căci nu-i găsesc, nu ştiu de sunt plecaţi... a, nu, nu-s morţi
Să rămân un nebun stingher, doar să mă vait, să număr.

Lăsaţi-mă să strig imagini rătăcite în morfină,
Ce mi-o fac singur, frământându-mi gând, un narcoman
Ţinând în mână o ciornă cu iscălituri dintr-un seif de-o inimă vecină...
Oprit din drumul diligenţei prin pustiu, cu visele într-un han.

Lăsaţi-mă să strig, să urlu din tot ce-am mai profund în mine,
Ca un cadet ce-a trecut test, cu crez că lumea-n ţel e simplul caporal,
Să îndrept lângă foi, foi, foi, romanul vieţii ce-am în serpentine...
Să fiu o hartă din atlas, eu, amintirea... îşi căutând natal.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (23 mai 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Repere

Trăiesc imperceptibil doar printre puncte de reper
ce mi se dau încă; multe primite, neîntrebat de le prefer.
Nu am ştiut nimic -şi-i despre mine- şi niciodată nu voi şti
cum m-am născut, când am ieşit, intrat, venit şi nici când voi muri...

Nici cel puţin de cât de bun am fost nu ştiu... sau cât de rău;
n-am calitatea să mă judec singur, altul mi-e călău.
Nu ştiu, oricât m-am pregătit -şi cât m-am pregătit- de-am competenţă...
Până şi-n dragoste cutume mi s-au dat... Şi mi s-a luat din existenţă.

Mă uit pe cer 'ntr-o noapte, asta, într-o primăvară, după ploaie;
ce neînsemnat sunt, nici măcar un punct, nici cel puţin un licărit-văpaie...
Ce mult aş fi dat totul, m-aş fi dat pentru-a mă şti, pentr-o părere,
să ştiu mult peste timp, cândva, de voi fi parte din repere?...

Dar n-are rost să m-amăgesc, în fond sunt două emisfere
ce greu, ce greu le-am câştigat şi-s primele ce-mi pierd, cele mai efemere.
Noroc că singur mi-am fantomele de libertate, mă strecor citindu-mi ere
ce-am moştenit şi-aşa-mi mai prelungesc pulsaţii de pulsar, în lungile-mi artere..

... Mă-ntind un scurt popas, parcurs de suflet nevăzut ce-i la vedere,
încorsetat printre piroane, răstignit pe-o cruce sângerândă de repere...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (10 mai 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!