ecouri de fluier

impactul cu doina a fost spontan, ea trecea
din dor în jale
traversând pieziş un glob palid
trecu podişul de nepăsare, urcând spre
piscul făclie
violet-aurie

vântul
plăpândul
răsucind traiectorii întoarce din jale în dor
globul se alungeşte subţiindu-se dureros
fluier din os doina străbate
piscu-i din ce în ce mai departe

ar părea că toate acestea nu mie
mi se întâmplă!

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi poate de aceea...

Şi poate de aceea, că nu suntem metalici
şi nici încetiniţi, şi nici lemnoşi,-
de aceea poate, când cocoşii galici
se bat cu penele-nfoiate şi frumoşi,-
noi ridicăm din noi, un glob de gând spre vid
şi-l sprijinim în pălmi, deasupra, sus,
şi soarele se alungeşte spre el şi îşi deschid
încă ceva din ele
luminile de nespus.

şi se curbează câmpul supt, spre globul
acesta, doritor,
şi viitorul îşi întinse leneş lobul
înspre prezent, rupându-se din viitor

De-aceea poate apărăm mai palizi,
şi-n largi mişcări orizontale, de înot,
un glob de gând întindem, tot şi tot
mai sus, spre sorii candizi...

până se lipesc de el bucăţi de cer albastre
şi-aterizate păsări, cu umbrele zburând,
şi relieful viu al trupurilor noastre
devine relieful acestui glob de gând.

poezie celebră de Nichita Stănescu din Roşu vertical (1967)
Adăugat de Roxxy306
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dojana (Doina)

Carpatu'şi înalţă semeţe bătrânele culmi spre albastru, scăldându-le în ploaia de raze de soare d'amiază de vară... E sfântă şi vastă tăcere, sus colo, departe de zgomotul vast şi profan al cetăţii. E limpede aer şi vântul adie alene şi doina doineşte... Mioarele pasc îndelete pe colina cea verde... E turma bogată a lui Oancea; în târguri din lume vestită'i e lâna, vestită'i e brânza, vestit caşcavalul... Mioarele pasc îndelete sub grij'a doi baci de credinţă, sub paza dulăilor aprigi, de sfâşie ursul... Alături la umbră de stâncă stau bacii. Sunt frate şi frate. Cel mare, cu pleoapele închise, îşi trage luleaua. Iar fratele tânăr, culcat stând pe spate, doineşte o doină din fluieru'i magic... Şi cântă şi cântă flăcăul, de dor şi de jale, un cântec pe care Carpatu'l cunoaşte d'atâtea ş'atâtea vieţi de oameni. Trecut-au destule şi alte-or mai trece: Carpatul şi doina de veci sunt prieteni, de veci or să fie... Şi cântă flăcăul de plânge şi frate, de plâng şi mioare, de plâng toţi dulăii, şiroaie de lacrimi, atât e de dulce! Dar iată-l deodată în sus se ridică, şi fluieru-şi trage din buze. Îl întoarce la ceafă şi'l vâră'n cămaşa soioasă de zer şi scorţoasă... Se scarpine bine; răsuflă. Şi iar îl ia-n buze şi iar se porneşte... Carpatu'şi înalţă semeţe bătrânele culmi spre albastru, scăldându-le în ploaia de raze de soare d'amiază de vară... E sfântă şi vastă tăcere, sus colo, departe de zgomotul vast şi profanal cetăţii. E limpede aer şi vântul adie alene şi doina doineşte. Ce vraje!

poezie celebră de Ion Luca Caragiale din ziarul Universul Literar
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi

La noi sunt codri verzi de brad
Şi câmpuri de mătasă;
La noi atâţia fluturi sunt,
Şi-atâta jale-n casă.
Privighetori din alte ţări
Vin doina să ne-asculte;
La noi sunt cântece şi flori
Şi lacrimi multe, multe...

Pe boltă, sus, e mai aprins,
La noi, bătrânul soare,
De când pe plaiurile noastre
Nu pentru noi răsare...
La noi de jale povestesc
A codrilor desişuri,
Şi jale duce Murăşul,
Şi duc tustrele Crişuri.

poezie celebră de Octavian Goga din volumul: Poezii (1905)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

trec…

dansând pe sârma aceasta
violet-aurie
am tânjit la aplauze, la nume
nu ştiam
că fiecare clipă este un capăt
– şi că nu sunt egale…
ţărâna oarbă mă poartă
aşa de puţin cântăresc, încât
firul mi-a dat iluzia rădăcinii!
Confesiunea aceasta
despre fiindul meu, nu vă tulbure:
nici pietate… şi nici să vă încânte
păstraţi numai mirarea lină, gest
ca un ridicat scurt de sprâncene…
trec
sperând tainic la un apoi
unde să fiu eu sârma
violet-aurie… măcar
viţei din via altui mâine

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul VIII

Doar pe-al slăvii tărâm înaintează
nimfa celui izvor din jale adâncă;
asupra căderilor noastre veghează,
chip de cleştar lâng-aidoma stâncă

îndătinată cu porţi şi altare.
Iată, pe umerii muţi palid mijeşte
zarea; cea mai nevârstnică pare
printre surori – simţirea o-ntinereşte...

Martor e dorul; bucuria cunoaşte;
ucenică-i doar jalea; mâinile-i caste
în nopţi lungi înşiră străbune năpaste.

Dar pieziş, când stângace renaşte,
dintr-al stelelor glas nalţă vioară
spre bolţi; dar suflarea ei nu le-nfioară.

sonet de Rainer Maria Rilke din Sonete către Orfeu, Partea întâi, traducere de Nicolae Argintescu-Amza
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţi şi suspin

De tristeţi le frânge vântul
Pe nişte măicuţi, bătrâne,
Când muncesc, tăcând, pământul,
Secerând snopii de grâne.

Ca o scoarţă de copac
Li-s obrajii arşi de soare,
Plâng măicuţele şi tac,
Când muncesc cu sârg, ogoare.

Degetele răsfirate
Prin pământuri, colb şi tină,
Pare că au fost uitate
Între pom şi rădăcină.

Iar din mâini bătătorite
De la truda ce-au trudit,
Chinuite şi zbârcite,
Pâinea noastr-au plămădit.

Ramuri fremătând în vânt,
Par că tânguie a jale
Când se lasă spre pământ
Ca pe ceafa lor, basmale.

Domnii trec cu nepăsare
În costumele curate,
Prea departe de ogoare,
În maşini, înspre palate.

N-ai putea să-ntorci, Tu, Doamne,
Soarta, ca de-acu-nainte
Să plângă şi ei de foame,
Să se mai înveţe minte?

poezie de Florentina Mitrică (22 aprilie 2020)
Adăugat de Florentina Mitrică
Comentează! | Votează! | Copiază!

O clipă obosită a căzut

Din geana cerului, o clipă obosită a căzut
Pe floarea de cireş s-a oprit şi-o lacrimă a născut.
Timpu-i strivit acum de durere şi nu mai are rost
Caută disperat, pe cărări neştiute, adăpost.

E clipa ce moare-n suspine pe altarul de spine
Cu jale plânge spirala timpului ce-i aparţine.
Oftând dureros că a trăit doar un moment cu folos,
Priveşte tăcută un ceremonial fastitios.

Nu plânge clipa ce a murit căci şi ea are un sens
În tunelul timpului toate clipele sunt în consens.
O atingere, o geană de cer şi-o floare de cireş
Sunt timplul din noi şi noi suntem timp în continuu iureş.

poezie de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu există Dumnezeu când e vorba de ţară. Singurul dumnezeu al unei ţări este acela care o iubeşte şi e înrădăcinat prin moartea sa de pământul ei străvechi, de doina ei de jale şi nevoia de curat pentru plaiul ei.

Ştefan Radu Muşat în Exerciţiu de patriotism (ianuarie 2011)
Adăugat de Adăugat de Ana Georgiana Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copilăria

într-un sat micuţ de munte, înspre Zlatna la Ampoi,
mi-am lăsat copilăria şi n-o pot lua înapoi
ce frumos era odată în grădina cea cu meri
şi in lunca înverzită cu miros de sânzieni

sălciile aplecate umbreau apa de cristal
cor de greieri lângă casă cântau seara madrigal
şi in noaptea cea lăsată treceau moţii cu ciubere
cântând doina cea de jale prin păduri de conifere

mă întorc mereu în locul ce mi-a dat viaţă odată
mă aşteaptă-n prag Maria cu o poartă descuiată
un sat mic, o sută fumuri, azi mai sunt vreo douăzeci
în Poiana la Ampoi iarba creşte pe poteci....

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceaţa toamnei, vis de jale

Ceaţa toamnei, vis de jale,
Peste munţi şi văi s-abate.
Vântul scutură copacii,
Seci fantome dezbrăcate.

Singuratic, trist, veghează
Un copac nescuturat -
Vârful lui cel verde pare
Că-i de lacrime udat.

Pustiirea din natură
Este inima-mi cernită,
Iar copacul verde, dragă,
E icoana ta leită.

poezie celebră de Heinrich Heine (2000), traducere de Ion Bentoiu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doina Prutului

Hotar de ţară te-au făcut,
Că stăpânii aşa au vrut.
Prutule - apă amară,
Treci prin inimă de ţară.
Desparţi fraţi de surioară.
Desparţi mamă de copii.
Prutule, dar tu nu ştii,
Tu nu ai avut copii.
Că pe tine nu te doare,
Tu eşti apă curgătoare.
Şi-ţi aduni apele toate,
De pe maluri-ţi surate.
Ele sunt lacrimi de jale
De la fraţi şi surioare.
Tu le duci, le duci la vale
Doinind cântecul de jale.
Şi ai pus în versul lui
Lacrima românului!
Şi durerea lui amară
Pentru neam şi pentru ţară.
Iar la şapte ani, o dată
Vii cu apa-nvolburată,
Peste câmpii şi peste sate.
Distrugi malurile surate.
Parc-ai vrea să faci dreptate.
Dar dreptate cum să faci?
Tu când apele-ţi retragi
Respecţi albia ta sfântă
Şi o sapi, o sapi adâncă

poezie de Adrian Timofte din Memoria clipei (2015)
Adăugat de Adrian Timofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mirajul clipei

Si dacă mâine o să pierd puterea-n gând şi în mişcare,
Vreau Dumnezeu să-mi dea lumină si să-mi aducă impăcare!

Nimic mai mult nu iau cu mine
De a fost rău sau a fost bine
Doar frunza codrului va şti
Ea singură va povesti
La timp trecut povestea mea
Desprinsă parcă dintr-o stea
In nopţi târzii şi zile reci
Pe-ntunecatele poteci
Ce-au fost create în amurg
De mâna unui Demiurg.
Iar dimineaţa-n răsărit
Voi fi un vers ce a murit
Aprins de dor, pătruns de jale,
Mirajul clipei trecătoare....

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

balans

…nu cumva
aerul ne respiră, lumina ne consumă, toate
din jur ne folosesc, fiecare lucru
după trebuinţă ia din noi?!
…nu cumva banii cumpără din noi cursul lor
ceasul ne plimbă pe limbile lui precise
într-o idioată «tanana»
un fel de paparude invocând ploile
sau neploile pământului care ne posedă
…nu cumva acest cumva este
bumerang căutându-mi tigva, genunchiul,
talpa?

careva mi-a spart blidul, altcineva
mi l-a înlocuit, acesta de pe urmă
i-o farfurie, nu mai este opacă, văd
reflectându-se lingura mărită şi
în drum spre mine micşorându-se –
balans asimetric, «nu cumva»-ul inundă
iar momentul: supa mă soarbe…
cine va spăla

observ toate acestea parcă… detaşat
dintr-un unghi pieziş
nu cumva…?!

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea visurilor

Păunii verzi plecară în noaptea solitară
Cu strigăte de jale ca nota care trece
Plângând sub ceruri triste; iar sus în turnul rece
Trei lacrimi umeziră pe coarde de ghitară.

Şi palidele trupuri de roze s-adunară
Pe marginea-n ruină încet să se aplece
Murind ca nişte albe columbe-n noaptea rece.
O, visele, poema de vise-n noaptea clară!

Şi noaptea cea muiată în aurul de lună
Părea apoteoza fantastică şi vagă
Căzând pe frunţi de ceară în taina lor nebună.

Poeme dulci de vise, poeme de petale,
Ce mor în tremurarea din mintea-ne pribeagă!
Departe trec păunii cu strigăte de jale.

sonet de Ştefan Petică
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

fotografii mişcate tare

distorsiuni
pun demonilor derute
sau ignorându-i păşesc pe muchii
între parabole şi instincte
iau cu mine frânte
traiectorii

văd ţărmul, dar nu văd marea
ating lumina, dar nu ştiu Cuvântul, ard
oblic
chimic vântul şi nu ştiu
nu ştiu unde mi-e pământul
ah, rădăcinile mele lichide
cum mai stau umbră…
distorsiunilor!

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

moment de bine - 4

duhul frunzelor plecând încotro
traiectorii, prefacerea culorilor, frânturi
de voci: oameni, păsări, animale,
nerăbdarea vântului, poala lui amplă
gustul astfel al stropului de ploaie, lumina
strânsă
dar mai mult parfumurile în amestec nou
îmi încarcă momentul acesta de bine plin
revărsând ca într-o clepsidră care
nimeni nu o va întoarce, capătul ei fiind
străbătând germinaţii promise
în ierni probabile, apoi în alte anotimpuri

am şi mai mult senzaţia că sunt
în toate acestea
că nu mă veţi mai găsi niciodată
cel de acum

nu sunt pereche precum pantofii, nu am replică
precum un ecou la ecou – ori cutremur
am doar momentul acesta, cuibărit în el
vi-l dăruiesc vouă, dezbrăcaţi literele, sunt acolo
ca un «ă», ca un «o» sau «t»
«m», «u» şi «n», împreună cu duhul lor
mi-e bine
cardinal, sferic
bob…

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

Floare de drum

Pe-o margine de drum, departe,
Ca un pribeag pierdut în lume,
Creştea o floare solitară,
Ce poartă cel mai dulce nume.

Înstrăinată-ntr-o mulţime
De ierburi şi de grâne-nalte,
Părea batjocorită, moartă,
Uitată, printre celelalte.

Sub vântul ce trecea zburdalnic
Ea s-apleca tot spre pământ,
Precum o floare gânditoare
Ce plânge lângă un mormânt.

poezie celebră de Traian Demetrescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi se întâmplă cel mai rar să recurg la terapia prin dialog. Dintotdeauna, monologul a fost singura mea reţetă de tămăduire.

Doina Postolachi în Maeştri din cotidian (2015)
Adăugat de Doina Postolachi
Comentează! | Votează! | Copiază!

O gărgăriţă
urcând pe-un fir de iarbă
ca pe Golgota.

haiku de Doina Marcela Gheorghe (13 iulie 2021)
Adăugat de Doina Marcela Gheorghe
Comentează! | Votează! | Copiază!

răsucire

celor cu adevărat puternici
nu le dă laptele în foc, nu li se întâmplă
niciodată să plângă pentru
sfârşitul frunzelor, nezborul păsărilor din prea… vânt

dacă nu tragi cu arma
nu înseamnă că acestea nu există
dacă nu intri într-o grădină zoologică – unde
şi animalele sunt în puşcărie, nu înseamnă
că acestea nu există – chestia cu grădina m-a pus
pe gânduri…

celor cu adevărat puternici le dedic
strofa a doua… şi a treia
nici laptele, nici focul nu sunt ale lor
frunze le vor sfârşi cândva din carne, iar vântul
îi va muta în pasăre până la urmă

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!