moment de bine - 4

duhul frunzelor plecând încotro
traiectorii, prefacerea culorilor, frânturi
de voci: oameni, păsări, animale,
nerăbdarea vântului, poala lui amplă
gustul astfel al stropului de ploaie, lumina
strânsă
dar mai mult parfumurile în amestec nou
îmi încarcă momentul acesta de bine plin
revărsând ca într-o clepsidră care
nimeni nu o va întoarce, capătul ei fiind
străbătând germinaţii promise
în ierni probabile, apoi în alte anotimpuri

am şi mai mult senzaţia că sunt
în toate acestea
că nu mă veţi mai găsi niciodată
cel de acum

nu sunt pereche precum pantofii, nu am replică
precum un ecou la ecou – ori cutremur
am doar momentul acesta, cuibărit în el
vi-l dăruiesc vouă, dezbrăcaţi literele, sunt acolo
ca un «ă», ca un «o» sau «t»
«m», «u» şi «n», împreună cu duhul lor
mi-e bine
cardinal, sferic
bob…

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dansul

chinul e uneori ca un cutremur
are replică
ecou
îl absoarbe trupul meu şi apoi
în vals centrifugat îi aflu esenţe
să nu vă temeţi, amar e numai învelişul
aparenţa lui

de-ar fi să-mi aflu dezrobirea!
sub aprig despot Dorul sunt – dansul
mi-ar fi amplu însă, iată, sunt slugă
îi port valizele enorme, îi fac pantofii
aşternutul, cina...
târziu
mă-ntorc la chinul meu ce-a-mbătrânit deja
îl duc de mână, uşor păşind
din ce în ce ecou-i stins, iar dansul,
dansul m-a învins

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa fără trepte

sunt mai bătrân cu câteva anotimpuri
nu ştiu precis câte au mai trecut
sau câte mai sunt
am părul albit
şi
ochii sticlaţi
îmi place aşa cum sunt cu
umerii apropiaţi şi
gâtul reazăm
sub cer
doar pantalonii mi-au rămas mici
şi
privirea cât o rază

nu-i bai

privesc în urma anotimpurilor ce
au trăit în carnea mea şi
acum se duc...
nu pot să le mai ţin în mine
chiar dacă unul l-am pus de-o parte
pentru atunci când nimeni nu va înţelege nimic
dar cine ştie...

azi am învăţat să-mi fac o cafea
şi să îmi strig nepotul
mai am şi câteva amintiri
poate într-o altă zi îmi a fi
cu mult mai bine
rănile îmi vor curge precum sîngele absent
în târziul din noapte o
să mă ghemuiesc până adorm
şi-n tot timpul acesta cineva
îmi va construi o casă fără trepte
cu o singură fereastră care
va da
înspre apus...

despre toate aceste lucruri
am vorbit cu Dumnezeu
şi totuşi
nu mă pot desprinde de voi

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

naşterea culorilor – 2 (din seria „Mistic”)

Mirării nu-i mai ajunge căuşul cuvântului
aruncă mâna mea trecând-o prin lemn, piatră
vânt
diforme la început, aparent diforme
Arlechinul din trupul meu contorsionat
nu mai rabdă
iese prin mână… îşi caută altă locuire
în animale şi păsări şi… ierbi ce va să vină
s-a dus
După toate acestea, singur
ca-n ziua dinaintea naşterii
pântecul rugăciunii s-a împlinit… vin
vin spre mine suliţe aprinse, dălţi şi
câte ale necunoscute unelte
La săvârşirea lucrului ceea ce văd –
văd?!
îmi pare deşi a părea n-am învăţat încă
– mirare… ou?!
noul, ajunsul se înfoaie, plesneşte şi
flutură cu repeziciune în sus
ca un duh
cerul, nu şi pământul
scaldă în oranj opac alt căuş
la o poruncă
ecou crescând din căuşul nou
asediul oranj învăluie pretutindeni-ul
Universul – chiar – iată ultima mea cămaşă –
încet, încet opacul se pierde
o strălucire-i oranjul acesta care
prin mâna mea mă întoarce
la ceea ce am fost
doar arlechinul
nu va mai veni

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa fără trepte

Casa fără trepte

sunt mai bătrân cu câteva anotimpuri
nu ştiu precis câte au mai trecut
sau câte mai sunt
am părul albit
şi
ochii sticlaţi
îmi place aşa cum sunt cu
umerii apropiaţi şi
gâtul reazăm
sub cer
doar pantalonii mi-au rămas mici
şi
privirea cât o rază

nu-i bai

privesc în urma anotimpurilor ce
au trăit în carnea mea şi
acum se duc...
nu pot să le mai ţin în mine
chiar dacă unul l-am pus de-o parte
pentru atunci când nimeni nu va înţelege nimic
dar cine ştie...

azi am învăţat să-mi fac o cafea
şi să îmi strig nepotul
mai am şi câteva amintiri
poate într-o altă zi îmi a fi
cu mult mai bine
rănile îmi vor curge precum sîngele absent
în târziul din noapte o
să mă ghemuiesc până adorm
şi-n tot timpul acesta cineva
îmi va construi o casă fără trepte
cu o singură fereastră care
va da
înspre apus...

despre toate aceste lucruri
am vorbit cu Dumnezeu
şi totuşi
nu mă pot desprinde de voi

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oameni şi flori

Oamenii sunt precum florile....
E plină lumea de flori,
De oameni şi... OAMENI.
La fel ca florile, trăiesc şi mor
Atât cât le este dat să trăiască..

Cunosc oameni ca florile perene;
Aceştia sunt prietenii mei.
Trec ierni vin primăveri,
Iar ei sunt lângă mine.
Nu au nevoie decât să-i ţin aproape
Aşa cum florile trebuiesc udate,
Din când in când să nu se usuce.

Alţii sunt ca nişte buruieni inflorite...
Trăiesc doar pentru ei,
Işi trag puterea din seva pământului
Şi mor fără regretul celor din jur.

Unii sunt precum bujorii infloriţi
Îi simţi arzînd mereu pentru alţii.
Dăruiesc dragoste, pace şi linişte;
Aceştia sunt adevăraţii OAMENI.

poezie de Angelina Nădejde (20 mai 2012)
Adăugat de Angelina Nădejde
Comentează! | Votează! | Copiază!

naşterea culorilor

sunete alungindu-se
vestind precum cerul pământul
se preling ceaţă
sau rouă, sau frunze, una câte una
laolaltă
căzând – dar până la atingere duhul lor
vibrând subţire, subţire

se-nalţă odată cu fumul
cu expiraţia, dorinţele şi
rugăciunile – atâtea câte sunt

nu ajung prea
sus
nori contrari îi împing ostil
spre piscuri străine

uneori, câte un sunet cade
străbate, urcă apoi, din miezul lui
nasc altele, trec dincolo
unde sunt aşteptate…

în zorii care vor veni «roşul»
în durerile facerii sale cheamă
iminenţa celorlalte culori

niciuna n-a trăit vreodată
singură

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

naşterea culorilor

sunete alungindu-se
vestind precum cerul pământul
se preling ceaţă
sau rouă, sau frunze, una câte una
laolaltă
căzând – dar până la atingere duhul lor
vibrând subţire, subţire

se-nalţă odată cu fumul
cu expiraţia, dorinţele şi
rugăciunile – atâtea câte sunt

nu ajung prea
sus
nori contrari îi împing ostil
spre piscuri străine

uneori, câte un sunet cade
străbate, urcă apoi, din miezul lui
nasc altele, trec dincolo
unde sunt aşteptate…

în zorii care vor veni «roşul»
în durerile facerii sale cheamă
iminenţa celorlalte culori

niciuna n-a trăit vreodată
singură

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ecoul

Am stat în gerul arzător al iernii pe
piscul cel mai înalt şi m-am confesat
din nou munţilor pentru a mă elibera
de tristeţi. Tocmai cădeam de pe pământ

în bolta cerească, când i-am spus demonului,
"Nu vreau nimic mai mult şi niciodată
din nou." Am atârnat cuvintele în acea
linişte concretă şi expresivă. Am atârnat

liniştea în aer. Am înţeles sensul ei în
sine, precum şi sensul ei contrar. Cuvintele
şi liniştea erau precum găurile negre şi
stelele. În acea ardere spirituală

provocată de ger, mi-am găsit visele
insomniace ale destinului, precum şi
visele mele lucide aparţinând unui fatal
destin deturnat. Datorită Ţie, ele au putut

deveni gânduri amorţite şi vice-versa,
într-o modalitate mult mai precisă decât
cea a cântecelor lirice, care se puteau
descompune în sunete muzicale spre a

fi recompuse din nou. În acest realism
magic, strigătul meu tăcut a devenit ecou,
şi apoi, în mod definitiv, tăcere asurzitoare.
Era destul de evident faptul că demonul

făcea alpinism în jos. Am auzit doar un ecou,
"Nu vreau nimic mai mult şi niciodată din nou."

poezie de Marieta Măglaş din Poeme
Adăugat de Marieta Măglaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

7

da, sunt fericit aşa
şi ce dacă nebunia tot aşa se manifestă când
nimeni nu ştie să-mi spună ce-i... bunia...
fericirea când mă smulge ceva din oceanul lumii
şi mă transformă într-o lacrimă
fericirea când umplu golul din ochii mei cu oameni
fericirea când ştiu să dau tot aşa cum ştiu primi
fericirea că am simţurile vii
fericirea opririi oricărei exaltări ecou din aplauze
fericirea să văd clipa un alt început cu tine
iar adevărata fericire mi-ar fi să fii tu fericit mai mult
decât iritat de cum sunt

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugă

Mă risipesc pe lespezi de altar
Şi dor tăcut, precum un duh în moarte,
Căci ghimpi de foc în inimă-mi răsar...
Deşertăciuni în lumea asta-s toate...

Pe ceruite aripi scriu cu jind
Chemarea către Tatăl Dumnezeu...
Fiorii morţii parcă mă cuprind
Şi-n trup, îmi pare cum că nu sunt eu.

De mir, mi-e gândul flacără şi vis
Şi iată!-s crucea jertfelor de sine...
Mi-e sufletul altar... acesta-s eu!
Şi doar Iisus, să mă privească, vine.

Şi îngenunchi cu sete... Şi mă rog
Căzând în ne-trupeasca devenire
Şi gânduri, voci şi fapte-n mine ard,
Dar Doamne, nu mă tem, căci sunt cu Tine!

Acum că sunt creştinul spovedit
Împărtăşit cu hrană de lumină,
Sunt Doamne, mult, cu mult mai fericit
Şi mă-nfrăţesc cu pronia divină!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ecou în spargă

La limita înspre o dulce rea demenţă
Am sufletul închis în penitenţă,
La capătul de pat – genunchii strânşi –,
Sub coate reci stau ochii mult prea plânşi.

Se naşte o parâmă şi-un cavou,
Ce-mi ţin o buză strânsă în ecou;
De strigătul de ciori am obosit,
În prag de ploaie deasă am murit.

Puteam să mă destram ca ţesătura,
Din care mă dor toate, iar statura
Descreşte din tavan până în hău,
Săpându-mi drumul neted spre cavou.

Cu pietre şi cu lemn stă crucea veche,
Ce-aude toaca limpede-n perete;
Stau limpede şi eu, ca în vitralii,
Azi tot începe-a trece-n funeralii.

poezie de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

am tot mai mult senzaţia că
sunt doar o metaforă
adevăratul eu încă nu s-a ivit

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apă deosebită

Toată lumea ne-a cerut să nu mergem în zona răutăţii,
Deşi toţi se mişcau acolo cu tăria de a răbda răutăţi ce te consumă.
Acum parcă se spune să nu vi în zona bună,
Acolo unde totul lucrează pentru tine cu tot atacul din rău.

Aşa de mult ai rămas în încet încât nu mai vezi nici o picătură de bine,
Iar mica ta răutate pare bunătate de nota zece.
Şi a primi un bine e un bine... deşi te sperie lipsa lui de umbră,
Deşi te sperie frumuseţia fără glamur şi plină de linişte.

Ai gustat din zona ta şi pare că doar gustul acesta există.
Dar gustă şi din zona de dincolo... şi nu prin oameni de aici.
Nu merge în zona de bine dacă nu vrei... nimeni nu cere asta.
Dar probează bunătatea nu numai o zi... şi nu de la cei ce se dau buni.

Ci chiar de la Izvorul ce a ajuns şi la uşa ta.

poezie de Ioan D. Lechintan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

moment de bine - 3

Convergenţele luminilor
dincolo, în adâncul mătăsos, fierbinte, roşu
punctul primordial unde şapte suflete
îşi împlinesc rotundul – doar cu-n ochi
am ajuns aici trecând răsuciri dureroase

ţin ritmul cu şapte sfere, gravităm împreună
în colţul acesta de univers suntem o galaxie
soarelui nostru nu-i ştim vârsta – alb-sidef raza lui
nu avem încă un Pământ, dar la nevoie
îl vom zămisli din atingerea frunţilor

sunt şapte culori, şapte anotimpuri şi tot atâţia
arhangheli
………………………….

m-am trezit, un arlechin în patul meu
o sârmă întinsă între lună şi fereastra mică
întotdeauna mică –
îmi spăl faţa îndelung. oglinda ironic surâde
«vrei înapoi acolo, nu?!»… desculţ încerc sârma
«nu te teme. vântul te va ţine de mână, hai.
de vei cădea, vei atinge adâncimea ochiului, dacă nu,
vei rămâne al meu şi să ştii
nu-i luna ceea ce-ţi pare
este genunchiul întâiului arhanghel…»

trezire în trezire, adormisem în oglindă şi…
acum mi-e mai bine

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina luminii

Am publicat trei cărţi dar încă nu am scris mai nimic care să conteze!
Încă mai caut lumina aceia care să mă facă să renunţ la căutări
Care să îmi lase cuvintele fără dinţi
Care să mă formateze!

Lumina aceia din care toate se trag!
Care precede lumina noastră cea de toate zilele...

Acolo se retrag culorile iarna
Acolo infinitul este doar o particulă microscopică
Acolo moartea
Stă ghemuită.

Lumina aceia fără de care poeţii nu scriu,
ci bolborosesc!

Undeva, chiar în momentul acesta, o nouă naştere
refractă această lumină
Iar noi ceilalţi suntem prea netrebnici
ca să o percepem!

poezie de Gabriel Petru Băeţan din volumul de versuri Headshot
Adăugat de Gabriel Petru Băeţan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu sunt Ubik. Înainte ca Universul să fie, eu sunt. Eu am făcut sorii. Eu am făcut lumile. Am creat fiinţele vii şi locurile unde locuiesc ele; le-am mutat aici, le-am aşezat dincolo... Merg încotro vreau eu, fac ceea ce le spun. Eu sunt cuvântul şi numele meu nu e niciodată rostit. Numele, pe care nimeni nu-l ştie. Mi se spune Ubik, dar nu acesta mi-e numele. Eu sunt. Eu voi fi întotdeauna.

Philip K. Dick în Ubik
Adăugat de Corneliu Tocan, Ph.D., M.Sc.
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce instrument imit când sunt rănit

Sunt cobză. Poţi cânta la mine.
Strănut dezacordat. Se pare
Că merit o verificare
La corzile subţiri şi fine!

Sunt răguşit precum un bas,
Tuşesc precum o tobă mare,
Scârţâi ca o vioară care
Fără sacâzuri a rămas!

Mă trombonesc medicamente
Şi medicii mi-s toţi afoni,
Am lipsuri mari la baritoni
Şi mult prea multe instrumente!

Mă simt orchestra de la Scala,
Rămasă fără interpreţi,
Acustica de la pereţi,
Fără ecou. Ghiciţi-mi boala!

poezie de Marius Robu din Aproape alb (1 februarie 2013)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clipă rotunjită în care te simţi din nou copil

Ne-a prins iarna
în palmele ei
şi
uşor ne mângâie
nu ne mai striveşte cu gerul
aspru
ci
blând obrajii ni-i masează
cu fulgi în picaj
rotunjită clipă în care te simţi din nou copil
adulmecând atâţia fluturi albi ce-ţi cad pe palme
şi chiar în ochi îmbălsămându-ţi privirea
cu setea acesta de alb ce-ar trebui
sufletele să ni le înveşmânte
cu prisosinţă
în timp

iar
ochii
ne fug mai sus
şi mult mai sus pe alte
coordonate străine de planetă
căci noi ne vrem precum nişte fulgi ce-ţi
cad în palme sau pe obraji să ne reprofilăm aici
cu alte simţuri şi alte priviri total opuse celor care leagă
fiinţa umană de lutul acesta în care de la început e inserată cu simţuri şi legi bine definite şi bine
aranjate în complexitatea umană
astfel că omul a devenit
stăpân peste toate
veţuitoarele
ce trăiesc
aici

alte
galaxii
şi alte vederi
vrem să ne descrie fiinţa
pe-o ramură de măslin sădit în lumină
însă lumina e Cel ce a zidit pământul şi omul
înfăşurat în petale de dor după Edenul pierdut de aici

ne vrem în Hristos
iar ca-n Eden viaţa s-o trăim
cu Mirele Cel Sfânt la masă să fim
17-01-2018 cluj

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

O clipă de fantezie îmi dăruiesc

O clipă de fantezie îmi dăruiesc,
de realitate să fug îmi doresc.
Moment magic ce-mi taie respiraţia,
emoţii asincronice înlătură dizgraţia.
Un vis de cristal, mult prea fragil,
curge-n bucăti de timp milenar ca şi gândul agil.
Nopţi dulci se împrăştie-n văzduh,
sunt nopţile inimii mele ce zboară
una câte una, dansând ca un duh
plin de bucurie pe-un arcuş nou de vioară.
Momentul de a întoarce pagina a sosit,
un alt vis îl aştept împlinit!

poezie de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clipă rotunjită în care te simţi copil

Ne-a prins iarna
în palmele ei
şi
uşor ne mângâie
nu ne mai striveşte cu gerul
aspru
ci
blând obrajii ni-i masează
cu fulgi în picaj
rotunjită clipă în care te simţi din nou copil
adulmecând atâţia fluturi albi ce-ţi cad pe palme
şi chiar în ochi îmbălsămându-ţi privirea
cu setea acesta de alb ce-ar trebui
sufletele să ni le înveşmânte
cu prisosinţă
în timp

iar
ochii
ne fug mai sus
şi mult mai sus pe alte
coordonate străine de planetă
căci noi ne vrem precum nişte fulgi ce-ţi
cad în palme sau pe obraji să ne reprofilăm aici
cu alte simţuri şi alte priviri total opuse celor care leagă
fiinţa umană de lutul acesta în care de la început e inserată cu simţuri şi legi bine definite şi bine
aranjate în complexitatea umană
astfel că omul a devenit
stăpân peste toate
veţuitoarele
ce trăiesc
aici

alte
galaxii
şi alte vederi
vrem să ne descrie fiinţa
pe-o ramură de măslin sădit în lumină
însă lumina e Cel ce a zidit pământul şi omul
înfăşurat în petale de dor după Edenul pierdut de aici

ne vrem în Hristos
iar ca-n Eden viaţa s-o trăim
cu Mirele Cel Sfânt la masă să fim.

poezie de Ioan Daniel Bălan (17 ianuarie 2018)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!