muriri

umbra vulturului, aripile-i deschise
întunecă palma
de pământ unde întins sărmanul meu trup
aşteaptă
… nu pleca prea departe, pasăre flămândă,
pentru puii tăi ţin
din pulpă, din coapsă, din piept, nu pleca

s-a dus

nisipul, apele înalte de deasupra
lent
lunec

o gheară mi se înfige în ceafă, mă înalţ
văzduhul
e alb-sidef, trec prin agregări multiple

linişte

un pui de vultur îmi pare
priveşte fruntea, ochiul meu… întind o mână
îl prind şi-l ţin la piept: «pui mic, pui frumos…!»

linişte

cuib în formă de cadran se răsuci –
eram eu în postul minutarului…!

puiul de vultur crescu şi îmi îndeplini ruga
ştiam acum limba lui, îi vorbeam
umblu fără o pulpă, o coapsă, parte din piept
în căutarea
apelor înalte

umbra… aripile-i deschise… prinde
forma mea

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

împlinirea rugii (variantă la «muriri»)

umbra vulturului, aripile-i deschise
întunecă palma de pământ
unde întins sărmanul meu trup
aşteaptă
… nu pleca prea departe, pasăre-vindecare,
pentru puii tăi ţin
din pulpă, din coapsă, din piept
nu pleca
ah, nu ştiu limba în care să-ţi strig…

s-a dus

nisipul, apele înalte vin deasupra
lent
lunec

o gheară mi se înfige în ceafă, mă înalţ
văzduhu-i alb-sidef, trec agregări multiple

linişte

un pui de vultur priveşte fruntea mea… întind o mână
îl prind şi-l ţin la piept cu drag

linişte

cuibul în formă de cadran se răsuci –
eram pe post de secundar

puiul acela crescu şi-mi îndeplini ruga
ştiam acum să-i vorbesc
fără o pulpă, o coapsă, parte din piept umblu
în căutarea apelor înalte

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Nu pleca, iubitul meu, fără să-ţi iei rămas bun! Toată noaptea am vegheat, şi iată că acum pleoapele-mi cad de somn. Mi-e teamă că te-aş pierde, dacă adorm. Nu pleca, iubitul meu, fără să-ţi iei rămas bun!

Tresar şi întind mâinile să te ating cu ele. Mă întreb: "E oare vis?" De ce nu pot sădi picioarele tale în carnea sânilor mei şi să le ţin strânse la piept? Nu pleca, iubitul meu, fără să-ţi iei rămas bun!

poezie celebră de Rabindranath Tagore din Grădinarul
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

piept

Piept - Cuvânt pudic pentru a numi sânii unei femei: "Are un piept frumos".

definiţie celebră de Gustave Flaubert în Dicţionar de idei primite de-a gata
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Linişte

Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud
cum se izbesc de geamuri razele de lună.

În piept
mi s-a trezit un glas străin
şi-un cântec cânta-n mine-un dor
ce nu-i al meu.

Se spune că strămoşii cari au murit fără de vreme,
cu sânge tânăr înca-n vine,
cu patimi mari în sânge,
cu soare viu în patimi,
vin,
vin sa-şi trăiasca mai departe
în noi
viaţa netrăita.

Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud
cum se izbesc de geamuri razele de lună.

O, cine ştie - suflete,-n ce piept îţi vei cânta
şi tu odată peste veacuri
pe coarde dulci de linişte,
pe harfă de-ntuneric - dorul sugrumat
şi frânta bucurie de viaţă? Cine ştie?
Cine ştie?

poezie celebră de Lucian Blaga (1919)
Adăugat de jusţanca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moarte albă parfumată

Din mână în mână
Din piept în piept
Răscolitoare puritate
Primită şi oferită cu drag,
Moarte albă parfumată
Ce-a născut zâmbetul
Pe milioane de buze
Şi-n pupile de călători prin timp.
Parfumată şi mută
Doinind în degete viaţa întreruptă,
Şi iertarea celui ce a stins dragostea ei
Pe pieptul celor trimişi la Ceruri
În mâna Semănătorului de legi şi flori.
Trista ce-şi priveşte umbra
Din milioane de buchete
Sub nenumărate stele şi priviri,
Cunoscută cu numele: Laleaua albă,
Una din minunile Dumnezeului
Lăsate din iubire pe acest Pământ,
S-aline sufletele noastre
Şi viaţa de aici,
Ce este doar vis şi umbră,
Frunză verde şi-apoi pierdută,
În pieptul altora născuţi să se bucure
De reînvierea naturii din moarte
Cu proaspete lalele albe
Ce vor îmbrăca în linişte
Piepturile următorilor muritori
Ce-au întrerupt cândva viaţa lor,
Dar nu şi legea naturii neînţeleasă
Ce se încăpăţânează să existe
Făr' de simţiri în suflet.

poezie de Adelina Cojocaru (24 septembrie 2018)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te-aştept

Te-aştept iubito ca să vii
Să mergem în deal, la vie.
Unde-alergam, fiind copii,
Radiind de bucurie.

În zorii zilei te-aştept
Să sărutăm florile.
Cu aer proaspăt în piept,
Să colindăm zările.

La umbra cetinei de brad,
În miezul zilei te-aştept,
Să potolim doruri ce ard,
Când inima saltă-n piept.

Si-n umbra nopţii te-aştept
În pădurea adormită,
Să te strâng cu drag la piept,
Să fii iar a mea iubită.

Şi vegheaţi de mândra lună
S-adormim pe fân cosit,
Iubirea să ne rămână
Legământul ce-am rostit.

poezie de Dumitru Delcă (iulie 2014)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum un vultur de pradă

Îşi freacă mâinile de nerăbdare
şi parcă nu-şi mai încape în piele,
mă atinge uşor cu o plăcere impusă.

Nu vrea să se dea bătută şi-şi încearcă aripile
cum un vultur de pradă,
priveşte de sus cum se desfăşoară lucrurile
apoi coboară cu picioarele pe pământ,
răsuflă uşurată, rupe zăgazurile care-o domină,
împarte problemele după importanţă
şi se face plăcut surprinsă de întâlnire.

Mă invită într-un loc mai retras
unde putem fremăta cuvinte plăcute
însoţite de o mângâiere de sunete melodioase
care ne contopesc sufletele deschise.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

cercuri, schilodita, teatrul şi palma

ferăstrău înapoi trage umbra

tragismul nu-i în mişcare, nici în dinte
sensul nu va trece conic
măştile între ele sunt duşmane –
umbra n-o să le împace, pentru că
nu ştie să surâdă
nici măcar amar

ascult soarta «nădejdii» trecute
prin amestecate încercări din pricina mea
îmi cere un aparat auditiv – la ce-ţi trebuie
o întreb –
să aud ţăcănitul bastonului alb, îmi răspunde – aha!

în buzunarul de la piept am
sămânţă nouă, ţin palma acolo neîntrerupt
să germineze un alt glas –
altă închipuire va căpăta
speranţa
de umbre cui îi va păsa?!
mâine nu există încă şi dacă ar fi
astăzi-ul cu repeziciune l-ar muta aiurea
în urmă iată ferăstrăul l-am surprins!
să nu surâdă nimeni
tragismul nu-i în mişcare şi nici în dinte…

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pasărea albastră

am în piept o pasăre albastră care
vrea să iasă
dar eu sunt prea sever cu ea,
îi spun, stai acolo, nu voi permite
nimănui să te
vadă.
am în piept o pasăre albastră care
vrea să iasă
dar eu îi torn whisky pe pene şi inhalez
fum de ţigară,
iar prostituatele şi barmanii
şi băcanii
nu vor ştii vreodată
de existenţa ei
interioară.

am în piept o pasăre albastră care
vrea să iasă
dar eu sunt prea sever cu ea,
îi spun,
şezi blând, vrei să-mi complici
existenţa?
vrei să mă pui în
dificultate?
vrei să îmi sabotezi vânzările de carte
în Europa?
am în piept o pasăre albastră care
vrea să iasă
dar eu sunt prea deştept, o las să zburde
câteodată noaptea
când toată lumea doarme.
îi spun, ştiu că eşti acolo,
prin urmare nu fi
tristă.
apoi o pun la loc,
dar ea mai cântă puţin
acolo înăuntru, nu am lăsat-o chiar
să piară
şi dormim împreună
aşa
cu înţelegerea noastră
secretă
şi este suficient de emoţionant pentru
a face un bărbat
să lăcrimeze, dar eu nu
lăcrimez, dar
tu?

poezie clasică de Charles Bukowski, traducere de Dan Costinaş
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pui de pom şi pui de om

Un sâmbure de pom
Prinde viaţă din pământ.
Din pântece, pui de om
Către viaţă-şi ia avânt
Când puiul de pom prinde rădăcini,
Puiul de om se joacă prin vecini.
Când puiul de pom, drept se înalţă,
Puiul de om se-alintă şi se răsfaţă.
Când puiul de pom prinde să rodească,
Puiul de om începe să iubească.
Când puiul de pom rodeşte din plin,
Puiul de om îşi făureşte destin.
Când puiul de pom nu mai este pui,
Puiul de om îşi construieşte rostul lui.
Când fostul pui de pom nu mai rodeşte,
Atunci, puiul de om, îmbătrâneşte.
Când timpul pentru fiecare a trecut,
Pomul este vreascuri, iar omul... a tăcut.

poezie de Dumitru Delcă (22 noiembrie 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu privire la tabloul lui Delacroix: lupta lui Iacob cu îngerul

Steaua era pe sfârşite,
stingerea sunase şi ea,
cerurile deschise cântau.
Ce ştiau despre stingere
cerurile,
ce ştiau
de lacrimi amare?
Ce ştie
Primăvara
de lăcrămioare?

Şi fiind obligat
la spelunca din vale,
am spus cuvinte,
am spus injurii,
am cuvântat cuvântări
despre dezolare,
blasfemii, blasfemii,
despre femeia
Pierzare.

Şi cerurile deschise cântau.
Se uită la el, e tot muieratic,
îşi strigă iubirile
şi ce gălăgioase
iubirile sale.
Oh, iubiri,
sărmane iubiri,
în a plângerii vale,
în spelunca
prea plină de jale!
Şi vine timp crud
şi dulce pedeapsă.
Vine un chip fără chip,
vine o voce fără voce,
un sunet fără sunet,
vine o faţă fără faţă,
vine canalia cea luminoasă,
cu aripi mii.
Şi ce ţesătură,
ce scriere cuneiformă,
ce misterioasă,
ce ţepi de arici
în fluturare hidoasă!
Nu mă lupt cu tine
ca
Iacob cu îngerul,
nu mă cosi, nu mă secera,
nu mă cheamă
Iacob,
sunt altcineva.
Făpturile visului meu
sunt preacurate,
mâinile mele sunt obosite,
la piept aşezate.
A sunat stingerea
şi se lasă linişte, linişte.
Şi numai cristali
şi doar minerale
în spelunca din vale.

poezie celebră de Emil Botta
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înger în lumea nouă

L-am căutat în jurul meu o vreme
Şi nu era. Plecase. L-am pierdut!
Nu m-aş fi aşteptat, n-aş fi crezut
Că va pleca şi n-o să mă mai cheme,

Că aripile-i albe, ne-ntinate,
Îşi vor întinde umbra într-un zbor
Îndepărtat de vechiul călător
Pe care l-a-nsoţit, un timp, în toate.

Îl văd prin gânduri, dincolo de zare,
Prin ceaţa care-mi strigă în priviri,
În fulgerări de magice sclipiri,
Plutind spre-o altă lume, viitoare.

A fost, în mine, înger şi lumină,
Iubire-n dans de aripi i-am fost eu,
Dar nu mai e, nu, nu mai e al meu,
Nici alb nu e în noua lui grădină.

E-un mugur ce aşteaptă, plin de rouă,
Pe-o ramură-nflorită atârnând,
Cu veşnicia primăverii-n gând...
Un înger vechi pierdut în lumea nouă.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimic nu se pierde, pentru că nicio formă nu există cu adevărat (absolut). Fiecare creaţie este un avatar pentru Oceanul Esenţei, prin care Viaţa se manifestă sub diverse forme. Când forma se raportează la formă, apare egoul - sinele fals - care ţine forma departe de ceea ce nu este formă, pentru că forma este o expresie a Lipsei de Formă. Liniştea din care provine sunetul, este lipsită de formă, lipsită de orice crede omul despre Ea, pentru că o idee care pleacă în direcţia Liniştii joacă rolul unui ghid către Linişte, însă o idee nu poate cuprinde niciodată Liniştea, pentru că Liniştea nu este gând, o idee, un concept. Liniştea nu este o formă, ci sursa fiecărei forme, întrucât fiecare formă este un sunet, iar sunetul provine din Linişte. Nimic nu desparte sunetul de Linişte, în afară de identificarea sunetului cu sunetul, aşa cum nimic nu desparte valul de Ocean, în afară de identificarea valului cu valul. Prin conştientizarea Liniştii ce precede sunetul, sinele fals al sunetului este slăbit, iar dacă sunetul se eliberează de sinele fals, se eliberează de ceea ce îl desparte de Ceea Ce Este El Cu Adevărat. Acolo unde nu este identificarea cu "eu", nu este iluzie, iar acolo unde iluzia nu penetrează, suferinţa nu îşi poate susţine existenţa, pentru că suferinţa însăşi este o reflexie a iluziei.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Conştiinţa pură
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cercetare...

Cercetez cu dreptul înspre Absolut...
Calea este lungă şi drumu-i abrupt.
Cursa-i cu-ndoieli, stau la colţ ispite,
Fac paşi înapoi, merg pe ocolite,

Trec prin labirinturi, arşiţă şi ger
Să pătrund misterul tainelor din cer.
Când mă poticnesc şi sunt la răscruce
M-aşez în genunchi şi înalţ o cruce

Să îmi lumineze calea spre-Absolut,
Să-mi arunce-o rază Cel făr'de-nceput...
Şi încet, încet îmi măreşte pasul
Ştie cum gândesc, îmi aude glasul...

Parcă-i lângă mine şi mă ocroteşte
Să nu cad ispitei când mă urmăreşte
Şi-un sobor de sfinţi ies din calendare
Să-mi scoată cu mir spinii din picioare.

Port în piept un înger trimis pe pământ
Să-l cunosc pe Domnul, să cred în Cuvânt,
Să cred în minuni puse-n eprubetă
De el, Creator... E a Lui amprentă...

Şi întind o mână... Nu pot să-L ating
Dar îi simt puterea când mi-e greu şi-L strig
Să nu cad în hău, să mă cerceteze,
Când trec prin infern să mă lumineze...

poezie de Ioana Gărgălie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă vrei, ca sentimentele înalte să-ţi gâdile sufletul cu adevărat, priveşte cu atenţie mânuţa unui copilaş drag, strânge-l la piept cu multă căldură si îmbâiază-te în marea ochilor lui plini de sinceritate.

citat din Valeria Mahok (30 martie 2018)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ar fi bine să uiţi

- Ar fi bine s-o uiţi! îi spuneam inimii,
uit-o, îţi spun! Îi strigam furios,
aşază lespezi înalte de linişte în urma ei,
uit-o!, suflând încet, dă zbor păpădiei străine...
- Uşor de zis! Mi-a răspuns – nicicând
n-a fost dat nimănui a uita
focul în care piere arzând.

- Uitaţi-o! le strig ochilor – pentru Dumnezeu,
alungaţi-o din lacrimă şi din lumină,
uitaţi-o, vă spun!
- Eram nişte cratere stinse, mi-au spus, lumina
nu mai găsea drumul spre noi.
Ca nişte afumate răni de glonţ,
spre lume aţinteam
sticloase întrebări încremenite. Doar ea,
buzele ei, aburind uşor geamul subţire, uscat,
lumini reaprinse în ferestrele reci. Doar ea –
lumini fierbinţi, în mijlocul cărora
tolănită, domneşte.
Nu-ncerca, n-ai cum s-o alungi, orb vei rămâne –
alungă-ţi ochii, lumina,
căci numai o dată cu noi
va pleca şi ea de la tine.

- Uitaţi-o, uitaţi-o! le strig disperat mâinilor,
uitaţi-o, voi, ciudate vietăţi electrice,
liniştitele mele unelte:
de-acum înainte, cuprindeţi văzduhul în braţe,
hărăziţi mângâieri doar obrazului pufos
al poamelor, al pruncilor,
doar întinderii albe a hârtiei,
şi rotunjiţi-vă palmele în jurul mărului
şi-al portocalei,
de-acum înainte, cuprindeţi de mijloc
doar arborele din drum, tăcut şi statornic.

- Uit-o şi tu, îi strig sângelui,
întoarce-te acasă, prostule, adună-ţi apele
în matca lor veche şi, cântând,
lasă unda să-ţi joace în voie
pe prundurile multicolore ale vieţii...
- Zadarnic, zadarnic! îmi spune
n-ai cum să-ntorci, nu mai poţi alege
unda grăbită a râului
din vânătul val nestatornic al mării
în care s-a pierdut fără urmă...

- Uit-o! îmi strig disperat mie însumi,
fugi, goneşte, scapără-ţi paşii
departe spre zare, încotro vezi cu ochii,
fugi, nu te mai uita în urmă,
azvârle peste umăr pieptenele:
dese păduri înalte s-or aşterne
între tine şi ea!
fugi, azvârle oglinda: lacul întins,
cu nemărginirea-i de ape, va îneca
amintirea ei...

Fug, alerg... Zadarnic alerg, o, zadarnic:
oglinda umedă a lacului
cu ochii ei calzi, luminoşi, mă priveşte,
iar şoapta pădurii adânci mă tot cheamă
cu glasul, cu vorbele ei,
şi toţi arborii, arborii dragi, spre mine întind
o, arborii mereu spre mine întind
braţele ei.

poezie de Geo Dumitrescu din Nevoia de cercuri (1966)
Adăugat de Genovica Manta
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uneori mă îndepărtez de mine

Peste un timp o să ies la lumină,
nu-mi place să-mi las adevărul
să se piardă-n mulţime.

Aproape-n fiecare zi rup câte un gând
şi-l arunc în urmă zâmbind,
încerc altul cu ideea de pasăre
ce mă face să privesc spre cer.

Uneori mă îndepărtez de mine
căutând la alţii un rezultat palpabil
şi-mi doresc să valorific ocazia
prin adâncirea cunoaşterii interioare.

Îmbrac rănile în cuvinte care mângâie
pentru a uita de suferinţă
şi de a reface acel potenţial din trup
care vindecă şi apoi uită.

Tot ceea ce provoacă râsul
e modul de a te elibera de traume,
de a te regăsi în persoana iubită
cu nebunia de la începuturi.

Cu dragoste poţi îndepărta singurătatea
şi-ţi înfăşori trăirile cu ale celuilalt,
de parcă nimic nu s-a întâmplat
porţile bucuriei rămân deschise.

Lumina e aceeaşi pentru tine,
poţi urca nestingherit în sferele înalte
fără să-l atingi pe Dumnezeu
decât cu ruga de a rămâne om.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Durerea apare când îţi este luat ceva ce tu crezi că ai, însă... nu ai nimic, pentru că nu eşti un sac în care să pui conţinut - eşti Însăşi Viaţa care se exprimă prin conţinut. Ataşarea de o formă a conţinutului, atrage suferinţa, pentru că orice formă se naşte, se schimbă şi se dizolvă. Orice sunet răsare din Oceanul de Linişte, călătoreşte la suprafaţa Oceanului de Linişte, după care se întoarce în Oceanul de Linişte. La naştere, forma este tăcută; pe parcursul vieţii, forma vorbeşte limbajul sunetului, iar la dizolvarea formei, se aşterne iarăşi tăcerea, care anunţă Liniştea.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Liniştea, Partea I
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa unui penel-cruce

infinit de culori pe o pană de vultur...

gândurile reconstruite la infinit,
îşi depun literele pe un cadran albastru
şi anotimpurile le fură creaţiile,
reinventând poemele timpului.

unele aleg începutul.
altele miezul dogoritor al aşteptărilor.
altele le conturează roadele în mii de lumini...

linii, puncte,
arcuiri periculoase în seminţele poamelor
dulci acrişoare.

şi nimicul e un anotimp al pământului.
îşi risipeşte braţele pe frunţile plecate în călătoriile pulsului,
printre ritmuri fireşti
sau nu...

zvâcnesc paşi
şi uitate gesturi reconturează ramuri...

în liniştea drumului orbilor,
doar păsările tresar
şi pene lungi de timp aduc vămile mai aproape.

departe strigă vulturul,
când o creastă singuratică îi agaţă picioarele.
aripile le închide şi ochii lui
surprind reînceputurile...
... şuvoaiele de crispări între a fi şi a pleca rece,
străin dintre gheţarele iernii.

ea,
singură, sinceră,
în singurătatea unei rostogoliri a ninsorilor,
pe obrajii de piatră ai statuilor
din parcul privirilor amânate...

şi primăvara banalului,
cu braţele verzi cuprinde ramurile
reinventate în toamnele tinereţii.

şi culorile bând tăriile firii,
când stropi de ploaie
anunţă final de festin,
în mişcarea unui penel în formă de cruce.

în liniştea unei pene de vultur
cu aripile strânse,
omul reaprinde o candelă...
lasă braţele deschise larg,
pentru a nu risipi conturul
unui penel - cruce.

poezie de Anne Marie Bejliu (10 septembrie 2011)
Adăugat de Anne Marie Bejliu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adam şi Eva

Poate că aşa a început totul
îţi înmoi degetele în culoarea roşu
aşa s-a făcut
iar pasărea învaţă să zboare chiar şi cu sânge şiroindu-i din trup
pe
cărărui vechi de brumă
chiar şi pe picioarele tale care merg în neştire ca să caute
mănăstiri curate
şi
bătăia veche de toacă
acum când a rămas doar o tăcere adâncă şi galbenă de s-au prăbuşit toate
cu pumnalul pe o bordură ca şi cum s-ar fi rănit toate ale lumii acesteia
poate doar pasărea să mai ştie
pe unde a trecut prin ce leagăne şi-a lăsat duhul
ori pe unde s-a despărţit pe lângă ce fântâni de lume
să mai treacă
hrăneşte naibii pasărea aceasta altfel
se vor opri ceasurile
după inima ei
acum
liniştită
mai sunt doar câteva cărărui de smochini şi de brumă amestecate în timpurile-acestea
probabil ar trebui să îţi scriu despre bărbat şi femeie
cum s-au întâlnit când era răcoare şi bine în poala pădurii
de unde atâta Adam de unde ar fi Eva pe care o strânge la piept după stânci
ţinându-i sânul cu mâinile crămpoţindu-l cu mâinile mâinile mâinile coapsa jupa dezvelitura ei netedă
dumnezeu a uitat culoarea în pasăre şi nu îi mai dă drumul vreodată
stă cu ghiarele-n ei
pentru că şi el este pasăre şi are un ochi în spatele capului şi cu ochiul acela nu lasă
e
doar
calea
îngerilor
care aşteaptă în spatele furiei care priveşte de departe perechea
va mai curge mult sânge până se va despărţi bărbat de femeie, din pasăre
ca să alerge din nou
întâmpla-se-va din nou atunci atingerea bărbatului
ţinându-i din nou poala rochiei ridicând-o deasupra capului să se dezgolească odată sfârşitului
bărbatul
femeia
ţinându-şi sufletul în mâini fiecăruia
p
â
n
ă
la Eden.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!