Tot acel trecut

Pădurile sunt străvechi;
Iar bobocii care se deschid
Printre spinii tufanilor,
Treziţi în martie de-un vânt lichid,
Sunt milenari în frumuseţea lor –
Nimeni nu ştie din ce noroi,
Din ce întunecate vremuri
Vine trandafirul înspre noi.
Izvoarele sunt din tinereţea lumii,
Iar pârâul susurând în liniştea din jur
Curge din locul unde zăpezi reci dorm
Sub ceruri de azur,
Cântând istorii lungi despre periplul
Anotimpurilor, niciodată monoton;
Fiecare strop limpede şi pur
Este înţelept ca Solomon.

Noi, oamenii, suntem vechi fantasme;
Visele noastre toate îşi au seva
În penumbra Raiului, în basme
Spuse de privighetorile mamei Eva ;
Ne trezim, şoptim o vreme,
Dar, odată ziua trecută, pe lume
Rămân tăcerea şi somnul indiferent
Al câmpului de imortele – flori fără nume.

poezie clasică de Walter de la Mare, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uitatele nave

Uitaţi sunt cei care-au servit pe nave anonime,
Ai căror tovarăşi zac în albastra tăcere-înfrigurată.

Pentru valoarea, onoarea şi gloria lor patria-ar trebui să plângă,
Altminteri sufletele lor nu-şi vor afla pacea niciodată.

Iar faptele de vitejie ale multora uitaţi printre puţinii
Amintiţi de ziua eroilor nu-s cântate-n nici o poezie.

Când ţara-i fericită, navele anonime-şi reiau locul în flota tăcută
Şi despre ele nimic nu se mai ştie.

Ele-au instaurat pacea printre spinii
Multor ţărmuri străine şi, da, au transportat războinici la luptă.

Astăzi istorii despre vitejie si patriotism
Se mai aud doar în poveştile marinarilor.

Cântaţi un cântec pentru cei bravi, puternici şi frumoşi,
Care-au arat toate oceanele şi fluviile cu navele lor;

Cântecul să fie-un tribut adus fostei noastre flote,-acum în declin,
Navigatorilor cu care ţara-a trecut prin războaie, răstrişte şi chin.

Din depărtări, prin neguri reci şi ceaţă, suspine vin spre noi
De la echipajele plecate-n lumea de apoi –

Pe catarge drapelul nostru nu se mai înalţă-n soare,
Iar fără respect pentru gloria trecută, n-are şansă marina viitoare.

poezie de Daniel Kozak, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt toate la un loc şi fiecare ...

Sunt pulbere de stele căzătoare
Sunt scama unui nor pierdut pe cer
Sunt roua dimineţilor cu soare
Sunt un ecou gonind fără reper
Sunt vântul ce adie dimineaţa
Sunt ramul încărcat de flori şi rod
Sunt seva din care se-nfruptă viaţa
Sunt gândul vesel alergând slobod
Sunt apa de izvor ce se prăvale
Sunt matca râului cu susur lin
Sunt faldul aurorei boreale
Sunt zborul către steiul acvilin
Sunt toate la un loc şi fiecare
Sunt doar grăuntele dintr-un deşert
Sunt raza soarelui ce-n veci răsare
Sunt doar un cânt, dintr-un mai vechi concert...

poezie de Mihaela Banu din volumul de versuri Zăbrelind zadarnic zborul (2014)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În vârful piramidei se află Fratele cel Mare. Fratele cel Mare este infailibil şi atotputernic. Despre fiecare succes, fiecare realizare, fiecare victorie, fiecare descoperire ştiinţifică, despre întreaga cunoaştere, înţelepciune, fericire şi virtute, despre toate acestea se afirmă că izvorăsc direct din conducerea sa şi sunt inspirate de el. Nimeni nu l-a văzut niciodată pe Fratele cel Mare: el este o figură de pe afişe şi o voce la tele-ecran. Avem toate motivele să credem că nu va muri niciodată şi deja există mari incertitudini asupra datei naşterii sale. Fratele cel Mare este masca sub care Partidul se prezintă lumii întregi. El are funcţia de a concentra într-un singur punct dragostea, frica şi respectul, pentru că asemenea emoţii sunt mai uşor de resimţit faţă de o întreagă organizaţie.

George Orwell în 1984
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acest conţinut nu e disponibil momentan

întind un cearşaf lângă un alt cearşaf / lângă un alt cearşaf / până acopăr tot nisipul
aici e locul unde nu vine niciodată primăvara
aici e locul unde nu poţi scrie un poem

aici e locul unde nu ai nimic de spus

ca o casă fără oameni / 24 de ore de singurătate lângă o sobă veche

tu eşti un coyote care vine să mă adulmece seara
dar carnea mea e prea uscată / vii şi pleci / vii şi pleci

//sunt ca o papuşă care suferă de ms/ doctorii în halatele lor albastre
mă veghează neputincioşi //

toate formele de distrofie sunt periculoase / asta ţi-am spus în ultima scrisoare

suntem ca un grup de control care nu ştie ce trebuie să simtă
când se fac experimentele pe noi

dar aici / în lumina dimineţii ne vedem cel mai bine petele de pe piele

îmbinările dintre oase / aici nu sunt stâlpi de tensiune / funcţionăm fără curent electric

aparatele se alimentează de la soare şi e o creştere continuă a neliniştii odată cu lumina
până când bruma care cade dimineaţa ne linişteşte

şi pornim pe jos către acea casă singuratică

între noi un zid de nisip ce se scurge senin / scurtcircuite în creierele noastre

înnodăm cearşafurile albe până obţinem o linie continuă

un puls care ne trezeşte la viaţă şi continuăm să trăim/ nimic în acest poem nu este despre

despre durere sau păsări/ doar corpuri care se conservă pentru o nouă viaţă.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tată, e 4 aprilie

azi îţi vorbesc despre
o zi de primăvară
când
toţi oamenii se împlinesc
ghioceii sunt mult mai ieftini
decât în anul în care ai plecat
mama şi-a înghiţit ultima lacrimă
spunând că
te-a visat în livada cu pruni
din spatele casei
dormeai sub prunul
care l-ai plantat
la naşterea mea
ai zis că
4 aprilie este ziua care
dă sens existenţei tale şi că
Dumnezeu te-a binecuvântat
nu ştiu cât de sincer
a fost cu tine
pentru că
ţi-a rupt din trunchi

ce să-ţi mai spun...

fotografia de pe noptiera
din camera de oaspeţi
am înrămat-o în lacrimi şi
va curge mereu înspre suflet
de-asupra fântânii
veghează soarele
are mult prea mult
sânge în priviri
şi pare trist şi flămând
să mai ştii că
în patul tău de două persoane
nu mai doarme nimeni

fără tine nu mai suntem noi

toate lucrurile sunt mici
întâmplător sau nu
Dumnezeu priveşte şi tace
acum eu sunt cel care trudeşte
prin casă
liniştea înspăimântă

din când în când
mă urc în pod şi privesc poarta
printre crăpăturile ţiglei
dar să ştii că
am lăsat-o întredeschisă
pentru ziua în care o să vii
să-mi spui
La mulţi ani!

poezie de Teodor Dume din Lacrimi de pe altarul trupului (2018)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

O lume...

Motto: "Cred că lumea a fost prea mare pentru mine..." Octavian Paller

Mă pierd printre nouri şi plâng
Şi frunze foşnesc printre vânt
Sălbatică lume prinsă-n povesti,
E lumea albastră în care trăiesc!

Şi pomii îşi plâng soarta lor,
Şi fluturii plâng până-zori,
E trasă perdeaua de vise uşor
Şi lumea-o privesc printre flori!

Caut urma de iarnă prin noi
Cum curge cu fulgi şi noroi,
Sălbatică minte ce eşti,
Îmi ceri nemurire şi cerţi!

Te strig de pe culmi nenăscute,
Iubire, sopteşte-mi ceva,
Tărâna îmi cântă durerea
Şi lumea trăită-i tăcerea!

Mă pierd printre umbrele reci,
Cu iubire şi flori de regret,
I-au iubirea cu mine s-o am
Într-o lume ce plânge încet!

poezie de Miriam Nadia Dăbău
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singuratic

Să nu mă mai trezeşti când dorm
Tu, vântule ce plimbi stihii
Eu poate sunt în alt tărâm
Poate nu sunt printre cei vii

Mai bate-n geam să rupi tăcerea
Ce împărăţeşte curtea mea
Ghidează-mi sufletul spre locul
Unde nu este lume rea

Şi pune crivăţul să cânte
Ce îngerii l-au învăţat
Cu vorbe reci să îmi şoptească
Învăţături de la Împărat

Mă voi întoarce-n al meu trup
Să-mi duc la bun sfârşit destinul
Să-ndur a lumii rea privire
Să-nfrunt durerea şi veninul

O să m-afund din nou în cărţi
Ce-mi vor sfârşitul într-un mod jalnic
Ce tot mă mint ca voi deţine
Astrul dimineţii falnic

O să mă-ntorc în lumea mea
La întuneric fără margini
Să stau pierdut prin aste gânduri
Ce le aştern pe negre pagini.

poezie de Alin Ojog (19 decembrie 2021)
Adăugat de Alim Ojog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa

M-am hotărât să plec in lume
Să caut Viaţa unde s-o ascunde
Poate îmi va raspunde:
De unde vine, unde se duce?
Cu ce vine, cu ce se duce?
De ce vine, de ce se duce?
Cine o trimite, cine o primeşte?

De ce uneori, mai mult durează
Alteori cineva, de ce o scurtează?
De ce Istoria cu Ea jonglează
Războaie şi catastrofe inventează
Viaţa cu secera o decimeaza?

De ce Scena pe care se petrece
Abunda de atâtea sentimente?
Şi mai reci sau şi mai calde,
De iubire şi durere,
Bucurie şi tristeţe,
Dorinţe, vise şi speranţe
Împlinite sau desarte...
De ce pe toate Viaţa le are?

După atâta frământare
Un răspuns iată răsare:
Viaţa se află si în mine şi în tine
Si in întreaga Omenire,
Dar si Sus în Cer şi printre stele
Si printre nori, zăpezi şi ploi
Peste tot si pe Planeta
Si pe munţi şi intre flori
Şi în izvoare şi pe mare
In toate vietăţile de sub Soare

Dar despre VIAŢA, răspunsurile
căutate
Doar Cel Care ne spune
EU SUNT CALEA, ADEVĂRUL, VIATA
le are....

În călătorie, totuşi,
când cu siguranţă voi pleca
Viaţa, mai departe
In Lumina, Iubire şi Pace o voi cauta
Şi cu Sufletul câte un răspuns,
Dacă voie o să mi se dea
Şi vouă în poezii Vă voi da....

poezie de Anamaria Iliescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cât încă iarnă-ţi sunt...

Iubesc tăcerea din zăpezi şi liniştea de sub troiene
Şi albul n-aş vrea să-l ating, când mi se-aşterne pe sub gene.
E-atât de efemeră clipa, când ninge pur peste morminte,
Încât m-aş preschimba în iarnă, de tine, să-mi aduc aminte.

Şi-aş îngheţa visele toate şi nopţile le-aş îngheţa,
Să te păstrez, să pleci din mine, când zorile vor trâmbiţa
Că primăvara întârzie, împotmolită-n verde crud
Pe undeva, într-o chilie, de unde ruga, nu-i aud.

În calendare ghioceii se prind în zi de Mărţişor
În hora florilor şi-a nopţii în care nasc iubiri şi dor,
Dar eu mă ancorez în iarnă, ca un copil orfan de sân,
Să mai iubesc ninsori albastre şi sub ninsori să mai rămân.

Tu să nu strigi, că nu te-aude vreo primăvară, pe vreun ram,
De sub zăpada gurii mele, acolo unde descifram
Un alfabet numai al nostru, cu flori de gheaţă în cuvânt!
Tu soarbe-mi seva din cuvinte, atât cât încă iarnă-ţi sunt!

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lecţia de geografie

Noi doi suntem ca şi când ar veni, la Paris, un boşiman
să discute, cu un eschimos, despre vreme. Tu eşti dusă
cu pluta pe toate râurile din Europa şi din alte cinci continente
iar eu trag targa pe uscat. Tu ai toate
regretele din lume şi pe mine mă doare
de lume unde nu pot spune-n poem.
Ţie-ţi plac perdeluţele roz şi mie mi se fâlfâie.

Asta nu e viaţă, care ne-a adus pe noi laolaltă,
ci un şofer beat plecat spre Cancun şi ajuns la Calcutta!
Aş vrea să fie limpede, limpede. Limpede!
Nici un dulce din lume nu va stinge, vreodată,
amarul din noi: numai o clipă privindu-ne, cei mai mari cofetari
italieni şi turci îşi vor frânge mâinile a neputinţă
şi se vor împuşca în cap, cu gloanţe de plumb.

Noi doi suntem ca şi când ar veni, la Viena, un boşiman să discute,
cu un eschimos, despre vreme. Ca şi când cei doi ar supravieţui
numai şi numai conversând despre ploaie! Noi doi
suntem ca şi când, la Berlin ori aiurea, un boşiman şi un eschimos
adânc în ochi s-ar privi, ar ofta şi-ar vorbi nesfârşit despre ploaie!

Noi doi suntem ca şi când un beţiv ar amesteca, toată noaptea,
tequila şi sake. Ca şi cum aş fi eu victima tuturor accidentelor
rutiere din lume şi numai în fantasmele tale mai trăiesc.

Dacă noi doi am sta în faţa unei oglinzi, sunt sigur, sunt sigur,
în ea s-ar vedea doar unul din noi!

poezie de Adrian Suciu
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lăsaţi cercetarea speculativă, sterilă şi veţi fi gradat eliberaţi de toate neliniştile. Deosebirea dintre "desigur" şi "poate că" este destul de mică. Dar între o faptă bună şi una rea deosebirea este foarte mare. Vai! Greu e să nu-ţi fie frică de ceea ce se tem oamenii. Suntem într-un pustiu fără iubire, sterp şi aparent fără de sfârşit; totuşi oamenii se zoresc bucuroşi - ca şi cum s-ar urca primăvara pe culmi! Numai eu sunt sfios. Dorinţele mele n-au încolţit încă. Sunt ca un copilaş care n-a zâmbit încă mamei sale. Rătăcesc la întâmplare, ca un pripăşit care nu ştie încotro s-o apuce. Toţi ceilalţi au prisos, eu singur sunt despuiat de toate. Sunt o minte simplă şi ştiu doar că nu ştiu nimic. Oamenii sunt luminaţi, numai eu trăiesc în beznă; ei sunt toţi isteţi, numai eu sunt spiritul greoi. Sunt agitat ca oceanul, umblu fără oprire. Fiecare are un lucru; eu singur sunt incapabil să mai posed ceva. Sunt deosebit de toţi ceilalţi oameni prin modul meu de a fi. Da, dar mă odihnesc în preajma preaslăvitei Maicii Mele şi a Universului.

Lao Tse în Tao Te King, 20
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt note şi bemoli

= în solfegii =

Cu tine am zăcut, noaptea trecută, sub flori
fiori mult prea roşii
şi
feciori
erau stelele, deasupra; stelele păzesc, iar noi le iubeam mult;
sunt - peste tot - triluri nevăzute de nimeni;
şi neînţelese;

Iar noaptea era clară şi frumoasă, ca petalele care ne acopereau
şi cum mai cântau solfegii pe pielea ta
nota sol, apoi balamucul simfoniei care cădea peste noi,
poc. ni se spărgeau
sunetele
pe la urechi
!!! asurzeau semafoarele şi porumbeii
De ce nu porţi ochelari, altfel, nu o să vezi toate maşinile care curg pe străzile crengilor lumii...
ochii tăi de cafea creşteau de undeva dintre luminişuri şi dintre basme
înmugurea, acolo, femeia, între flori. era fericită.
unde, sub pături de flori, lămâiţa femeii, era floarea ei,
violetele înflorite doar pentru petalele albe, de la intrarea în bloc,
s-a-f-a-c-u-t-d-i-m-i-n-e-a-ţ-ă-d-e-m-u-l-t
un poştaş prea năuc uită să îmi lase factura pentru electricitate şi timbrele cu păsări ucise, de la iubit,
şi
florile de câmp, timbrele cu apa Borsec, care zemuiesc, de prea multă sodoare lăsată,
dar, poate, sunt multe fecioriţe la dreapta Tatălui, şi multe erori.

Pe stradă trecea o maşină, pe la ora 5 dimineaţa,
mă uitam ca un tont,
la zebra cu galben şi negru
! multe castane pe jos...
florile copacilor erau moarte demult, era toamnă,
acum rămăseseră doar castanele, care mă priveau cu ochi mari, pătate şi rozacee;

De ce să fie nevoie de maşini şi de pisici negre?
culoare neagră, în lume,
de ce să fie nevoie de ea?
de ce mor oamenii, călcaţi de maşini şi de troleibuze
de ce nu se păzesc, oamenii şi câinii stradali, şi unde sunt îngerii, oare, cu părul de aur?
fântâni,
dădeau apa pe dinafară.
şi luceafărul îmi părea o fecioară, sau, poate, un ulcior cu apă, purtat de un bărbat, pe căpătâi
probabil ghinionul o să mă urmărească şi o să mă omoare
înainte de vreme;

Îmi luam figurinele, toţi soldaţii de plumb şi păpuşile galbene din mâini,
şi le aruncam după Dumnezeu:
Unde eşti, Părinte,
unde îmi e tinereţea şi vinul matur, unde îmi este maturitatea,
de ce strigă ceasurile,
ce strigă,
unde îmi e iubitul, şi de ce urlă luceafărul, înainte ca oamenii
să plece la lucru, la ora 5 dimineaţa,
din viaţa trecută,
poate doar am visat acele petale,
şi nu le las acum să se odihnească,

lebedele sunt moarte
demult...
e toamnă peste ele
e toamnă
şi noi de mult am murit.
pe jos sunt castanele care ne privesc, la ora şase, cu ochi mari,
de sub schit, castanele văd până în oraş, cu ochi căprui, aţintiţi.
iar orhideele îmi spuneau, de prin orienturi,
să las odată cerurile şi să nu le mai strig,

pe stradă treceau oamenii
care se treziseră la 5.30 şi începeau lucrul la 7 dimineaţa
de ce nu pot şi eu, soarta ţine spre mine
un cuţitaş
care nu pătrunde, de fapt, până spre trezirea cea mare şi straşnică
iar în plinătatea petalelor
e demult toamnă
da, îl cunosc pe Nea Tănase,
da, şi pe Gelu,
şi pe Mirela, o ştiu
ne privesc castanele şi frunzele care se leagănă

de ce sunt înmărmurită în ore şi de ce toate ceasurile din casă trec în sângele meu,
la ora 3 dimineaţa,
ziua bună începe cu o maşină leneşă, de care te loveşti, fără să vrei şi fără să vrea nimeni

apoi, numai petale, şi un basm care nu se mai sfârşeşte
în straşnica neiertare,

care ne cuprinde pe toţi.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi suntem

De te întrebi cine sunt eu,
Ţi- ar trebui ani de lumină,
In infinitul Univers,
Sa- mi afli vasta rădăcina.

Insişti să ştii cine sunt eu?
Enigmă sunt, complexitate,
Şi totuşi spun, sunt parte fier,
Ce-a curs de pe planeta Marte.

Un strop din Venus am luat,
Granitu- mi este temelia,
Din Jupiter s-a strecurat,
In trupul firav, energia.

Şi soarele in mine- a curs,
Orice- ntuneric, e lumină,
Şunt praf de stele pe pământ,
Sunt ieri şi azi şi ce- o să vină.

De mă întrebi cum mai sunt eu,
Ţi- aş spune, sunt la fel ca tine,
Iubesc profund dar ştiu să iert,
Când nu-mi răspunzi cum se cuvine.

Suntem aici cu scop precis,
Au vrut şi alţii ca să vină,
Suntem din toate câte- un pic,
Din marea sursă de lumină.

Sunt eu, eşti tu şi suntem noi,
Azi ploaie, vânt, mâine furtună,
Ieri, tigrii, lei, lungi şerpi pitoni,
Doar porumbei pe vreme bună.

Suntem un tril de ciocârlii,
O bufniţă in miez de noapte,
Suntem minune pe pământ,
Şi îngeri albi unde sunt şoapte!

poezie de Marina Tuturman
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa-i amară

Viaţa-i amară. Toate feţele zilelor, de dimineaţă şi până-n amurg
Sunt cenuşii de la atâta trudă şi lacrimi care-au curs şi curg.
Trebuie să ne trezim doar pentru a munci, obosi şi plânge?
În soare, prin frunze, dincolo de flori, refuzând orice emoţii,
Somnul este avangarda visătoare a clipelor grele ale morţii....
Lăsaţi-mă să dorm. Ajunge.

Averile strânse râd de oamenii bătrâni, de gurile lor ştirbe-n ora de amurg;
Faima-i o perlă-ascunzând sub ea râuri de lacrimi care curg;
Iubirea trebuie să moară sau să-şi fie sieşi îndeajuns atât cât poate plânge.
În soare, printre frunze, de dincolo de flori, refuzând orice emoţii,
În vreme ce noi aţipim, se-apropie, tiptil, orele morţii.
Lăsaţi-mă să dorm. Ajunge.

poezie clasică de William Ernest Henley, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ziua mamei

Eu nu sunt destul de mare
Ca să pot să-nvăţ măcar,
De pe carte, o urare,
Şi nu sunt destul de mare
Ca să-ţi dau un dar.

Dar îţi dau o sărutare,
Ici, pe obrăjor,
Şi pe mâna asta care
Mă-ngrijeşte-n fiecare
Zi, cu-atâta dor!

Zile lungi şi voie bună
Îţi doresc eu mult,
Şi mă rog de flori să-ţi spună
Să mă ierţi, mămică bună,
Că nu ştiu mai mult!

poezie pentru copii de Elena Farago
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amprentele noastre

O inimă plânge în cuvinte,
o amară constatare sau un dulce avertisment
ameţitor ca şi un lucru amânat de teama riscului
de a te risipi, din prea multă plăcere.
Ai grijă de visele tale
şi nu uita de frumuseţea nopţii!

Pe unde treci îţi laşi amprenta,
un timp trăit împreună, perle sub valuri,
un semn, nufărul deschis în palme,
un talisman ascuns în suflet,
o hoya albă care-mi vorbeşte în locul tău,
roua de pe flori înşirată pe lanţul de la gât
şi dulcele emoţiei rodiului înflorit.
O lume de poveste risipită în ochi cu mare dăruire!
Ce mult contează să rămâi cu un semn,
vibraţia dispare abia atunci când se vindecă
locul marcat de emoţie!

Chiar dacă nu eşti aici, poţi schimba ceva în bine,
cu siguranţă vei purta şi un nume,
ca un copac în anotimp de toamnă,
multe frunze, multe crengi,
fără un nume,
fără o destinaţie, fără cuvinte,
doar trunchiul rămâne bine înfipt în pământ.
Îi dai un nume trunchiului şi-aştepţi iar primavara...
Chiar dacă peste toate vine toamna,
vântul va scoate la lumină urmele noastre!

Doar trecerea timpului şi noi,
noi fără vârstă, sărutul cerului şi-al pământului...
Dragostea mea pentru tine nu se va stinge,
înconjurată de-această strălucitoare lumină.
Dacă întinzi mâna mă vei atinge,
după lumina ta te voi găsi!
Rezonezi în mine, în sufletul meu,
în paşii mei, în trecut, prezent şi viitor!
Sunt aici, îţi ating sufletul,
îţi sărut inima înainte de a ma topi toată în tine,
mii de voaluri se desprind,
unul câte unul, în timp ce totul se ridică.

Există şase râuri care separă
tărâmul lui Hades de lumea viilor,
dacă ne trezim, suntem vii,
dacă ne căutăm, mereu, suntem vii,
iar când ne pierdem tot vii suntem,
firul care ne leagă este subţire,
visul care ne uneşte este străveziu.
Există frânturi de vis
şi existăm noi, cei care încercăm
să unim piesele de puzzle,
există o singură lacrimă şi aceea este
Hinc illae lacrimae...

Nu ştii cât sânge, câte lacrimi, cât pustiu
şi câtă suferinţă însoţesc o călătorie.
Să urci sau să cobori după ce ai urcat,
este, oare, aspra enigmă a vieţii?

poezie de Irina Lucia Mihalca
Adăugat de Irina Lucia Mihalca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omagiu tăcerii

Îmi place tăcerea...

Îmi place tăcerea, iubesc tăcerea
ştiu când să tac, cum să tac
unde să tac şi când să tac.

Mă cert... tăcând, înjur... tăcând
râd.... tăcând, mănânc... tăcând.

Ascult tăcerea, savurez tăcerea şi tac.
Am nevoie de tăcere, de liniştea tăcerii,
tăcerea e fidelă şi nu mă parasesste
niciodată.

Îmi place compania ei, şi mă conversez cu ea
despre una, despre alta.

Ea mă înţelege, este cel mai bun confident,
nu mă bârfeşte, nu mă jigneşte
niciodată.

Mă iubeşte aşa cum sunt...
iar eu, la rândul meu, nu o contrazic
niciodată.

O respect – întotdeauna - tăcând!

poezie de Viorel Vintila
Adăugat de Dan C
Comentează! | Votează! | Copiază!

Majoritatea nu are niciodată dreptate. Niciodată, vă spun eu! Este una din acele minciuni din societate care nu ne eliberează, şi un om inteligent nu se poate opri să nu se revolte. Cine sunt oamenii care reprezintă cea mai mare proporţie a populaţiei? Cei inteligenţi ori cei proşti? Cred că ne putem pune de acord că sunt cei proşti. Indiferent unde se îndreaptă această lume, proştii formează o majoritate copleşitoare.

citat clasic din Henrik Ibsen
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mamei, de 8 Martie

Mamei, de 8 Martie

Pe pat de gânduri îmi aştern dorinţă,
Ce nu-mi mai poate fi îndeplinită.
Să-mi sărut măicuţa, nu-i cu putinţă,
Că de moartea vicleană e răpită.

În braţe de dor, din amintiri o strâng
La pieptul cald, cum o făceam odată.
De dor mă doare sufletul şi o plâng
La crucea de mormânt, îngenuncheată!

De Ziua Mamei sărut icoana sa,
Cu flori din grădină o împodobesc
Şi cu dragoste o voi îmbrăţişa,
Când fruntea ce-o săruta de ea-mi lipesc.

La capăt de mormânt aprind făclie
Mamei mele de pe Calea Lactee,
În visul meu spre a vedea să vină,
Când arde gândul pe-a slovei scânteie.

Opt Martie era o zi frumoasă
Şi mare sărbătoare-n sufletul meu,
Chiar pe vreme ceţoasă ori ploioasă,
Că măicuţa mă iubea ca Dumnezeu.

Azi de iubirea mamei sunt flămândă
Şi însetată de chipul iubitor.
La opt Martie, privirea-mi inundă
Izvorul de dor, ca ploaia norilor.

Dorul de mamă stârneşte furtună
În inima de tristeţi inundată,
Că nici vremea însorită nu-i bună,
De când n-o mai văd pe mama la poartă.

Autor Maria Filipoiu
7.03.2016

poezie de Maria Filipoiu (8 martie 2016)
Adăugat de maria.filipoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Verset lichid

... gonit de vreme, gonit de spaţiu, gonit de lume
prin viaţă trec
tu nu te teme, nu sunt Horaţiu şi port alt nume
lichid şi sec

şi versuri triste şi versuri negre şi versuri albe
şi versuri reci
or să persiste purtând integre şirag de salbe
în veci de veci...

poezie de Iurie Osoianu (21 septembrie 2018, Moscova)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!