Mor de curiozitate!...

prinsă la mijloc între moarte şi curiozitate
înainte de a le spune unele lucruri despre mine
închid ochii devin pătratul care mă locuieşte
cu pereţii albi şi fără cer
sfidare a trecerii timpului încolţit ca şi mine
în unghiuri şi laturi egale.

moartea îmi spune că pot face şi altceva
e prea simplu să mă las pradă acestei egalităţi
curiozitatea zâmbeşte părtaşă îndemnului
de a te regăsi în alte pagini literare
prin care putem să uităm unde suntem
îmbătaţi de himere crescute la tâmple.

în această lume robustă presărată cu litere şi culori
mor de curiozitate!
sună hilar această recunoaştere rostită cu glas ars
de cafeaua vărsată peste cuvintele mele
ucise în zaţul fierbinte din pură neatenţie.

ce uşor se poate muri azi fără să te bucuri
de curiozităţi rămase nesatisfăcute.

poezie de Elena Toma
Adăugat de Elena Toma
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimic nu este întâmplător!...

desfătare a pământului
căzută din alb-astru
noaptea
rostuieşte un alt răsărit
trecând peste vechi ritualuri
cu forme nedefinite
rămase la periferia timpului

faţă în faţă
prizoniere în pătratul cu gratii la fereastră
devenim importante
uităm unde suntem
copleşite de nostalgice premoniţii
ce ne surprind
în trecerea permenentă a secundelor

nimic nu este întâmplător
îmi spune ignorând alte opţiuni
proptindu-mă cu spatele
la lumea pierdută înlăuntrul căreia
amândouă avem o vârstă
amândouă ne risipim
într-o alegorie aproape perfectă

îngheţată în întuneric
caut un nume să mă învelească
în culoarea nopţii
adormită pe zâmbetul meu

poezie de Elena Toma
Adăugat de Elena Toma
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţea

De-aş avea puterea
Aş fugi cu toată
Tristeţea din lume
Aş lua şi ura

Curiozitate morbidă
Aş pune-o in buzunar
Avaria sub pălărie
Să-mi imbogătească pleata

Şi voi fii cel mai fericit
Din această lume
Ştiind că oameni
Sunt fericiţi

Fără mănie, ură, avarie
Şi eu cu tristeţea
Imbătând-o cu curiozitate
Să mă intrebe năucită

De ce sunt fericit
Când toată e in mine
Şi zâmbesc de o ucid

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Litere fără de moarte

Aşa cum eşti, te verşi în mine
şi devenim un cerc de jar
ce trece pe sub aripa de ape,
scrijelind un nume în calendar.

În toată izbăvirea noastră
sângele ni s-a făcut inele,
pulsând a taină în poala nopţii,
ce scrie un testament de stele.

Şi ochii care-s plini de vise
vor leagăn din lumină caldă,
să facă lacrimile fluturi-
pecete pusă pe-o baladă.

Tu şi eu, carte despre care se va spune
că timpul nu a trecut prin ea,
fiind litere fără de moarte:
la Dumnezeu în palme vor cădea...

poezie de Magdalena Dorina Suciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Descrierea

Despre urechile mele pot spune că sunt
cerceii tâmplelor. Despre tâmple
nu zvâcnesc nimic!
Despre mâini pot spune că sunt lacrimile
degetelor. Despre degete... nu vorbesc
cu ele!
Despre gură
pot spune cu ea cuvântul "gură"
şi pot să spun că sunt oglinda ei
în care îşi piaptănă buzele. Despre buze... nu prea
le înghit!
Despre inimă pot spune
că bate la uşa naşterii mele de când
e inundată cu sânge de către mine
şi nu îi deschid fiindcă nu sunt acasă.
Despre sânge nu pot spune
dacă e rece sau cald.
Despre ochi pot spune multe
însă nu spun nimic
fiindcă mă vede
cu celălalt ochi.

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Levitaţia peste lucruri obişnuite

o cădere fără limite
este ca o îndoire a genunchilor
care nu se face din genunchi
este braţul care
arcuit
ţine de sete
şi ţine în loc drumul cu tot
ce e de mers mai departe

tu vei trece uşor cu degetul peste obraz
pe urma unei lacrimi care nu mai există
este aici o tristeţe
care nu vrea să meargă mai departe
o arcuire elastică a sentimentelor
peste un trup care încă pluteşte

când închid ochii
se aude cum în această viaţă
se ridică scaunele pe mese
şi totuşi nimeni nu mai are unde să plece

poezie de Cecilia Costache
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Timpul călătoriei mele este lung
calea pe care o am de străbătut este fără de sfârşit.

Am ieşit pe aripile primei raze de lumină
şi am urmat drumul prin singurătăţile lumilor,
lăsând urma mea peste atâtea stele.

Calea cea mai lungă mă apropie cel mai mult de tine
şi modularea cea mai întortocheată este tocmai aceea care duce
la perfecta simplitate a acordului.

Călătorul trebuie să bată la toate porţile înainte
de-a ajunge la a sa. Trebuie să rătăcim prin toate luminile din afară
pentru a ajunge în sfârşit la templul cel mai lăuntric.

Lăsat-am ochii să rătăcească departe, înainte
de a-i închide şi a spune: Tu eşti aici.

Această întrebare, această aşteptare
se topeşte în lacrimile a o mie de fluvii şi scufundă lumea
sub valul acestei certitudini.

poezie celebră de Rabindranath Tagore
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţi-aş spune

Ţi-ar spune ceva
ţi-aş spune orice
despre luna din geam
despre nopţile albe
şi despre visele din zori...
despre zilele negre...
despre cerul cu soare
sau chiar despre cel cu nori...
despre ciorile ce-l străbat
la ore fixe
dimineaţa şi seara...
despre cafeaua amară
sau despre ceaiurile dulci
sorbite cu înghiţituri mici
din aceeaşi ceaşcă...
despre grădina
în care aştept mai întâi ghioceii...
apoi păsările
şi fluturii...
despre ticăitul ceasului
ce mă-nsoţeşte
şi despre alte ceasuri
ce au trecut
sau despre cele care au ruginit
şi între timp s-au oprit...
despre oameni
ce erau dar au plecat...
despre alte nimicuri
despre nimic...
doar să nu las zăpada
din anotimpul în care-am ajuns
să se-aştearnă între noi

poezie de Argentina Stanciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Curiozitate nesatisfăcută

- Copilului meu cine-i e tată
Tu crezi că-s ultimul din proşti?
- Crede-mă că de această dată,
Nu ai de unde să-l cunoşti.

epigramă de Paul Constantin (18 iunie 2008)
Adăugat de Paul Constantin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lupt... corp la corp

mă simt piatră din rotundul haosului căzută pe drumul care duce spre nicăieri. aud compromisul cântând din sufletul negru, văd amăgirile cum aleargă pe străzi
şi, în această lume în care semnul egalităţii dintre noi şi animal dispare, halucinaţiile cu mâini abia înaripate mă poartă spre orizontul cu mai mulţi sori.

o bucată din mine, obosită de această vânătoare a zilei de mâine, îmi spune că nu sunt în deajuns de nebună pentru actul de umilinţă, care mă fracţionează ritualic lăsându-mă pradă unor triste iluminări.

dar mă calmez! cu un surâs evlavios, lupt... corp la corp cu fiecare speranţă, mă salvez cu propriile-mi lacrimi într-un impuls din ce în ce mai slab până la oprirea definitivă.

pe scena existenţei în aerul înalt, voi lipsi de la gloria lumii, ca o cupă plină de neprevăzut în care este greu de crezut dacă mai poţi muri creştineşte.

Doamne, ce greu este să fii piatră!

poezie de Elena Toma
Adăugat de Elena Toma
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suntem singurii creatori ai realităţii noastre. Nimic nu se întâmplă fără voia noastră. Trebuie doar să ne observăm, să privim îndeaproape creaţia, numai astfel putem să ne dăm seama de puterea imensă care zace în noi. Şi acum o să fie cârcotaşi care se îndoiesc de această putere şi o să spună că multe lucruri se întâmplă fără voia lor. Bineînţeles! Şi total de acord, nu trebuie negate celelalte realităţi şi nici nu are sens efortul de a încerca să le modificam, poate doar pentru ego, dar tu nu eşti ego-ul. Suntem unul, însă ne manifestam diferit, prin propriile intenţii creatoare. Avem puterea de a alege ce vrem să acceptăm şi ce nu. Iar când nu accepţi ceva, nu o face din ură sau cu un sentiment negativ, ci conştientizează simplu spunându-ţi: asta nu e pentru mine!

citat din Valentin Bărbulescu
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reîntoarcerea la marea singurătate

oricât de mult
ne înşelăm singurătatea
cu oameni sau cu amintiri
despre oameni
tot la ea ne întoarcem
nici măcar visele
unde suntem mereu cu cineva
nu ţin o eternitate
chiar şi viaţa este un vis
din care suntem ispitiţi
să ne trezim
atunci când întunericul
ne întinde fructul otrăvitor
al cunoaşterii

poate că părerea noastră de rău
când părăsim această lume
este şi părerea de rău
a Dumnezeului din noi
care se întoarce la marea
S I N G U R Ă T A T E

la asta te-ai gândit
vreodată?

tocmai de aceea
căutăm pe cineva
cu care să fim fericiţi
acum aici
aşa cum şi eu
îmi caut celălalt eu
în pragul
apocalipsei
mele personale

între mine
şi celălalt eu
e o prăpastie
peste care încerc să trec
mergând pe frânghia subţire
a unui vers
o frânghie care tremură
la fiecare bătaie de inimă
o frânghie care se îndoaie
sub greutatea îngerilor
care mi se aşază pe umeri
pentru a-mi testa
echilibrul

n-am avut alte aripi
în afara paginilor
pe care cititorii
au încetat
să le răsfoiască
atunci când iubeam
şi nutream să primesc
iubirea înapoi

dar poate
că e mai bine aşa
să fiu lucid
precum o lamă de cuţit
care spintecă
iluziile

să-l am martor
doar pe Dumnezeul din mine
care îşi bea cafeaua tare
în zorile nemuririi

ce va fi
va fi

poezie de Ionuţ Caragea din Mesaj către ultimul om de pe Pământ (2017)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără rimă şi silabe

Mi-aş spune ceva să îmi fugă noaptea,
să îmi lase zorii, să-mi gonească ceaţa,
să-mi alunge toamna şi liniştea mare,
să m-aud râzând de-al meu gând, oricare.

Mi-aş spune ceva să mă simt un altul,
să îmi beau cafeaua şi să-mi fugă ceasul
în colţuri ascunse şi necunoscute,
în colţuri umbroase rămase oculte.

Mi-aş spune ceva să îmi uit visarea,
să îmi bucur ochii peste lunga-i zărea,
să mă uit pe mine şi-ale mele gânduri
care uricioase mă duc în străfunduri.

Mi-aş spune ceva despre rădăcini,
să îmi amintesc că îmi aparţin,
să îmi amintească unde-i veselia
ce mi s-a ascuns cu toată zâmbirea.

Nu mă vreau în rima pusă-n poezie,
nu mă vreau silabic şi nici pe-o hârtie,
vreau să fiu sălbatic cum au fost strămoşii
călcând libertatea până-n ceasul morţii.

Nu mă vreau un critic şi nici criticat,
vreau să fiu al meu unic împărat,
vreau să îţi privesc ochii luminoşi
cu frunze pălite, uneori colţoşi.

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Devenire

dimineaţa a răsărit cu alt început.

pe buzele lui cuvintele încercănate
vor găsi calea dreaptă
spre culoarea cu umeri rotunzi
în căutarea odihnei.

prizoniere între gratiile timpului
lucrurile neîmplinite se simt vinovate
în această lume alungită enigmant
în voluptăţi ezoterice.

înfăşurate în nostalgii
trezite cu un strigăt
vor zămisli euforii perpetue
amestecate cu emoţii fără întoarceri.

poezie de Elena Toma
Adăugat de Elena Toma
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce anume este de veacuri Aici? Frumuseţea întrebării: "Cine sunt eu?" este că nu există niciun răspuns. Mintea va încerca să te ajute, dar însăşi cuvintele "eu sunt" apar în ceea ce deja "Eu-Sunt". Liniştea este aceeaşi. Acest "Eu-Sunt" este cel care este la graniţa dintre "cu formă" şi "fără formă", percepţia pură, fără niciun perceptor. Dacă acum, în această clipă, există doar cuvintele şi doar auzul, dacă ele nu caută să se asocieze unui individ - "eu", care încearcă să înţeleagă ceva - ce mai rămâne? Pe Cel ce moare înainte de moarte, moartea nu-l mai poate atinge, pentru că este el însuşi moartea morţii. Îmi place să spun, şi chiar aşa este, că El a îngropat moartea în Inima Vieţii Veşnice. Noi nu realizăm că acest concept de naştere este o farsă la fel de mare ca şi conceptul de moarte, chiar le credem reale. Noi credem că suntem o formă înlănţuită în lumea formelor. Când eu scriam Biblia, tu jucai table cu Dumnezeu. Pe mine mă interesează, ce anume este de veacuri Aici? Sinele nu este un concept, toate conceptele vin şi pleacă din Prezenţă, dar Prezenţa rămâne. Ceea ce suntem noi este atât de evident, încât este inevitabil. Sinele este inevitabil!

Atmaji Maharaj în Când capul "eu-lui" este tăiat, ce mai rămâne?
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De vreme ce majoritatea din mine

De vreme ce majoritatea din mine
Respinge majoritatea care eşti,
Urmează dezbateri, argumente şi ne
Despărţim. Siguri pe noi şi oneşti,

Sterilizam zilele rămase. Suntem damnaţi
Ca majorităţile noastre drapate-n noi culori
Să umble pe alte căi, cu prieteni separaţi.
Dar tăcerea poate fi elocventă uneori:

Tăcerea minorităţilor care, dintr-odată
Rămase fără opoziţie, se-întorc noapte de noapte,
Aşteptând ca promisiunile să fie respectate.
Minorităţile nu se învaţă minte niciodată.

poezie de Philip Larkin, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Curiozitate

Soaţa-mi spune de Mărie,
Că-i prea slabă, că-i prea-naltă,
Curios cum sunt din fire,
M-am dus s-o văd. Şi-acum… mi-e amantă.

epigramă de Vasile Iuşan din Lume multă, oameni puţini (2009)
Adăugat de Vasile Iuşan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce aflăm, aflăm că noi suntem Viaţa, niciodată corpul care crede că are viaţa! Viaţa nu are început şi nu poate avea sfârşit, doar formele efemere suferă de boala cumplită a separării numită naştere şi moarte. Mama, tata, copilul, pisica sau orice formă efemeră de viaţă căreia ne ataşăm nu se duce absolut niciunde. Viaţa, dragă prietene, doar se eliberează de povara grea a unei forme prea uzată pentru această lume. Dar viaţa ei vă îmbrăţişează şi vă însufleţeşte chiar Acum pe toţi exact cu aceiaşi dragoste cu care o făcea prin vremelnicia formei. Când ne aflăm pe noi înşine doar Murim înainte de moarte şi îngropăm noi moartea în inima vieţii veşnice! A muri înainte de moarte înseamnă a nu mai muri la moarte! A nu mai muri deloc! Noi toţi suntem viaţa veşnică condamnate de gând în biete creaturi muritoare. Vorbele spuse de preot: "precum că va avea viaţă veşnică" nu sunt deloc o utopie sau o fantezie mistic-creştin, ci e adevărul cel mai pur pe care din păcate, mulţi dintre preoţi îl aclamă, dar nu l-au realizat!

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să pot să te respir prin mine

Dacă ţi-aş spune că te iubesc
şi aş ruga frunzele să mai aştepte
şi ţi-aş atinge părul cu mâinile disperate,
aşa, să simt mirosul tău prin adierile toamnei,
să simţi întârzierile din mine,
m-ai crede fără să eziţi?
Dacă ţi-aş spune de inima mea slăbită
ce bate numele tău de floare,
şi încă ticăie asemeni unui ceas adormit,
şi oxigenează rătăcit sufletul meu,
să pot să te respir prin mine în dimineţile noastre
când ne îmbrăţişează lumina lumii
m-ai ocroti renunţând la părăsire?
Tu ştii ce tristă este singurătatea nopţilor
fără iubirea ierbii, fără anotimpuri,
fără soarele lumii, de vezi cărucioare plimbând
amnezia într-un spital final,
unde nu mai sunt cărţile şi pipa,
nici mirosul cafelei noastre din iubire,
eu privind în gol prin ferestrele ferecate
pe care pictez amintirile noastre.
Cum tu eşti urma mea pe nisip,
o zână cu tâmple de zăpadă,
şi nu aud, şi nu simt temperatura noastră.
Dacă ţi-aş spune că florile mele nu au vârstă,
că ele vor pleca odată cu noi,
că vocea ta tăcută se vede prin pupile,
că fiecare pas al tău este în mine
şi nu pot înţelege viaţa fără tine,
crede-mă, nu renunţa la mine!
Dacă ţi-aş spune, acum,
când frunzele ne mai aşteaptă
că sigur vom păşi în doi, în altă viaţă?

poezie de Nicolae Nistor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atât mai putem expira

tu, cel care cânţi iubirea în
cu totul alte verbe
decât cel al cuvântului dintâi
pe unde-ţi mai bate inima şi unde te pierzi
atunci când
las palmele încet pe cuvintele tale
şi te aştept să respiri
uneori sunt o Ană fără glas
alteori simt în mine fiecare inel prin care
tu dărui neîncetat din harul tău
alteori ne împletim vârfurile degetelor
într-un vers unic prelung primit de păsări
şi totul prin aer umple sacul de nevoi
cu litere umbre de litere
semne infinite semne pe care
pleoapele le închid ca într-un sipet
firide în zidul tău alb firidă în şorţul meu alb
şi jocul păsării şi ea albă
cu ghearele zdrobind zdrobindu-ne cântecul
ce iubire poate fi asta purtată pe sub tălpile Lui
când tu uiţi să priveşti cuvintele
eu uit să nu le privesc
şi atunci
deasupra tuturor verbelor folosite
pentru a ne defini
aşternem tăcuţi câte un fascicul de lumină
aparent iubitoare
atât mai putem expira
inspiratul pare a fi interzis de legile
moral umane
râd râzi apoi mă înjuri birjăreşte
ca un profesor al tuturor timpurilor
cifrelor numerelor graficelor
geometriilor zburătoare
Amin iubirii omeneşti
curăţare vindecare apoi speranţa unei
miruiri nicicând amânate
Amin!

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Efect placebo

- Şi dacă n-ar fi între noi această graniţă, ce oare
Ne-ar despărţi într-adevăr sau ce fereastră către soare,

Oricât de mată, ar putea să-i pună piedică luminii
Când tu prin mine înc-alergi? Ce diferenţă de opinii

Ne-ar face să ne-ndepărtăm, când unul altuia pereche
Ne suntem fără să fi fost, din epoca aceea veche

Ce tâmplele ni le-a albit de dor şi câte-or să mai treacă...
Dar graniţa aceasta, vezi, stă între noi, şi totuşi, dacă

Ea n-ar fi fost decât un zid pe care gândurile mele
Ca iedera s-ar fi ‘nălţat să te găsească printre stele...

- Şi dacă totul între noi nu-i un portal spre-o altă lume
De ce am împărţi la doi şi am semna cu-acelaşi nume

O poezie şi-un destin? De ce-am aşterne cu răbdare
Poveşti ce nu ne aparţin, sau uneori, din întâmplare,

Pe unde tu, pe unde eu, am rătăci? Ce paşi nesiguri
Ar face drum peste abis şi-n calea nemuririi diguri?

Noi suntem fără-a ne fi fost întreg şi niciodată parte
În vieţile care-au trecut... Ce-o să urmeze după moarte

Nu mă-nspăimântă. Între noi stau pasiuni nebănuite
Şi doi arhangheli ce păzesc atâtea vise netrăite...

poezie de Ioan Grigoraş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!