Descurajare

Sunt cu mine de mână într-un deşert de suflet. Nu-i oază
Şi aşa-s de însetat de orice şi am frică să n-am... mi-e groază
Că văd numai dune pustii. Nu mai văd pe alţii, ca oameni,
Căci nu e Pământul ce-a fost; adăpat de un "bine", ce-l sameni?!

Se pare că globu-i mai mult, mişunat zi de zi, an de an,
Dar nu mai se simte bun-simţ, dăruire, prieten... E ban!
Se discută de el, e cota înălţimii, e-un dar să-l deţii fără scrupul, să fie...
Şi-i bob de nisip; tot, cât el de ar fi nu-i îndeajuns tot, cât de-a fi bogăţie!?!

Mă bântuie aspru tăiosul de vânt şi întind mâna ca orbul
S-ajung nu ştiu unde şi alunec în gol peste os dezvelit de amintiri, sau de corbul
-Ce una şi alta-s- la fel de înţelepte, să creadă c-a fi nu-i răsuflet...
Doar singur, de gând, sau culoare eternă... este veşnic, el, suflet!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (7 noiembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suferinţa

E de neimaginat...
cum programarea-i falsă,
nu merge tot rotund, cum pasă;
de jucător abil şi bine antrenat.

Traseul este scurt...
şi-i totuşi, mult, mult, chin...
din nu ştiu ce putere ce-a creat destin;
căci nu-i alunecare, totu-i întrerupt.

Nu este recompensă...
oricât te-ai dărui să-ţi fie lin,
norocul nu-ţi surâde, de eşti fin;
obstacole sunt, lumea e adversă.

Mai mult, e nedreptate...
nu e răspunsul la măsura ce o dai,
chiar de-ai dona din totul ce nu ai;
nu poţi să te ajungi, la mult, la cantitate.

Balanţă nu-i...
nu ştiu de este vreun criteriu;
când alţii pot să vândă apa... deuteriu;
iar tu, nici pâine n-ai, pe masă ca să pui.

Nu-i totul roată...
căci unii au cumpărat bilet de înalt
pe banii tăi; nu se zdrobesc- chiar de fac salt-
iar ţie abisul... doar atât ţi se arată.

Nu ştiu morala...
căci chiar de binele mereu promulg
şi cred inexorabil că-s produs de demiurg;
n-am nici-o linişte, nici fericire... viaţa-i goală.

Rămâne resemnarea...
adică nu mai cer nimic să am,
mai bine nu veneam şi doar plecam;
sunt predispus să am nimic... doar vis şi încercarea.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (6 iunie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumul cunoaşterii

Ca eu să te cunosc,
mai întâi trebuie să-ţi efleurez privirea,
apoi să-ţi tulbur mintea ca un mosc,
să mă primeşti în gând, gândirea,
să iau un loc în suflet,
să-ţi ating într-un tot tremur mâna,
de care să mă prind dintr-un răsuflet,
să mă apropii mult de corp, întins pe râna
pe care să-l pătrund
pe toatele intrări, cotloane
şi unde să mă vărs profund
de mine, să mă uit de orice, galoane
ce inutile sunt,
când dezbrăcat tot, gol
de umbre... numai o umbră pe pământ
e numai adevăr, nu se mai joacă rol,
ci numai pur şi simplu dăruirea
total, până la oase... trosc,
când e doar câteva minute fericirea
de-a fi, să pot să te cunosc
şi să mi te repet minute, ore, zile, ani...
ce fac din fire, firi, bălani...
pân' n-o să mă mai recunosc!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (21 august 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Imposibila debarasare

M-am plictisit, profund, de mine
Uitându-mă-n oglindă zilnic
La trup, ce-mi îngrijesc în silnic...
Şi-i tot mai rău, nu e mai bine.

Încerc mereu să pun, nu iau,
Îi dau şanse de prezentare...
Fatidic, însă, zilnic moare,
Câte puţin şi nu mai vreau.

Aş vrea să fiu un nou, un altul,
Cu tot şi eu şi anturaj...
Nu ştiu, e-o lipsă de curaj
Sau nu ştiu, eu, cum să fac saltul.

Îmi număr zile petrecute
- Nici nu ştiu, de sunt câştigate -
Căci nu le am, toate-s uitate
Şi le credeam pururi avute.

Mă pierd şi nu-i deloc patetic,
Să nu mai am nici căutare...
Credeam că-i doar o întâmplare,
Dar nu-i... se caută estetic.

Atunci, de ce-am acumulat
Atâta carte, simţ şi suflet
Şi cum, nimic, nu mai înduplec?...
Prezentul este expirat?!?

E sigur, schimb, că nu se poate
De-a nu mai fi... şi existând!
Rămâne să mă-ntorc în gând
Să mă suport... eternitate!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (27 noiembrie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E... "nu-i"!

Cum oare-o fi senzaţia, o zi, de-a nu mai fi?
Căci şi nimicul este... nu s-ar mai denumi!
Doar că nu este "a fi", este "a nu fi", un "nu-i"...
Absent, c-un loc şi el; neant, cui te supui!

Că minus, sigur, este, cu certitudine-n balanţă,
Altfel s-ar dărâma cumul, tot doar creanţă!
N-ar fi lipsa, în minus, aşa cum e, o esenţă
Şi şir de număr, cifre... n-ar fi, n-ar fi valenţă?!

Şi cât de explicabil este un nu, "nu mai e",
Cel nevăzut, ne "a fi"-ul, de antimaterie,
În neîntâlnirea-i lipsă, programic; ca şi astru...
Ce-n negru nu se încrede, de pierit, de dezastru?...

Şi neantul dus, plecat, ce-l ţinem suflet, noi,
Cel ce-n întâlniri n-apare, ne apără de "apoi"?
Nu e mister nicicum, că nu-i mister nici el...
E-un punct; acul la zero! Nefiinţa... cu eternel!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (31 mai 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Introspecţie

Mă uit la mine; mă iubesc
Aşa cum sunt, că ştiu că-s unic
Şi de n-o fac e grav, greşesc...
Riscând ura la toţi, teluric.

Mă iau bucată cu bucată
Mă răsucind; simţ analitic
Ce încă-l am din mamă, tată,
Cu educaţia-mi de critic.

N-am cum să fiu nemulţumit,
Că n-aş şti altul cum să fiu!
Din alţii-aş fi heteroclit...
Şi acum, oricum e prea târziu.

Şi nici nu ştiu care-s criterii
Recunoscute universal,
Chiar ştiind c-am multele materii
Ce-am destinate... material.

Mai dificil ar fi "ascunsul",
Ce poate nici eu nu-l cunosc...
Chiar zilnic dacă-i măsor pulsul,
Mi-adulmecând, eu, propriul mosc.

Mă plimb, în fond, cu trei persoane,
Că trup şi suflet nu-s totuna;
Când trup sunt bine, nu-s în toane,
Şi-a treia, mintea-i ca nebuna!

Ar fi normal să am un şef
Calculator, un eficace;
Descurcăreţ ca un gherghef,
Hotărâtor de cum se face.

Deci pân' la urmă-s aparenţă,
Atât cât sunt un fizic gol,
Ce lumea-i zice... existenţă;
Un trup, cu voturi într-un bol!

Mintea-mi, de-i zice "raţiunea",
N-o ştie nimeni de pe stradă;
Doar eu, de-i sunt accepţiunea
Şi ea la rându-i... de mi-e întreagă.

Rămâne, culmea, eu, ocultul
Nedemonstrat cu cifre-n legi;
Un suflet, un chibrit, tumultul,
Ce corp şi minte... nu-l dezlegi.

Pe rând le luând, întâi cu trupul,
E-un reprodus de-original;
Deci ca valoare nu-i el scumpul
Din ce-am... şi-i singurul letal!

Privind spre raţiune, minte,
Chiar de se pierde hardul-creier,
Poate lăsa veşnic aminte
La alţii; un cântec, nu pe greier!

Cu sufletu-i mai complicat,
Căci poţi să-l ai sau este lipsă...
Deci singurul neconfirmat
În viaţă... Poate fi-n eclipsă!

Şi-acum, oricum e mult mai simplu;
Prezenţa, faţa, nu se poartă...
Poţi fi-n eter, cu amprenta "nicku"
Ca avatar... de pus la poartă.

Mintea oricum nu mai e-n vogă
Căci nu e timp de ea, nu-i "divă";
E bine fără, crez în togă,
Zicând doar "Da"... fără împotrivă.

De suflet nu poţi să mă iei,
De n-ai şi tu şi nu se schimbă;
Cum mintea s-ar fura, ehei...
... Iar trup, s-ar dedubla-n oglindă!?!...

... Deci, pot spune că-s trup şi suflet
Şi dac-o spun, e că am minte...
Şi-o spun din corp, că am răsuflet
Şi sufletu-mi dă, cast... cuvinte.

Încerc de-o viaţă să fiu tot,
De-aceea mă iubesc cu-ardoare
Ce-n timp m-am străduit... Şi pot
Să fiu; vizibil, gând... şi-o floare!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (18 iunie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fi român

Că sunt român, o ştiu prea bine,
Căci sunt născut pe-acel pământ,
Dar chiar mai mult, şi mult mai sfânt,
Ea, România s-a născut în mine.

A fi român nu-i doar un nume,
Nici România doar un loc,
A fi român e-un tainic foc,
Ce-l port cu mine oriunde-n lume.

A fi român nu e doar grai,
A fi român nu stă în straie,
Nici doar a şti corect a scrie,
A fi român e-un colţ de rai,

Ce-l porţi în suflet zi de zi,
Asta înseamnă a fi român,
Şi ştiu c-aşa o să rămân,
Oriunde-n lume voi trăi.

Că sunt român, da mă mândresc,
Căci Dumnezeu aşa a vrut,
Să pună-n chipul meu de lut,
Şi-un strop din tot ce-i românesc.

poezie de Marius Alexandru (martie 2024)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crez... laic

Am crezuri proprii, al meu intim,
Clădit din tatonări un cert;
Că discul nu-i nicicum concert
Şi propriul viitor nu-l ştim!

Nu cred în măşti de carnaval,
Sau nu comunic, de nu-i chip.
N-am dialog stereotip...
Pretind un ochi în ochi, verbal.

Nu cumpăr lucru nevăzut,
Căci am orori de ascunzători;
Privirea-mi dă miros de flori
Şi evitări sunt semn de furt!

Nu cred în false controverse
-Şi, mai puţin, de n-am dat ghes-
Ce-s doar isteric înţeles
De-a face "da"-urile inverse.

Mă simt profund debusolat
Când fără a cere, îs debitor
Şi hăituit apărător,
Devin perpetuul vinovat...

Se pare, am dreptul meu suprem
Să-mi aleg fel de-a fi, unic,
Iar dragoste, sau inamic,
Mă iau cum sunt... al lor totem!

N-aştept şi, nu dau recompense,
Convins că datul nu se cere
Şi-i doar infimul, din avere...
Alesul, din prea mult, cu pense.

Nu dau năvală, stoic stau
Pe malul vieţii, un pescar,
Să prind doar ce mi-e dat de dar...
Şi nu-l ţin, returnez ce iau...

E-un pic din crezul meu, ce vreau!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (7 iulie 2015)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plângând

Mi-am pus în gând de astăzi singur să mă plâng
Şi să-l adun de azi picuri de-o mare în amintiri,
Că nimeni n-o va face apoi când trup mă frâng
Şi un alt recensământ n-oi fi între omeniri.

Şi am plânset aşa mult, ce-am adunat să-l vărs
Că l-am acumulat din părinţi moşteniri
Ce nimeni nu mai plânge, îs doar putregaiul stors...
Şi atât de mult au dus cu ei, dor şi iubiri.

Să mă spăl singur eu păcate în lacrimi, milă
Să mi-o port eu povara, că pe alţii n-o să-i am
Prinşi doar de treaba lor, ce lasă în urmă în silă
Ce-o am; o ştiu e-un pic, mi-e scrisă în os din neam.

Se stoarce suflet apă, de-un dor de ce nu ştiu
De ce-am uitat; prieteni, dascăli, iubiri, neştiuţi
Ce i-am avut, atins, văd chipuri 'ntr-un târziu;
Înceţoşat se uită de-s încă, ori sunt pierduţi.

E mult mai bine aşa, timp nu-mi las datorie
Şi-mi liniştesc şi suflet, parcă-s mai pur, curat
Şi obrajii, ochii-mi şterg, ce-s becul de-o făclie
Cu multe raze, stele-n lacrimi cu gust sărat!

Mă prăbuşesc mă înlăcrăm pe foaia de hârtie
Că nu mai pot de răul ce-mi pare că mă trec
Pe nesimţite, sperând că mie n-o să-mi vie
O zi când nodul, ce-am în gât, îmi va fi de înec...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (30 ianuarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Celălalt

Se umple timp de tine, spaţiu-i vid
Dacă nu eşti, mi se opreşte totul;
Nici gând nu trece, sufletu-i arid,
Nu mai e ţel... cenuşă este focul.

Nu mai e sunet de-ţi dispare glas,
Cum nu-i auz de nu mai eşti un sunet
Şi nici speranţă nu-i când bun rămas
Nu-ţi laşi... nici fulger nu-i de nu eşti tunet.

Nici vânt n-adie de nu te atinge
Şi amprentă-şi caută-n elicea rozei
Ce arsurile le răcorind durere stinge...
Eşti poezia vieţii din neantul prozei.

Cum un cristal de gheaţă nu-i nea fără tine
Să stingi febra din suflet, lacrimi să-ndulceşti
Sorbind sarea şi amar din tot ce nu e bine
În cuvinte calde... eşti gesturi îngereşti.

Eşti nevoia-n sine de-a fi parte într-una
Ca într-un Univers fără de planete,
Existenţa însăşi cum lumea-i doar una
Ce-o ţi tu... în dulceag, sorbit pe-ndelete.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (14 decembrie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cazier

E timp să-mi fac bilanţ de-o escapadă
De fapte ce-am produs şi-am fost pricină;
Să văd obiectiv de-am fost de vină
Şi dacă "acasă", îi mai pot spune... "Ţară dragă"?

Întâi avutul, ipocrit la cei ce l-au,
S-a dus, mi s-a luat... "japcă" încet-încet
De-un co-popor ce l-am pierdut de înţelept...
Cu-atât mai mult, cu cât venisem ca să dau!

Mi-am risipit economii prin primării
Sponsorizând lingăi parşivi cu râs sarcastic,
Mă pedepsind că nu-mi dau suflet!?... Drastic
Punând străbunii-mi inventar... cu sforării.

Mi-au luat şi bruma ce-mi rămase-un colţ de ţarnă
Căci grosu-i luat şi-i dedesubt la zeci de blocuri,
-Falsificând ce-au numărat "public", ca ale lor stocuri-
Ce din părinţi le-aveam... S-au dus pe goarnă!

Maşinile mi-au spart, le-au făcut rable,
Ce-am construit mi-au luat în schimb, dezdăunare;
Că trebuia mai mult să pun şi-n răzbunare
Şi judecăţile-am pierdut... N-am dat "parale"!?

Sunt un ratat în ochii lor că după o viaţă
N-am nici cât alţii au făcut în trei luni;
Să-i sparg afară pe străini!?... Nu-s printre buni!...
Nici diplome de-o lună n-am... Nu-s dur de gheaţă!?

Toţi ce m-au frânt, m-au mărunţit, mi-au luat avut,
Sunt protejaţi că-mpart ce au, ce nu-i al lor!?
Eu sunt doar cont de cheltuieli... Nu-s "autor",
Că n-am pus mâna... Deci rămân "necunoscut"!

Am un câştig căci stresul mult şi vise sparte
Aduc aminte de uman ce-l am, mi-e boală
De prea mult bine-ntors în rău; că nicio şcoală
Nu-mi dă câştig, căci se prescrie... nedreptate?!

Deci mi-ar rămâne decât rugi, fără de mistic,
Numai că popii ieri mi-au spus "n-ai loc de veci
De nu ne dai...!", c-aşa se-mparte, să petreci
Precum Iisus, ce-l proslăvesc... eufemistic!?...

Dosar curat cred c-am, deci pot să cer
Un pic de suflet din ce nu-i, ce-a mai rămas
Din plus cu minus... De nu ţeasta-mi las la ras,
Că oricum golită-i... N-am măcar nici cazier!!!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (20 octombrie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Imigrant

E devenit aproape o rasă
Făr' de culoare definită.
"Exterior" îi este ispită...
S-a săturat, de viaţă "trasă".

Visează sigur motivat,
Câştigu-i doar mulţumitor.
Îşi face plan de viitor...
De unde e, s-a săturat!

Nimic nu vrea, nu mai îl leagă.
Renunţă fără să clipească
La neam, la ţara strămoşească;
Nu o mai vrea, nu-i mai e dragă.

Îşi vinde tot şi pleacă-n lume
Căci fiu de neam, este hulit.
N-are nimic, chiar de-a muncit...
Nu-i dintre fortunaţi, nu-i nume.

Ajuns "aiurea" nu-i uşor,
Munceşte mult, de se speteşte.
Adună un pic, dar reuşeşte...
Nu-i fericit, dar are spor.

Îi e dor de ţară, sau de-o rudă,
Dar timpul trece, uită-ncet.
E drept, trăieşte sobru, ascet,
Ban se câştigă greu, cu trudă.

Vine pe-acasă tot mai rar,
Pentru cutume, ce-a lăsat.
Prietenii l-au şi uitat,
E ruda, ce aduce dar.

Are mâini roase de la muncă,
Dar are casă şi maşină;
Putea să stea, el n-are vină...
Acasă-s hoţi, ştiu doar poruncă.

De ce-i mai bine în altă parte?
De ce, noroc, au numai curve
Şi n-are cine să-i perturbe!?
Ne pierdem neam... ne dorim moarte!?!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (30 iunie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea-i mult pre juvenilă

N-am înţeles şi n-o să înţeleg, se pare,
De ce e dragostea atât de multă la început?
De ce doar tinereţii pare ar fi avut
Şi apoi de ce, din ce în ce, mai mult e-o încercare?

Pentru ce e iubire fără înţelepciune,
Ca şi cum parc-ar fi lipsită de virtute,
De vreun control de sine, doar cuceriri avute...
De ce nu ne-am iubi cum şi la soare... apune?

Nu sunt matur 'ndeajuns amorul să-l discern,
Să aflu din ce naşte; din suflet, ori frumos?...
Ş-n timpu-n anticar, tabloul preţios,
De ce nu-s adoraţii, la fel... Etatea-i tern!?...

Parcă-i un pic păcat... aşa cum nu-i etern...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (14 august 2014)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce combinaţie...

Cum tot este-o alcătuire din elemente disparate;
Cum om fărâmă-n plămădire-i şi lumea-i om în unicate?
Cum gându-i o înlănţuire de ergi înşiruiţi... conştiinţă?...
Cum nu-i şi fier, din plăsmuiri ce sunt... cum de nu-i fiinţă?

Cum cuarţul, ce-n cristale ţine, e evident că de el ştie,
Cum şi carbon şi musca ţeţe au toţi tipar de cum să fie?
Cum doar amestecul contează, toate la fel sunt în... fiinţate?
Cum calciul îmi alege osul să-mi fie... şi nu scoici uscate?

Cum apa, ce-o ţin, nu mă-neacă, este şi lacrimi şi oceane?
Cum dorul se-nfiripă el singur, însămânţându-mi-se aleane?
Cum foc şi arde şi se-mparte şi-n inimi... şi-i tot el un scrum?
Cum timpul nu-i, nu el se mişcă, doar noi parcurgem ştiut drum???

Cum aerul omoară peşte, ce tot din oxigen respiră?
Cum pomul frunza-şi încreţeşte şi nu-i la nimeni clorofilă?
Cum ştie dragostea chimie şi cum chimia nu iubeşte?...
Cum omul este tot secrete şi nu ştie singur ce este?

Cum sunt un lanţ în răsucire şi nu pot singur să schimb zale?
Cum drumuri sunt nenumărate şi singur nu-mi cunosc o cale?
Cum câinele ce-a fost un lup, iubire-mi dă mai mult de-un seamăn?...
Cum atunci lumea al cărui "in" îs, nu mă iubeşte... Şi-i sunt geamăn?

Şi chiar de-aş şti multe din ele -c-am învăţat, dar de la alţii-
Tot nu-i îndeajuns!... Răspunsuri nu-s, că genii-s presupus înalţii
Ce mi-au predat din bagaj gene; m-au osândit în foc şi fum
Şi sunt pierdut şi eu şi-ai mei?!... Tot întrebând... "De ce şi cum???"

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (1 septembrie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Melcul

Sunt supărat pe mine rău,
Chiar de n-a fost premeditat;
Am simţit scrâşnetul călcat
Prin iarba-naltă-n herăstrău.

Am zvâcnet surd în piept, durere
Şi să privesc sub talpă am frică,
Căci ştiu că lumea e mai mică
Din lipsa mea de prevedere.

Stau în genunchi, mai mult m-aplec
Şi-n mână prind un boţ de fiinţă
Chircită, necerând căinţă...
Fusese-o casă, un suflet melc...

Şi-acum am gând terorizat
De zile-ntregi, că-s un nedrept,
Doar un pretins că-s înţelept...
Călcând pe vieţi, fără vreun "dat".

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (25 iunie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plângere de nevinovăţie pentru pierderea eternităţii

Alerg nebun spre staţia "La moarte"
În cursa mea de spectator fugar,
Cu capul gol de neputinţă, gust amar
De a fi nevinovat de ce nu pot deţine; soarte!

Stau condamnat degeaba la pedeapsă,
Ce n-o am, decât de alţii aş fi născut
Şi n-am luat vieţi, să mi se ia a mea; scăzut
Din timp, ce-am unul, unica-mi sinapsă!

Nu ştiu, nu-i Constituţie Universală
De respect pentru fiinţa-mi, nu-i nici o transparenţă
De a-mi decide, singur, prin bine, experienţă...
Nu altuia la mână, neîntemeiat vasală?

Mi se pun vini, în spate, ani, întâmplător, boală!

Mi se va spune, că, ce este piere, moare,
Dar eu nu sunt la fel, eu deţin raţiune;
Gândesc cu minte, suflet, sunt o perfecţiune...
Am învăţat ce-i dreptul, să m-apăr şi mă doare!

Sunt un Hristos, în fond, nu o râmă, oarecare!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (24 martie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plecare

E groaznic că s-a inventat plecarea
-Ce de când ştiu mi-a dat melancolii-
Împovărându-mi gândul cu uitarea
Ce-mi ia din loc, în timp... din reverii.

Dar nu-i aşa?!... Sau poate nu tot timpul
-Ce-am căutat zadarnic să dezmint-
Crezând că despărţirea-i anotimpul,
Mereu alt-nou, frumos... avid să-l simt!?

Sigur, de când mă ştiu, am iubit marea,
Cea unde valul sparge stâncile-n nisip
Sau mângâie doar plaja cum sudoarea
Pe pielea caldă... leac într-un risip..

De ea mi-e veşnic dor şi-i plâng plecarea
De-ultim talaz ce nu vreau să mă spele
De veşnicu-i murmur foşnit şi-nfiorarea
Iubirilor vacanţelor... prefigurate-n iele.

Când plec e ca şi ruperea de coaste
Cu smulsul inimii şi creierul în stoarcere
Cu teama veşnică de părăsiri nefaste
Ce nu se-ntorc la rugi... pentr-o întoarcere.

Ştiind riscul de despart definitiv
Plecările mă deztrupează-adânc
Şi-ncerc dezesperat să n-am motiv
De consonanţe triste... le-ngropând.

Am frica, ce-a vecină când se moare,
Căci părăsirea-n nesfârşit se reproduce
Acumulându-se-n finalul de plecare...
C-un sens unic şi fără de răscruce.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (18 februarie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Componente

Mă tot surprind cu-aceeaşi întrebare;
Cât de tăcut ne e prietenul ce moare!?...
Nici cel mai mic semn nu ne dă, cum că a fost!...
Chiar să nu fim mai mult de-un viitor compost?

Parcă-i prea brusc inopinatul exit, straniu
De gol de la inertu' cel revăd; cu-acelaşi craniu
Ce până ieri îmi tot zâmbea, îmi zicea glume!
Şi nu-i răspuns chiar de-i la fel şi-l strig pe nume!...

... Nu-mi mai răspunde, e de-un rece indiferent
Şi n-are lipsuri, tot ce-a fost, e tot, prezent.
Doar nu-i mişcare şi atunci ce suntem, ce-i?...
Înseamnă; "trup" că-i o himeră... doar idei?!?...

... Şi-unde pleacă simţ, ardori, multe visări,
Cuvinte, deznădejdi, buchetele de flori;
De nu mai ştiu nimic de cel ce le-a purtat
Şi brusc, toate l-au părăsit, l-au... avortat?!

Chiar dacă-mi iau din timp spre judecată,
Sunt incapabil să-mi strâng gândurile roată,
Să spun dacă sunt "trup", sau sunt un... nu-i;
Căci pe-unu-l văd! Cu ce nu este?... Şi e al cui?

Mă întreb, cu suflet gol, cine pe cine l-are;
Dusul de vis pe umeri -stins ca o strigare-
Ce creşte pom; un trup, umflându-se-nghiţind?
Sau e-un noian imens de "feeling" în perind?

Şi-atunci -de vin-ar fi- e-a cui?... Cui aparţine?
Sunt simţul-gând, ascuns în "trup", artere, vine
Aşteptând ziua de-un final de fugi funeste,
Lăsând ce nu-i?... Şi indiferent, de-a fost, de este???...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (14 august 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ansamblu

Ce sunt în fond; cel ce gândeşte
Şi, când gând nu-i, suflet e doar
Ce plânge, râde, timp opreşte
Balanţa... în veşnic balansoar?!

Sau sunt un corp ce tot hrănesc
Din mult efort, cât am voinţa...
Un sclav, că-l ţin, nu prididesc
Convins c-aşa-mi câştig căinţa?!

Ori sunt pretenţia că sunt,
Un pictor ce dă sens culorii
Ce mi-o fac strai, când sunt veşmânt...
Un hazardat al întâmplării?!

Poate am şansa tot să fiu,
O raritate printre euri;
Un corp, cu suflet, gândul viu
Şi-un vis de noi... din vechi eseuri...?!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (16 august 2014)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Râvnită genealogie

Îmi caut rădăcini, tulpină nu-mi pot creşte,
sau mugurele-mi caut, de este pe vreo creangă
de-un arbore, de-un Planck de punct îmi caut veste
şi partitură de-am şi mi-a fost scrisă-ntreagă.

Mă resetez cumul dintre transmiţători
din gene ce-mi cunosc, ce le-am avut aproape
-din ce-am din tată, mamă, bunici, predecesori-
pe caractere, nume... să-mi fac integritate.

Sar de pe-un ram pe altul, ca într-un labirint;
căci sunt şi Sârbu, Cucu, nu doar un Rădulescu,
sunt Caretaş, Mândaru, sunt eu ce-i reprezint...
Şi-un Relicovschi a fost, antecedent pedestru.

La rându-mi, amalgam de fruct mi-l fac cu Vlas
şi mă îmbin fluid din Baciu, Lemian
prn ea o Constantin, ce-mi fură suflet, glas...
Nu ştiu cine mai sunt, ce vânt m-aduce... Dan!

Stau singur fără cuib, că n-am acces pe ramuri,
mă uit în jur stingher, căci nimeni nu mă cheamă...
Nici vârstele nu-mi ştiu, inelele din neamuri,
cât încă pot să sui şi trunchi nu se destramă.

Nu ştiu unde să urc, pe ce încrengătură
mi-aş vrea să mă sădesc, să fiu eu singur, pom;
neştiuţi să am fraţi, să reîncep aventură...
Sunt strigăt şi răspuns aştept... ca orice om!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (23 mai 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Separare de întreg

Îmi iau încetinel bagajele din mine
Şi-ncep cu gânduri, minte cât mai e;
Transfer în vise întrebările "de ce?"
La care n-am răspuns... Şi-i tot mai rău, nu-i bine!

Încerc să-mi caut gazdă primitoare
Că n-am ajuns să-mi iau proprietate;
Nu ştiu nici plata cum se face-n... vietate?
Nici cost nu ştiu de-i nou, sau bună... stare!?

În timpul scurt ce l-am doar preaviz
Nu ştiu nici data, nici condiţii de contract
Şi tot joc piesa-n recuzită act cu act,
Fără rol scris să-nvăţ... Un joc de quiz!

Împlânt din simţuri ce-ncă ţin trezite
În "josul" tot mai slab ce mă purta zburând,
Ce-ncearcă să mă-nşele se-ngropând
Perfid, tot mai bolând... Materii putrezite!

Întunecat fără de gând nici minte, duse,
Mai las un pic de simţuri, ce-s mai multe,
Să ştiu încă de mine, să-ntind punte
Să nu mă pierd de tot de oasele... răpuse.

În ultimă instanţă suflet o să-mi mut,
Ce-s EU până la urmă, singurul cert viu
Ce-aş putea fi ca şi-alţii nul, pustiu
Dar încă m-am; sunt propriul meu avut!

În cursa care sunt şi-alerg şi-s îngrădit
Şi m-am iubit şi-am fost rănit, mi s-a frânt rază;
Îmi las dorinţe, locuri, o cernită emfază
Şi mă restrâng idilic... din prozaic devin mit!

Îmi rescriu lanţul de-ntâmplări iar neştiute
Dar cu un dram din altele ratate;
Sunt iar fuior, o boare-n fum de libertate
Fugit din corp... ce-l văd se căţărând pe stâncile abrupte.

Îngheţ, irig din apa-mi şi mi-aştept golit
De timp; ascult un semn de-a fi din nou
O pensulă-n culoare pe-un pânzit tablou...
Crezând c-o zi voi fi un fir de savaot!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (11 decembrie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!