Râvnită genealogie
Îmi caut rădăcini, tulpină nu-mi pot crește,
sau mugurele-mi caut, de este pe vreo creangă
de-un arbore, de-un Planck de punct îmi caut veste
și partitură de-am și mi-a fost scrisă-ntreagă.
Mă resetez cumul dintre transmițători
din gene ce-mi cunosc, ce le-am avut aproape
-din ce-am din tată, mamă, bunici, predecesori-
pe caractere, nume... să-mi fac integritate.
Sar de pe-un ram pe altul, ca într-un labirint;
căci sunt și Sârbu, Cucu, nu doar un Rădulescu,
sunt Caretaș, Mândaru, sunt eu ce-i reprezint...
Și-un Relicovschi a fost, antecedent pedestru.
La rându-mi, amalgam de fruct mi-l fac cu Vlas
și mă îmbin fluid din Baciu, Lemian
prn ea o Constantin, ce-mi fură suflet, glas...
Nu știu cine mai sunt, ce vânt m-aduce... Dan!
Stau singur fără cuib, că n-am acces pe ramuri,
mă uit în jur stingher, căci nimeni nu mă cheamă...
Nici vârstele nu-mi știu, inelele din neamuri,
cât încă pot să sui și trunchi nu se destramă.
Nu știu unde să urc, pe ce încrengătură
mi-aș vrea să mă sădesc, să fiu eu singur, pom;
neștiuți să am frați, să reîncep aventură...
Sunt strigăt și răspuns aștept... ca orice om!
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (23 mai 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Citate similare
Plângând
Mi-am pus în gând de astăzi singur să mă plâng
Și să-l adun de azi picuri de-o mare în amintiri,
Că nimeni n-o va face apoi când trup mă frâng
Și un alt recensământ n-oi fi între omeniri.
Și am plânset așa mult, ce-am adunat să-l vărs
Că l-am acumulat din părinți moșteniri
Ce nimeni nu mai plânge, îs doar putregaiul stors...
Și atât de mult au dus cu ei, dor și iubiri.
Să mă spăl singur eu păcate în lacrimi, milă
Să mi-o port eu povara, că pe alții n-o să-i am
Prinși doar de treaba lor, ce lasă în urmă în silă
Ce-o am; o știu e-un pic, mi-e scrisă în os din neam.
Se stoarce suflet apă, de-un dor de ce nu știu
De ce-am uitat; prieteni, dascăli, iubiri, neștiuți
Ce i-am avut, atins, văd chipuri 'ntr-un târziu;
Încețoșat se uită de-s încă, ori sunt pierduți.
E mult mai bine așa, timp nu-mi las datorie
Și-mi liniștesc și suflet, parcă-s mai pur, curat
Și obrajii, ochii-mi șterg, ce-s becul de-o făclie
Cu multe raze, stele-n lacrimi cu gust sărat!
Mă prăbușesc mă înlăcrăm pe foaia de hârtie
Că nu mai pot de răul ce-mi pare că mă trec
Pe nesimțite, sperând că mie n-o să-mi vie
O zi când nodul, ce-am în gât, îmi va fi de înec...
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (30 ianuarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Componente
Mă tot surprind cu-aceeași întrebare;
Cât de tăcut ne e prietenul ce moare!?...
Nici cel mai mic semn nu ne dă, cum că a fost!...
Chiar să nu fim mai mult de-un viitor compost?
Parcă-i prea brusc inopinatul exit, straniu
De gol de la inertu' cel revăd; cu-același craniu
Ce până ieri îmi tot zâmbea, îmi zicea glume!
Și nu-i răspuns chiar de-i la fel și-l strig pe nume!...
... Nu-mi mai răspunde, e de-un rece indiferent
Și n-are lipsuri, tot ce-a fost, e tot, prezent.
Doar nu-i mișcare și atunci ce suntem, ce-i?...
Înseamnă; "trup" că-i o himeră... doar idei?!?...
... Și-unde pleacă simț, ardori, multe visări,
Cuvinte, deznădejdi, buchetele de flori;
De nu mai știu nimic de cel ce le-a purtat
Și brusc, toate l-au părăsit, l-au... avortat?!
Chiar dacă-mi iau din timp spre judecată,
Sunt incapabil să-mi strâng gândurile roată,
Să spun dacă sunt "trup", sau sunt un... nu-i;
Căci pe-unu-l văd! Cu ce nu este?... Și e al cui?
Mă întreb, cu suflet gol, cine pe cine l-are;
Dusul de vis pe umeri -stins ca o strigare-
Ce crește pom; un trup, umflându-se-nghițind?
Sau e-un noian imens de "feeling" în perind?
Și-atunci -de vin-ar fi- e-a cui?... Cui aparține?
Sunt simțul-gând, ascuns în "trup", artere, vine
Așteptând ziua de-un final de fugi funeste,
Lăsând ce nu-i?... Și indiferent, de-a fost, de este???...
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (14 august 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Repere
Trăiesc imperceptibil doar printre puncte de reper
ce mi se dau încă; multe primite, neîntrebat de le prefer.
Nu am știut nimic -și-i despre mine- și niciodată nu voi ști
cum m-am născut, când am ieșit, intrat, venit și nici când voi muri...
Nici cel puțin de cât de bun am fost nu știu... sau cât de rău;
n-am calitatea să mă judec singur, altul mi-e călău.
Nu știu, oricât m-am pregătit -și cât m-am pregătit- de-am competență...
Până și-n dragoste cutume mi s-au dat... Și mi s-a luat din existență.
Mă uit pe cer 'ntr-o noapte, asta, într-o primăvară, după ploaie;
ce neînsemnat sunt, nici măcar un punct, nici cel puțin un licărit-văpaie...
Ce mult aș fi dat totul, m-aș fi dat pentru-a mă ști, pentr-o părere,
să știu mult peste timp, cândva, de voi fi parte din repere?...
Dar n-are rost să m-amăgesc, în fond sunt două emisfere
ce greu, ce greu le-am câștigat și-s primele ce-mi pierd, cele mai efemere.
Noroc că singur mi-am fantomele de libertate, mă strecor citindu-mi ere
ce-am moștenit și-așa-mi mai prelungesc pulsații de pulsar, în lungile-mi artere..
... Mă-ntind un scurt popas, parcurs de suflet nevăzut ce-i la vedere,
încorsetat printre piroane, răstignit pe-o cruce sângerândă de repere...
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (10 mai 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
SMS de copil... de dincolo
Ascultă mamă, nu mai plânge,
Căci seci... și-ai dat tot ce-ai avut.
Știu, inima-ți de piept se strânge
Doar gând la gând că m-ai pierdut.
Tată, mă iartă, nu ți-am spus
Că o să plec fără de veste...
Și-ai rămas singur, ți-am răpus
Speranța să-ți fiu ce-ai fost, peste.
Prietenii mei buni, lăsați
Cu mai puțin suflet deodată,
Să nu rămâneți supărați
De nu-s l-apel, ori ocupată.
Colegii mei, când stați la ore,
Să-mi luați măcar un timp notițe,
Scrise-n culori, multicolore,
Să-mi colorez arse cosițe.
Iubitul meu, nu mă uita,
Chiar de nu-mi țin promisiuni
Că-o zi poate-aș fi fost a ta...
N-am stat nicicând de-un vineri, luni.
Să mă iertați, vă rog, cu toții,
Necunoscuți ce-aș fi-ntâlnit...
Cei ce mă plâng, compatrioții
Frustrați... c-am ignorat trăit.
Vă voi fi-n orice asfințit...
Vinovați să n-aibă dormit!
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (7 noiembrie 2015)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Lumina de ieri
Caut, nu știu ce caut. Caut
un cer trecut, ajunul apus.
Cât de-aplecată e fruntea menită-nălțărilor altădată!
Caut, nu știu ce caut. Caut
aurore ce-au fost, țâșnitoare, aprinse
fântâni - azi cu ape legate și-nvinse.
Caut, nu știu ce caut. Caut
O oră mare rămasă în mine fără făptură
Ca pe-un ulcior mort o urmă de gură.
Caut, nu știu ce caut. Subt stele de ieri,
subt trecutele, caut
lumina stinsă pe care-o tot laud.
poezie celebră de Lucian Blaga din La cumpăna apelor (1933)
Adăugat de Veronica Șerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Textul original este scris în limba română.
Cartea "Trilogia cunoasterii" de Lucian Blaga este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la Dăruirea supremă sau... dragoste
Te pierd în dragoste-n fațete,
Nu mai am glas de epitete,
Te redescopăr dor mereu,
Cum nuanțele de-un curcubeu.
Te știu din gust, de prima oară
Când am crezut că-i într-o doară...
Mă regăsesc înlănțuit
De-un zâmbet fin, dintr-un clipit.
Mă prăbușesc în trup de fald
Cu izul răcoros de cald,
Mă-nlănțui printre glezne dulci...
Răstălmăcesc dorinți, porunci.
Mă caut; nu mă vreau pe mine,
Alerg cu ochi, gând, după tine.
Sunt TU, căci singur nu exist...
Ești rațiunea-mi de persist.
Dar nu mai am nici rațiune,
Mă las turbat de goliciune,
Îmi mușc din suflet, să-ți ofer...
Îs lipsit de tot, de caracter.
Sunt haina-ți, să mă porți cu tine,
Să-ți simt odoarea, vânt ce vine.
Sunt și inel, pe-un fir de deget
Topit, să-ți dau ce vrei... Nu preget!
Nu știu din ce minuni combini
Să fii... de mintea-mi întrețini
Ca pe-un colant, pe pași de ciută;
Ce-o alerg mereu, o nevăzută.
Ești umbra-mi, ce și-a pierdut sursa,
Îmi ești misterul, nepătrunsa;
Mereu o taină, o surpiză...
Ești veșnica mea criză.
Privirea de-o arunci fugar
Devine oceanelor un far.
Ești călăuza mea, o stea...
De nume-mi dai... Îți sunt dragostea!
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (28 mai 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Pagină de lume
Stau gânditor pe-un scaun, nemișcat, aton
Avalând tot ce-i în jur; imagini unicate,
Căci fiecare clipă-i alta, un abandon
De ce a fost, înspre a fi... și oricui c-o altă parte!
Absorb avid momentum, căci e cât încă "sunt"
Și vreau să-mi fac colaj de-un film în mii de cadre,
Pe rola cu al meu rol pe-o coajă de pământ,
Ce-i voi fi condiment... raclă-ntre candelabre!
O fadă mângâiere o am, fiindcă mă știu
Că-s lume cu de-ai mei și va dispare toată
Odată, căci deodată am fost toți fată, fiu
Și lumi ce-au fost, vor fi cum spițele pe-o roată!
Poate de aceea scriu, pe fila-mi... paginată...
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (31 august 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Ma...
Mi-e dor de degete-ți prin păr
Tentaculându-mi amintiri...
Revăd căldura-ți din priviri
Resimt sărut pe-obraz... Mă dor.
Nu mai am aura de pui
Și nici nu mai am cui mă plânge
Micime, răutăți, nu-mi frânge;
Stau aninat, uitat, de-un cui.
N-aud iubirea-ți în cuvinte,
N-am sfat de suflet, sunt pierdut...
Mi-e rău să spun că te-am avut,
Urăsc doar să-mi aduc aminte...
Sunt jumătate tu, îs "ea"
Noroc că te-aparțin, ești parte
Ce nici vecia nu desparte
Ce sunt, ești eu, a mea ma... ma
Visez cu ochi deschiși și plâng
C-am rămas singur, n-am cui spune
De-al meu necaz, n-ascultă lume
Că n-am nici bucurii să strâng!
Dar să n-ai frică, n-ai pierit,
Căci timpul vrea să mai exiști
Ești încă trupu-mi, mai persiști
În sânge-n gând, cât n-am murit...
Că n-am știut să te păstrez
Adorm sleit de remușcare...
Uitasem: nașterea se moare!
Mă ierți ma... ma, eternul crez...
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu
Adăugat de Iulia Mirancea
Comentează! | Votează! | Copiază!
Au fost scrise 14 comentarii până acum.Mut, de... ieri
Pe câți am cunoscut, pe câte,
Stau toți în mintea-mi, nume slute;
Doar poze pe-un mixaj-mister,
Pe-un raft de film de-un emisfer...
Le scot "on play" cu gândul dus
Dintr-un trecut de mult apus;
Mă minunez, parcă-s de ieri...
Mi-e dor de toți, de ierni, de veri...
... De cele chipuri reștiute;
Le am, le simt, sunt zeci, sunt sute
Și sunt sărac, că le-am pierdut...
Și cât le-am vrut, cât m-am zbătut.
... Le-am adunat cu drag o viață
De-am vrut doar eu, c-așa a fost ață
Sau singure sau strecurat
La bar c-o bere... sau în pat.
N-am nicio cameră obscură,
Stau cu ochi deschiși, timpul mă fură;
Nu-i am din nou alăturea,
Nu pot să-i chem, le-am uitat stea...
... Sunt numai aștri fără nume,
Adesea-s numai a mea lume
De-mprejurări, vise tactile
Se promenând cadre-n pupile.
Cum să-i mai chem, căci de-ar veni
Aș fi atunci, poate-aș refi,
Dar nici eter nu mă ajută;
Trecut e-o undă, o redută.
Or fi aceeași cum simt eu
Sau sunt efemer curcubeu
Ce-l văd sublim, nu pot atinge...
Lumină ce din bec se stinge?!
Sunt prizonier, handicapat
De-un simț ce-i unul câștigat
Și l-am pierdut anticipat;
E simțul vorbei... Mi s-a luat!
Ce stranii simțuri înăscute
-Auz, văz, pipăit... multe-
Toate depind de-o exprimare
Ce ni s-a dat din întâmplare...
... În partaj infim de animale!
PS.
E-o pierdere universală
Ce-o plâng, ea-i a mea boală
La scara mea de-un simplu om...
Aș vrea să-i am toți crengi, un pom!
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (23 aprilie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Cont
Mă îndrept încet, vers șapte sute
De întortochieri, gând în cuvinte
Ce n-aveam loc 'n atâta minte
Ce-o țin ostatică, de-s mute.
Și am conștiința; puțin e
Și cât sunt de neîndemânatec...
Tragic de taciturn, zănatec,
Satiric, melodram... orice.
E propria-mi eliberare
Și cred că nu rănesc pe nimeni;
Doar masochiști ce sciu doar vineri
Trăind din supt de orișicare!?!
Tânjesc s-ating suflet pereche;
Doar unul doar și îmi e-ndeajuns
De-l iau de mână-ntr-un pătruns...
Sau lume-o tragem de ureche?!
M-aș vrea suflând pe alte buze,
Uitat de somn pe piept în freamăt
Lâng-o veioză... Strigăt, geamăt
De-o dragoste în vid de muze.
Este și-un fel de închinăciune
Către ai mei ce nu-i mai am
Sau ce-i ce-mi sunt, erau, iubeam,
Ori un sobor de plecăciune.
Aș vrea să fiu și-un manifest
Că-s înrolat eu singur, unul
Să schimbe lumea rea cu bunul...
Măcar de-aș fi imbold de-un gest?!?
M-am tot înșiruit cuvinte
Așa cum știu, un amator
De scris, de viață, de amor...
Mă vreau fuior, de-un vis cuminte...
... Un vers de-aducere, aminte!
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (9 februarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Cade
cade zăpadă multă să ne-ajungă...
nici nu știu dacă te mai iubesc
nici nu știu dacă mai am nevoie de mine
în toiul iernii cad mă rătăcesc
sunt și pădure și izvor dar și tăciune
să cazi e simplu să te ridici e greu
caut un prieten să îmi fie aproape
nu știu unde mai sunt cine sunt eu
știu totuși că nu pot să calc pe ape
iarna e mai tăcută ca nicicând
fulgii tot cad și cad ca o perdea
frigul când e tăios când e mai blând
pe-afară nu se-arată nimenea
doar oamenii de nea au mai rămas
să ne aducă aminte că sunt vii
au gânduri multe chiar dacă n-au glas
îi înțeleg doar cei ce sunt copii
mi-a picat așa ciudă pe iarnă
că vrea să-mi intre-n casă și în suflet
în loc să stea afară și să cearnă
iar inima să-mi bată fără sunet
nu mai cădea zăpadă, ne-a ajuns...
poezie de Mihai Chira
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Trup cu nume
Sunt singur și în jur e-atata lume,
Dar Doamne cât de singur pot să fiu!
În trupul meu ce poartă al meu nume,
M-am rătăcit și cine sunt nu știu.
Sunt foarte mulți acei ce-mi dau binețe,
La fel și foarte mulți ce nu îmi dau
Și stau în bucurie sau tristețe,
Atunci când doar cu mine, eu mai stau.
Încerc să mă cunosc pe dinlăuntru,
De eu n-o fac, un altul n-o va face,
Mă-ntreb de sunt iubire sau sunt sumbru,
Atunci când sufletul în mine tace.
Sunt singur înlăuntru-n ăsta lume,
Dar am să mă împart atât cât pot,
Să dau bucăți din trupul meu cu nume,
Acelor ce iubire nu mai pot.
poezie de Adi Conțu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Eu nu știu
Eu nu știu cum să mă numesc,
Nici nu știu ce-i omenesc.
Nici lumea nu o recunosc,
Nici viața ce o trăiesc.
Eu nu știu uneori ce mai gândesc,
Nici ce-mi doresc, ce pot să iubesc.
Nici focul ce arde în mine,
Nici cine-l aprinde, cine-l întreține.
Eu nu știu de unde tot vine
Atâta dor în zile senine.
Atâtea lacrimi transpuse în rime,
Atâta chemare de tine.
Eu nu știu cine mă cheamă,
Cine visele tot îmi destramă.
Cine îmi alungă liniștea în penumbră
Pe unde gândurile îmi tot zburdă.
Eu nu știu cine mai sunt,
Ce legământ am pe acest pământ.
Cu cine l-am făcut, cine la hotărât.
Cine înaintea mea a știut.
Eu nu știu ce-i început, când a-început
Cum toate se-nvârt într-un tot nesfârșit.
Nu știu unde am greșit, dacă am greșit,
În tot ce-am făcut, în tot ce-am iubit.
Eu nu știu când m-am pierdut atât de mult,
Prin atâtea cuvinte tăcute doar pentru tine.
poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Căutare
Sunt iar un gând, pe strada
Dintr-un oraș himeric,
Acum, visând balada
De amor, trăit feeric.
Mi se topește piept
La glas de sub timpane.
În vele-n vânt... mă-ndrept
Spre forme diafane.
Cu sufletul la gură
Aștept din nou apel,
Să pier în aventură...
Fără, în minte, țel.
Doar să-ți simt iar parfum,
Amestecat cu tine
Și să te-ajung din drum,
Pe unde-oi fi, cu cine...
Și nu mai dorm, sleit,
De-atât extaz să-nviu
Suflet, de atunci murit
Și trup, în trup să-ți fiu.
Dar gândul nu-i îndeajuns
Că-i doar un vis, neființă
Și-aștept să-mi iau răspuns,
Să-mi caut suferință...
... Și pășesc tremurând
Pe strada de-un oraș,
Cu drog de tine-n gând...
Un sniff de pătimaș...
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (9 iunie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Dor străin
Sunt singur pe stânca bătută de vânt,
Pe-o coastă abruptă de munte,
Și nu știu ce caut aici, pe Pământ,
Cu simțuri ciudate, din pene veșmânt,
Și pofte sălbatice, crunte.
Sunt rege, sunt vultur, dar nu mi-am dorit
Un corp muritor să mă cheme;
Eram printre stele, o clipă-am murit,
Și poate vreun zeu m-a cules și-a dorit
Să zbor în înalturi o vreme.
Trec vagi amintiri ca prin ochiuri de nor,
Ceva pentru-o clipă-mi apare,
Și parcă aș ști ce-am să fiu de-am să mor,
Mi-e frică, dar cred că mai mult îmi e dor
De vechea, eterna mea stare.
Nu știu cine-am fost și de unde-am venit,
Pot numai să-ncerc să-mi închipui
O lume ciudată și-un zbor nesfârșit
Prin spațiul imens și de stele ticsit,
Ocean ce-și agită nisipu-i.
Acum sunt aici și privesc împrejur
Spre lumea ce-alegeri nu-mi lasă
Sunt mare, sunt rege, sunt falnic, sunt dur,
Dar totuși străin, într-un simplu sejur,
Cu dor nesfârșit de acasă.
poezie de Daniel Vișan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Liber, foarte liber
Sunt om liber, foarte liber, pot trăi sau pot muri,
pot iubi în miezul zilei sau sfârși în zori de zi,
sunt o simplă întrebare, cu un complicat răspuns,
pot urca pînă la stele, fără-a ști că e de-ajuns.
Sunt ca cerul nopții, liber, când mai jos și când mai sus,
nimeni nu mă mai întreabă ce-am făcut și ce am spus,
sunt o simplă licărire ce, mai toți, cred că o văd
doar când viața-i o dilemă și le pare-a fi prăpăd.
Sunt om liber, foarte liber, n-am ce da, n-am ce să cer,
știu ce-i viața, știu ce moartea, am curaj să cred, să sper,
vin din marginile lumii, însă eu n-o mărginesc,
în deplina-mi libertate, n-am de ce să mă feresc.
Sunt ca fluturele care simte ploaia după vânt,
simte vântul după forma umbrelor de pe pământ,
caut boabele de rouă ce, mereu, în zori de zi,
udă firul crud al ierbii ce-și dorește a trăi.
Sunt om liber, foarte liber, pașii singur mi-i măsor,
și tot singur pot decide dacă vreau sau nu să mor,
dacă merg spre mai departe, dacă vreau să stau pe loc,
dacă vreau să fiu ca focul, sau să ard cu totu-n foc.
Sunt așa cum este firea celor ce-și doresc trăi
fără teama că li-i dată datoria de-a muri,
sunt mai liber decât clipa care știe că a fost
și-a dat timpului măsură, și a dat faptelor rost.
Sunt om liber, foarte liber, sunt precum mi-e dat să fiu,
știu ce-nseamnă libertatea, tot ce-nvăț, învăț să știu...
poezie de Daniel-Dumitru Darie din Dincolo de praguri (9 august 2013)
Adăugat de Daniel-Dumitru Darie
Comentează! | Votează! | Copiază!
Decont
Îmi fac decont de ruperi
dintr-o memorie uitată
călătorind cu gândul în tavan
cu ochii ficși, uscați
din când în când,
în rest au licărul de neavând
figurile de tați
ce-au părăsit copii taman
când școala nu e terminată...
și veșnic vor trăi cu întreruperi...
Îmi sunt și colegii
sau prea mulți prieteni
ori simpli cunoscuți, de-un leat,
ce nu-i zăresc pe străzi
deși cu dor îi caut!?...
Este ca-n meciul cu balonul aut
când nu e nimeni să-l arunce înspre corzi
și-alergători pe-o ață totul au lăsat
în cursa doar de dus, sub ceteni...
din dat c-un zar și n-au trișat, oh, blegii...
Și-ncă se duc, se pare c-au chemare
de schimbat de... țară
și-acum pleacă ușor
-că-i doar democrație-...
dar nefast le pleacă și copii
indiferent mai tineri, sau maturi de-ar fi...
se duce-o seminție
din care-s sigur parte și-am să mor
la fel, așa-n nepusă masă, într-o doară...
căci tot remarc, nu se răspunde la-ntrebare...
Deja e-un rău imens de gol
că tot mai greu mă regăsesc,
mă caut printre alții ca și mine...
și nu-i chiar dacă mă tot uit în jur
și-mi caut dialog... nu un oarecare
c-așa sunt eu; ce nu cunosc, mă doare
și încă nu-mi vreau tur
c-am încă ceva sacru-n vine
și-o groază de istorii să le povestesc...
îmi joc propria piesă tot mai greu, n-am parteneri de rol...
Aș putea da-neștire nume
poate-n "attach" la câteva imagini
-din cele ce cu siguranță-ncurc-...
ca-ntotdeauna n-am dat importanță
la ce nu mi-e profund util...
aproape o rușine, eu plecatul în exil,
în loc să mă fi străduit, nu-n aroganță
de trecător așa prin viață, doar să mă descurc...
Sunt vinovat, fără de margini,
poate de-aia-ncet, încet, rămân singur pe lume...
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (25 februarie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Dregători
Trăiesc ca într-un " déjà vu"
Că ținte știu nu pot s-ating;
Toți cei din jur mă fură, înving...
Nimic nu e la fel acu'.
Pe nimeni nu mai ai de pază...
Toți spun ce trebuie să faci,
Doar tu pe ei să nu te bagi;.
Mici sau mai mari, sunt toți de vază!?!
Orice gândesc rămân perplex,
Căci școala nu mai e nimic;
Se poate face doar un pic
Și ești o parte din "Sed lex"?!?
La nimeni n-ai cui să te plângi
Căci plânsul e o slăbiciune,
O rugă în deșertăciune;
E cum săgeta... ce-ți arunci!
Și culpa nici nu mai există,
Sunt prezumat nevinovați;
Nici la copii nu mai sunt tați...
Doar paguba-i ce mai persistă!
Deci plățile-au un singur sens
Vidându-ne-n gaura neagră
La hoți cu buzunarul dens
De-avut... Cerându-le tot lor să "dreagă"!!!
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (3 martie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Porționări în pierdere
... partea mea, de pasăre ușoară,
își tot pierde din pene,
privirea ageră-i tot mai alene
și totuși, timpul zboară...
... și câinele din mine, bun,
nici nu mai latră, nu păzește
ce-am, nu mai gonește
nici stihii, pe-orice ne-bun...
... nici vorbă de vreun leu, rege,
căci scaunele-jilț sunt ocupate
de mulți alergători... palate,
îs multe, nu mai am vreo lege...
... noroc că i-am citit pe Platon, pe Seneca
și gândul mi-a rămas îngreunat,
atât de greu că nu-mi poate fi, el, luat...
mă redescopăr singur, zilnic... Eureka!
PS
... și ce să fac acum, să plâng
că nu știu ce fac alții, ai mei,
ce sunt... nu, au fost, ei, zmei
și n-au citit... cum oare se re-strâng...
... din pierderi, un întreg se mai ajung?
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (25 august 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Uni... vers
Ce mult mi-aș vrea, mai mult decât orice,
Să știu c-o să mă știu știut un altceva, altfel
De-un fost ex-Terra-om ce-ar provoca de ce
Doar pentru c-ar fi fost un singular... nițel.
... În viață nu se știe de orișicare șters,
Dar cel puțin cuvânt de-un unic, uni... vers...
Prin care aș fi trecut odată în pas de mers!
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (11 februarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!