Plângere de nevinovăție pentru pierderea eternității
Alerg nebun spre stația "La moarte"
În cursa mea de spectator fugar,
Cu capul gol de neputință, gust amar
De a fi nevinovat de ce nu pot deține; soarte!
Stau condamnat degeaba la pedeapsă,
Ce n-o am, decât de alții aș fi născut
Și n-am luat vieți, să mi se ia a mea; scăzut
Din timp, ce-am unul, unica-mi sinapsă!
Nu știu, nu-i Constituție Universală
De respect pentru ființa-mi, nu-i nici o transparență
De a-mi decide, singur, prin bine, experiență...
Nu altuia la mână, neîntemeiat vasală?
Mi se pun vini, în spate, ani, întâmplător, boală!
Mi se va spune, că, ce este piere, moare,
Dar eu nu sunt la fel, eu dețin rațiune;
Gândesc cu minte, suflet, sunt o perfecțiune...
Am învățat ce-i dreptul, să m-apăr și mă doare!
Sunt un Hristos, în fond, nu o râmă, oarecare!...
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (24 martie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Citate similare
În așteptare
Adulmec urmele lăsate de pașii ce-ai trecut călcând,
Să simt bătăile de puls ce-mi lasă unde, ce uitasem
Și alerg să prind din urmă totul, să iau clipitele pe rând,
Că n-am știut că nu mai e, la fel, cu ce de mult lăsasem.
Sunt ca felina care-și linge din rănile deschise în piele
Și așteaptă alte nouă vieți, să se consume în așteptare.
În noapte singur stau visând, să te văd una printre stele,
Că știu că bolta de nu-i ești, se stinge vis și lumea moare...
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (26 octombrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Album... fișic?!
Am dat o raită prin album,
Uitat de-un fad cotidian;
Nici bani și nici meridian,
N-am handicap, să plec la drum.
Sunt clipe - de iubite dragi,
Părinți, copii, puțini prieteni-
La schi, sau în culcuș pe jnepeni
Sau la nudiști, fără nădragi...
Sunt file scumpe de album
-Cu chip în rânjet afișate-
Prezente-n gând, demult uitate...
Îmi sunt cum dalele de drum.
Dau foi sau clic, să le revăd
-Ferice sunt, de-mi sunt frumoase
Le șterg, sau rup, de sunt hidoase-
Trecut îmi curăț, șterg prăpăd.
Buimac mă uit, ca la un altul
-Nici cei din jur... nici eu n-aș fi-
La pozele color sau gri...
Am umezi ochi, simt catafalcul.
Suntem alături și-mi dau mâna
-Căci nici nu e așa departe-
Gândesc, timp mult, nu mă desparte;
Însă nu-i spațiul, nu-i totuna.
Mă văd unde plângeam atunci
-De-o clipă singur, de-un nimic-
Și-aveam adresa-n mână, în plic
Nedezlipit, pentru porunci...
... Erau mulți ani spre experiență
-Tânăr naiv- ce n-o aveam;
Pot vinde poze ce-adunam
Să-mi cumpăr timp... de existență!?!
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (28 septembrie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Mă tem
Mă tem că nici popor n-ajunge
Să învingă șleahta de tâlhari
Precum haiducii, pe cai mari...
Și care pot pe neam înfrânge!
Mă tem c-am pe-undeva, înăuntru
-În ce-i istoria trecută-
O rădăcină înfipt-neruptă...
Într-un vampir, la neam, lăuntru.......
Mă tem și de-alde ce-s pe stradă,
Că nu le știu hidosul gând,
Nu-i știu pe ce orgii îs stând
Și când pot răbufni-n paradă!?
Mă tem, de ce-am ales, sau nu,
Că n-am ce face, e totuna!
Oricum se schimbă-ntr-un, într-una,
La fel... Cum n-ai mai știi de "TU"!
Mă tem al dracului, de tot,
De ce mi s-a promis degeaba!
Mă tem, că încet devine graba
Și, zâmbet poate fi netot!
Mă tem că drept, se minte strâmb
Și, prostul trece de deștept...
Și-s așa mulți, să-i iau în piept...
Și ei în piept mi-nfig carâmb!
Mă tem că tot ce-am câștigat
Din toți de-ai mei, ce au pierit,
Parcă n-a fost, s-a risipit...
Și sânge n-am, l-am tot vărsat!
Mă tem pentru că eu n-am gură,
Șansa să țipe, ce-au tot hoții...
Și mi-au luat vis și, eu, nepoții
N-o s-avem nici de bătătură!
Mă tem până și de ai mei,
Că-s creduli rău, n-au vigilență,
Sau gaură-i inteligență...
Ori, sunt și ei, tot derbedei?!
Mă tem, mă tem chiar și de mine,
C-am tot crezut în tot ce fac,
Dar am greșit și eu și, tac...
Că oricum n-am glas, nici sânge-n vine!
Mă tem că Dumnezeu mă lasă
Singur și, sunt cu mâna goală!
Dar, o să mă fac iad, cu smoală...
Și Drac, să-i pescuiesc în plasă!...
Pân' n-or mai ști de ei, de casă!
Că oricum sunt morți și, groapa-i rasă!
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (6 februarie 2017)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
S.O.S. țara mea!
Vreau să vorbesc de țara mea;
O mână de pământ sfințit
Ce mi-am lăsat, fugar cinstit,
Că n-am vrut, să-mi bat joc de ea.
E țara unde cinstea moare;
Căci nu mai sunt părinți s-o aibă
-Plecați de timp, sleiți de treabă
Ei ce-o credeau nemuritoare.
E țara unde cartea moare
Pe rafturi de biblioteci
Între coperți, de piele, reci...
Citite de bibliotecare.
E țara unde breasla moare
Cu diplome fără de școală
Și dascăli ce predau morală,
Titluri... pe bani la orișicare.
E țara unde cultul moare
Cu preoți ce cultivă luatul
Uitând pe veci binevolatul;
Avizi de plăți de-nmormântare.
E țara unde "prostul" moare;
Cel ce-i nevinovat, victimă,
E pedepsit lipsit de vină,
Iar crima-i o bună purtare.
E țara unde viața moare
În spitale transformate-n morgă
Cu medici specialiști-n vorbă
Și șpaga lor amețitoare.
E țara unde român moare,
Că n-are bani, nici să mai nască...
Țiganii, se-nmulțesc în gașcă
Și fură ca să-și facă stare.
E țara unde unde visu-mi moare
Și m-am născut pe timp de vis;
Educat, fără compromis...
Și moartea ei profund mă doare.
E țara unde totul moare,
Cu pușcării drept experiență...
De n-ai partid, n-ai existență...
Hoți, delatorii au onoare.
Viața mi-aș da, s-aibă progres
Țărâna -ce la alții-i praf-
De Stea... de-un cinematograf
Unde-mi joc rol de S. O. S.!
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (18 noiembrie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Rugăminte
Mi-am luat vacanță să te văd
Aveam un dor nebun de tine.
Credeam că singur e mai bine...
De-atuncea viața-i un prăpăd.
Visam "sublim" și nu vedeam
Că sunt departe de-un "model"...
Vedenii aveam, mă înfierbântam;
Mi-am pierdut timp, nu mai am țel.
Eram nebun de întâlniri,
Credeam că "noul" e mai bun
Fără să știu că-s doar "veniri"
Și totu-i gol, nu-i simț, nicicum.
Doream vâltori și "stress "continuu
Să am ce nu mi se dădea.
Uram candoarea în rectiliniu
Și mângâierea la o cafea...
Mi-e dor, sunt obosit de gol
Nu mă înțelege nicio ființă.
Amant, să fiu, nu mai vreau rol;
Sunt doar smerit și cer căință!
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (19 iunie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Stări
Sunt ca o apă în minimum trei stări;
Ori mintea caldă, m-aburind spre zări,
Anost doar mă curgând, ca timp să treacă,
Până o să îngheț, albit și gura o să-mi tacă...
Sau forma seacă, când nu sunt, de sublimat,
Să m-absorb singur, să revin din dur, armat
Din ce-am rețea, o plasă toată numai fire,
De ce-s în fond, opacul mat, sau strălucire...
Sărat ca marea, ce-am depozit pentru lacrimi,
Sfințit pe fir de busuioc, să iert din patimi,
Amar ca fierea, când necazul nu mă scapă...
Mă ține strâns, îndiguit în mine... apă!
În fond esența-i că-s fluidul, gheață-n amintire,
Ce mă topesc, cât de mic semn am, de iubire...
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (15 martie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Din când în când
Ultim zbor de cules floare,
Îmbătări de polen, nectar
Și-ac smuls din pântec, insectar;
Așa din când în când se moare!
Cuib de ciocănitoare
Cu pui în pomul găunos
Ce hulă îl prăvale jos;
Așa din când în când se moare!
De-abia născut ce stă-n picioare
Pe stepa-n răgnete arzând
În lins ce nu-i al mamei, blând;
Așa din când în când se moare!
Doar dăruire-n așteptare
Și înșelat de suflet cast
Plângând de nenoroc nefast;
Așa din când în când se moare!
Sublim amor cu violare
De vis și trup pur neatins,
Cu gust amar de viață stins;
Așa din când în când se moare!
O dragoste, când totul doare
Orbul rănit, ce nu o știe
Și singur stingere-și îmbie;
Așa din când în când se moare!
Ochi plânși înălțați la altare
Cu semn întretăiat de mână
Ce-și pierde pereche-n țărână;
Așa din când în când se moare!
Părinții duși rămași o boare
De-o lumânare aprinsă arar
Ce plâng și-acum și n-ai habar;
Așa din când în când se moare!
Îi-este ultim apus de soare,
Noapte eternă stând să-nceapă
Fără de gând că zori nu crapă;
Așa din când în când se moare!
Când nu mai e nimic, uitare,
Mai mult decât de trup prezență,
Nici gând de urmă, de esență...
Așa din când în când se moare!
Totu-i o apă trecătoare
Ce spală timp de umbre duse
Ce nici n-au fost de n-ar fi spuse...
Așa din când în când se moare!
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (24 ianuarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
A fost scris un comentariu până acum.Descurajare
Sunt cu mine de mână într-un deșert de suflet. Nu-i oază
Și așa-s de însetat de orice și am frică să n-am... mi-e groază
Că văd numai dune pustii. Nu mai văd pe alții, ca oameni,
Căci nu e Pământul ce-a fost; adăpat de un "bine", ce-l sameni?!
Se pare că globu-i mai mult, mișunat zi de zi, an de an,
Dar nu mai se simte bun-simț, dăruire, prieten... E ban!
Se discută de el, e cota înălțimii, e-un dar să-l deții fără scrupul, să fie...
Și-i bob de nisip; tot, cât el de ar fi nu-i îndeajuns tot, cât de-a fi bogăție!?!
Mă bântuie aspru tăiosul de vânt și întind mâna ca orbul
S-ajung nu știu unde și alunec în gol peste os dezvelit de amintiri, sau de corbul
-Ce una și alta-s- la fel de înțelepte, să creadă c-a fi nu-i răsuflet...
Doar singur, de gând, sau culoare eternă... este veșnic, el, suflet!
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (7 noiembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Nestatornic
Cum oare copilu-i din mine și nu-i cum sunt eu, partenera...
Și gând ce-am precis doar al meu, nu-l respect, masca-mi pun, viziera,
Și cum de sunt eu de atâția de ani și-uit de mine, mă întreb în oglindă,
Iar visul ce îl am l-am avut de copil, l-am trădat, trădător... se perindă?
Cum inima îmi spune -ce-i drept că o am- și mintea, de-a mea, poate minte,
Iar dragostea pură rămasă la fel către acceași se întreabă și ea- ne dezminte
Și nașterea vrută, adulată de toți, de ce-o tot girăm să ne poarte
Amarul de ani și ne zbatem să fim... Pentru ce subiect... Obiect, pentru moarte?
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (9 noiembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Simplu privitor
Sunt un obiectiv, cu unghiul mare,
ce nu pot face schimb de întâmplare,
doar să mă întorc, cum filmul pe o rolă,
cu un flash din când în când aureolă.
Sunt cum un cititor de mii de aventuri,
oricum scrise deja de alte edituri
și nici pe-a mea, în care-aș fi erou,
nu mi-o dețin, o derulez ca pe-un rulou
stând aplecat, sau în genunchi, să văd
ce-i pe covorul ce îmi e întins; prăpăd,
sau bine... să-mi tai cu ascuțiș de minte,
sau să sudez, cu suflet ce-am fierbinte,
riscând inevitabilul... el să rămână
tăiat, sau pus definitiv de mână...
O poză, decupată de-un pierdut negativ,
rămas nu subiect... doar un obiectiv!
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (18 martie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Pierdut țară!
Vă spun din proprie experiență
-Ce-am câștigat c-onoare și cu chin-
Că-n țara, unde-am-nceput o existență,
Îmi este spre rușine, strâmb destin.
E-acolo, unde de vorbesc, sunt înjurat,
Chiar de încerc din propiile-mi puteri,
S-o-nvăț; să nu mai cadă în păcat,
Să nu greșească precum alți, până mai ieri.
E țara unde vin, că-i casa mea,
-Din pântecele ei m-am făcut om-
Dar tot ce-aduc câștig, mi se tot ia;
Sunt despuiat de fructele-mi de pom.
Nu mi se dau străbunii înapoi,
-Mă fură de țărâna unde-au fost-
Și n-am nici ajutor, nici de la voi;
Sunt tot eu un damnat, un hoț, un prost.
N-am drept nici să-mi fac singur adăpost
Pe cimitirul trecerii de timp;
Unde-au sălaș ai mei și-au ținut post
Și m-au născut... crescându-mă-n răstimp.
Printr-o minciună mi se ia mașină
De pe tărâmul ce-i al meu cu acte;
Avize n-am, că n-am dosar cu șină...
N-am voie să-mi fac casă, să-mi spun carte!?
Nevinovat mă pierd printre procese
-Că nu mint, spaga mi-e uitată-
Iar vinovaților nu-i cazul să le pese,
Căci le plătesc... pierdutu-n judecată.
Sunt zilnic mai scârbit, irevocabil,
C-o țară mi-a furat poporul meu;
Mi-a luat și dreptul inalienabil
De-a fi bunul produs, de Dumnezeu.
Nu pot fi-n țara mea nici imigrant
-Scursură ce nu stie furt, minciună-
Sunt pur și simplu nimeni, ignorant;
N-am drept la spus, sunt sursă de ranchiună.
Și mă topesc de dorul de trecut,
-Dar nu mai văd, pe străzi, dintre ai mei-
Sunt doar alb-nergru, evului film mut;
Sutana dintre atâți arhierei...
... Un biet profug, un naturalizat,
Ce mi-am lăsat copii -uitând... genetic-
'n pământ străin ce m-a exorcizat;
De necredință, lipsă d-omenie, de patetic.
Sunt doar un navetist de circumstanță,
În viață, ce-am greșit fugind de rău
Și m-am întors -crezând în importanță-
S-ajut pe-ai mei, să nu cunoască hău,
S-acopăr hăul, melancolic, ce mi-e rană,
Să fiu printre bătrâni în a mea țară,
Să plâng în cimitir, în vechea strană,
Să-ncerc să îmi scot semeni din ocară!...
Din școli, ce le-am făcut p-aici ș-acolo,
Citind și exersând de zi cu zi,
Valoare n-am!... Alții și-o strigă în tremolo;
Făcută pe furiș, doar pe hârtii.
Am gust de-a spune, fără de oprire
-Căci inima vreau toată s-o debarc
Și-ntreb de am vreo șansă, la citire-
Sau îmi pun țeava lângă tâmplă, s-o descarc.
Fric-am să mor, aici, să fiu lignit,
Un nimeni care sunt, din întâmplare;
Și-un Păunescu ați negat și răstignit!!!
... Unde-am uitat să venerăm pe cel ce moare.
Așa c-o să mă-ntorc, de unde nu-s,
Să plâng, de unul singur, nedreptatea
De-a fi, printr-o greșeală, un produs
De popor, țară făr-a ști... umanitatea!!!
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (7 noiembrie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Rimă
Mi-am încorsetat parcă gândul în dragostea frumoasei rime,
De ceva timp, nu știu; să-mi chinui plăcerea prin cuvinte alese...
Mie-mi nu; pentru alții, ce-ar crede că-i tot ușor, făr' să le pese
Că pas de dans e de când lumea... în acord, de corpurile sublime!
E cântec tot, ce-i aștepți geamăn cuvântul pus, ghicit, pereche,
Neașteptat de ce va fi; un paso doble în bang de-un clopot,
Grav câteodată, cum și viața -ce n-o simțim, doar când e veche,
Sau clopoțel cu ritm de step- ce-o alerg nebun pierdut în ropot.
Sunt melancolic tot mai des, îndrăgostit de fostul mine,
Ce atunci nici nu știam că sunt și că voi fi un suvenir,
Mă căutând fine fărâme, cum puzzle, să mă refac rime...
Și căutări în jur s-agăț... din ce-am atins și mai respir.
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (30 mai 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Inutil
Fug, alerg
în pleonasm...
N-ajung, nu prind
în sinonim.
Criticu-l șterg
Pentru sarcasm...
Suflet aprind
la anonim.
Sunt minte, gând...
le-mpărtășesc,
dau suflu, har
pe gratuit.
Mă-nvăț mergând,
mă spovedesc...
N-aștept vreun dar,
dau neplătit.
Mă-ntreb -nu știu,
e-același lucru-
mai mult să fac
și pentru cine...
Că doar pustiu
parte-am, de hâtru.
Ascult și tac...
Voi știți... ce-i bine?!?
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (9 august 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Repere
Trăiesc imperceptibil doar printre puncte de reper
ce mi se dau încă; multe primite, neîntrebat de le prefer.
Nu am știut nimic -și-i despre mine- și niciodată nu voi ști
cum m-am născut, când am ieșit, intrat, venit și nici când voi muri...
Nici cel puțin de cât de bun am fost nu știu... sau cât de rău;
n-am calitatea să mă judec singur, altul mi-e călău.
Nu știu, oricât m-am pregătit -și cât m-am pregătit- de-am competență...
Până și-n dragoste cutume mi s-au dat... Și mi s-a luat din existență.
Mă uit pe cer 'ntr-o noapte, asta, într-o primăvară, după ploaie;
ce neînsemnat sunt, nici măcar un punct, nici cel puțin un licărit-văpaie...
Ce mult aș fi dat totul, m-aș fi dat pentru-a mă ști, pentr-o părere,
să știu mult peste timp, cândva, de voi fi parte din repere?...
Dar n-are rost să m-amăgesc, în fond sunt două emisfere
ce greu, ce greu le-am câștigat și-s primele ce-mi pierd, cele mai efemere.
Noroc că singur mi-am fantomele de libertate, mă strecor citindu-mi ere
ce-am moștenit și-așa-mi mai prelungesc pulsații de pulsar, în lungile-mi artere..
... Mă-ntind un scurt popas, parcurs de suflet nevăzut ce-i la vedere,
încorsetat printre piroane, răstignit pe-o cruce sângerândă de repere...
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (10 mai 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Am avut doar câte un părinte
Am trecut astăzi iar pe-unde m-am născut;
Fugar, pe lângă casă și am un nod în gât...
S-au prăvălit pe sufletul ce-l am, ce-i numai unul,
Talazuri de-amintiri torente, cu duiumul.
Că am așa cum toți, din lumea-ntreagă, o mamă
Și doar un singur tată; le-am făcut ieri pomană
Și-i plâng de unul singur, că n-are cine altul
Și mi-e un dor nebun... Și doar privesc înaltul!
Ah, Doamne, înțelegi că ești la fel, tot unul,
Că sunt pierdut și mintea mi-e goală cum nebunul
Ce tot crede-n reluare; multiple reîncarnări,
Strigând în van visând, răspuns în alinări...
M-arunc din azi pe-ecranul ce-l port pe emisferă
Și-ntorc rola de film uzat, o efemeră
De calde chipuri scrise codificat în sânge
Și mintea-mi s-a oprit... Un cerc pe tâmple strânge!
Sunt un șuvoi de dor și nespusă durere
Ascunsă, că nu-i nimeni să-ntrebe și mi-ar cere
Să-mi descarc timp -ce l-am- implementat în cărnuri
Cum tatuaje adânci... Nici oasele n-am țărmuri!...
Mă mângâie cuvinte recunoscute, line
Și simt atingeri molcome, înecuri în suspine
De despărțiri, ce-acum regret că-s adunate,
Le calculând pierdute, din mine... Eternitate!
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (2 august 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Introspecție
Mă uit la mine; mă iubesc
Așa cum sunt, că știu că-s unic
Și de n-o fac e grav, greșesc...
Riscând ura la toți, teluric.
Mă iau bucată cu bucată
Mă răsucind; simț analitic
Ce încă-l am din mamă, tată,
Cu educația-mi de critic.
N-am cum să fiu nemulțumit,
Că n-aș ști altul cum să fiu!
Din alții-aș fi heteroclit...
Și acum, oricum e prea târziu.
Și nici nu știu care-s criterii
Recunoscute universal,
Chiar știind c-am multele materii
Ce-am destinate... material.
Mai dificil ar fi "ascunsul",
Ce poate nici eu nu-l cunosc...
Chiar zilnic dacă-i măsor pulsul,
Mi-adulmecând, eu, propriul mosc.
Mă plimb, în fond, cu trei persoane,
Că trup și suflet nu-s totuna;
Când trup sunt bine, nu-s în toane,
Și-a treia, mintea-i ca nebuna!
Ar fi normal să am un șef
Calculator, un eficace;
Descurcăreț ca un gherghef,
Hotărâtor de cum se face.
Deci pân' la urmă-s aparență,
Atât cât sunt un fizic gol,
Ce lumea-i zice... existență;
Un trup, cu voturi într-un bol!
Mintea-mi, de-i zice "rațiunea",
N-o știe nimeni de pe stradă;
Doar eu, de-i sunt accepțiunea
Și ea la rându-i... de mi-e întreagă.
Rămâne, culmea, eu, ocultul
Nedemonstrat cu cifre-n legi;
Un suflet, un chibrit, tumultul,
Ce corp și minte... nu-l dezlegi.
Pe rând le luând, întâi cu trupul,
E-un reprodus de-original;
Deci ca valoare nu-i el scumpul
Din ce-am... și-i singurul letal!
Privind spre rațiune, minte,
Chiar de se pierde hardul-creier,
Poate lăsa veșnic aminte
La alții; un cântec, nu pe greier!
Cu sufletu-i mai complicat,
Căci poți să-l ai sau este lipsă...
Deci singurul neconfirmat
În viață... Poate fi-n eclipsă!
Și-acum, oricum e mult mai simplu;
Prezența, fața, nu se poartă...
Poți fi-n eter, cu amprenta "nicku"
Ca avatar... de pus la poartă.
Mintea oricum nu mai e-n vogă
Căci nu e timp de ea, nu-i "divă";
E bine fără, crez în togă,
Zicând doar "Da"... fără împotrivă.
De suflet nu poți să mă iei,
De n-ai și tu și nu se schimbă;
Cum mintea s-ar fura, ehei...
... Iar trup, s-ar dedubla-n oglindă!?!...
... Deci, pot spune că-s trup și suflet
Și dac-o spun, e că am minte...
Și-o spun din corp, că am răsuflet
Și sufletu-mi dă, cast... cuvinte.
Încerc de-o viață să fiu tot,
De-aceea mă iubesc cu-ardoare
Ce-n timp m-am străduit... Și pot
Să fiu; vizibil, gând... și-o floare!
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (18 iunie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Mereu nefiind
Tot copil sunt, tot un pui
Într-o inimă și-o minte;
Ce le am la fel, pe-un cui,
M-așteptând să mor cuminte.
La-nceput visam să fiu
Altfel decât ce eram;
Curios ce-o să deviu...
N-aveam timp, nu-l suportam!
Într-un timp, am fost ce-am vrut,
Sau s-a vrut ce-a fost să fie;
Ce părea neîntrerupt...
Doar etern, filozofie.
Și-ncet nu mai vreau să fiu
El, în care stau schimbat;
Mă revăd ades iar fiu,
Cu părinți, amorezat!
Tot mai des îs de unul singur,
Ca un figurant de-al meu
Și din vise mă prefigur;
Cel știut, de derbedeu...
... Un ștrengar, jucând cu viața
Făr-a ști că-i alta-ntr-una
Și-ntr-o zi din ani, fac piața
Cu ce-am zilele, cu luna...
Sunt o notă-n "eu", pe struna...
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (23 mai 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Niciun merit
Ce idiot sunt, îmi pierd timpul
Măsurat, delimitat
De condamnat ce sunt, absintul,
Un incapabil, un ratat.
Mă complac în inexplicabil,
În nul în loc d-intens;
Accept nerod un implacabil
Pierdut în inerția-n sens.
Am doar o piesă de jucat
Și sunt un prost actor,
Nici textul nu l-am învățat...
Dau vina pe-altul, pe-autor...
... Dar poate nu-s eu cel de vină,
Un limitat născut...
Încă n-am învățat nimic! Ruină
Mă complac, prost cum sunt crescut.
Mă uit la umbrele-mi lăsate
Pe vechile-mi hârtii;
O zestre d-elemente declasate
C-un singur merit, foste vii.
Sunt un umbrar de goliciune;
Perpetuez fantome
Din propria-mi deșertăciune
Ca mine, alte simple dogme.
Să-mi spună cineva abil
Ce pot face? E târziu?
Cum pot redeveni copil
D-un pierzător de timp... un ageamiu?!?
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (25 martie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Trepte
Mă uit la niște pui din coșul de nuiele
Și-i văd plăpânzi, nevinovați, pe toți cei patru;
Mici, blană diferită, încă orbi cu roză piele,
Toți puf, motani ce dorm îngrămădiți un' peste altu'.
O fi la fel la scara universală, oare,
Din când în când în gând un colț de ochi fugar
Și cu priviri de asemenea întrebătoare;
Ce va fi mâine om, sistemul planetar?
Căci știu, la rându-mi curs pot da de vreau,
Pentru că văd, stau și admir și-s protector...
Deci sunt destinul eu și întâmplătorul pot să dau...
În fond, sunt dintr-o scară un decident, decis de-un Creator!
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (11 mai 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian
Comentează! | Votează! | Copiază!
Exit...
M-am sculat, mort, într-o zi...
Nu era nimeni, nici tu, nici copii,
Nici tunel de lumini nu a fost;
Este-un negru teribil, compost.
Nu mai simt, nu exist, nu respir,
Nările nu-mi miros elixir,
Inima, îmi stă, nu mai bate...
Nu mai am, nicio zi, nici etate.
Sunt inert, obosit d-energie,
Niciun rai nu-i, nimic, feerie...
Stau întins, sunt sleit, sunt absent;
Sunt plecat, vindecat, impotent.
Și m-apasă imensul de negru,
Lacrimi n-am, nu mai sunt un integru...
Gând nu e, neuronii sunt stinși;
Mi-am lăsat și dușmani, sunt învinși.
Lumea nici nu mai este- se pare...
De m-am dus, pentru mine, ea moare.
Sunt convins că materia-i moartă;
Nu mai vin ca să bat, la vreo poartă.
N-am probleme de mâine, în esență,
Mă dezic de orice, d-existență...
Sunt salvat în neant, în memorii;
Vă deplâng, ce-ați rămas... Muritorii!!!
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (8 iunie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!