Viaţă

S-au pornit mii să întrebe şi miliarde să răspundă,
Străbătând nemărginirea fără sorţii de izbândă.
Căutând o viaţă-ntreagă cheia porţii către soartă,
Ei fereacă pe vecie trista omenirii poartă.

Poate cerul fără seamăn într-o zi de primăvară,
Şi-a deschis apele vieţii într-un ceas tainic de seară.
Iară ploaia care astăzi leagă cerul şi pămîntul,
A rodit mugurul vieţii veşnic treierat de vânturi.

Iară zbuciumul ce arde sufletele măcinate,
Este calea ce ne-ndreaptă către taine adevărate.
În zadar cercăm noi oameni să rotim pământu-n mână,
Când se duce veacul nostru şi ne-ntoarcem în ţărână.

poezie de Alexandra Chirvasitu (19 iunie 2014)
Adăugat de Alexandra Chirvasitu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpuri

Timpuri grele împovărează umerii vechii ţărâne,
Când nu ştim ce foc aduce lumina zilei de mâine.
Veşnic cântă orologiul lumii pline de sfârşituri,
Pe când viaţa îşi încheie simfonia doar în chipuri.

Oameni fără de valoare fură pâinea unor neamuri
Şi se roagă în biserici purtând fel şi fel de hramuri;
Într-o lume-n care unul calcă viu peste dreptate,
Tot acela se-amăgeşte năziund spre demnitate.

Şi mari vise îşi destramă firul fără tălmăcire,
Pierzându-şi apoi lumina într-un hău de amăgire;
Cei ce caută frenetic cheia tainei către soartă,
Îşi fereacă pe vecie simpla fericirii poartă.

Timpul trece fără milă şi în goana lui amară,
Omenirea înnebuneşte în trecerea ei fugară.
Însăşi viaţa e o luptă pentru rostul ei în lume,
Cu stindardul de izbândă doar uitarea unui nume.

poezie de Alexandra Chirvasitu (9 august 2014)
Adăugat de Alexandra Chirvasitu
Comentează! | Votează! | Copiază!

62 de crini pe cerul vieţii

Şaizeci şi două de garoafe
În calea vieţii au răsărit
În calea celor şaizeci şi două
62 de crini pe cerul vieţii
A răsărit şi s-au pierdut în zare

În casă azi vă este sărbătoare
62 de crini pe cerul vieţii,
Au răsărit şi s-au pierdut în zare
Cu mic, cu mare, am venit cu toţii
Căci este mare zi de sărbătoare.

S-aveţi, ca grânele, lucind în soare
Realizări şi împliniri, speranţe
Ca macii să se-nalţe, să răsară.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Lucirea tristeţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Către care depărtări?

Neştiutele cărări
Şi-ale zilelor soartă,
Către care depărtări
Fără-ntorcere ne poartă?

Ochii bine nu-i deschidem,
Vai! Ce multe-avem de spus...
Când cu viaţa ne deprindem,
Tocmai viaţa ni s-a dus.

Facem treburi zgomotoase,
Toată lumea să ne ştie,
Pe când doar un pumn de oase
Vom lăsa pentru vecie.

Cei ce-i ţin în viaţă gura,
Faurii de gălăgie,
Spun că vor schimba natura,
Frunze-albastre-n pomi să fie.

Dar eu tac şi stau de-o parte,
Las a lor totul să fie.
Ştiu că gurile sparte,
Nu pot dăinui-n vecie.

Neştiutele cărări
Şi-ale zilelor soartă,
Către care depărtări
Fără-ntoarcere ne poartă?

poezie de Corneliu Calciu
Adăugat de Corneliu Calciu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

La umbra ta, m-aplec, pădure,
Cu osteneala zilelor cu brumă;
M-apasă vântul, ploaia mă-ncovoaie,
La geamul vieţii, ciorile, îmi scurmă.
Nu mai sunt copiliţa alintată,
Nici ramu-nmiresmat de Primăvară;
Sunt plânsul frunzei, lacrima uitată
A unui drum ce duce către seară.
Pe fruntea rece, mi se-aşează Toamna,
Cu norii coborâţi peste pământ;
Mă doare-nsingurarea şi regretul,
Mă doare orice vorbă, orice gând.
Aud cum vântu-mi şuieră din spate;
E ceas târziu, o noapte de catran.
Întind cu teamă, mâna printre ierburi,
Biet cuc stingher, căutând un cuib... şi-un ram.

poezie de Florina Emilia Pincotan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca un felinar în noapte

Ca un felinar în noapte, stau la ţărmul viselor
Marea bântuie tăcută, valuri poartă al meu dor.
Adieri, brize mi-aduce, astăzi veste de la tine,
Pescăruşii ţipă-n larg, soarele meu nu mai vine...

Bat cu aripa în val, timpul zic să nu-l mai pierd
Că iubirea mea-i plecată, astăzi sunt o amintire.
Şi pe cerul înnourat astăzi plânge lacrima,
Cu amintirile în braţe, eu te strig iubire acuma.

Mă ascund după un val, paşii să-ţi aud sunând
Pe nisipul ruginiu... peste cerul fără soare,
Pescarusii trec în zbor... ţipă, în valuri se aruncă
Şi o lacrimă căzută... înapoi vor să-mi aducă.

Eu privesc în noapte iară, nici un suflet nu zăresc,
Paşi-ţi drumu-au rătăcit, drumul vieţii e pustiu.
Doru-mi frânt într-o basma, îl leg bine să nu-l pierd
Şi în sân, la inimioară eu tăcută mi-l aşez.

Cerul este plin cu stele, fă-ţi cărare printre ele
Raze de argint în palme, bolta cerului-i albastră.
Ca aripa unui flutur, mângâie-mi fruntea uşor
Şi o clipă azi eternă, s-o păstrezi în al meu somn.

Departe, la ţărm de vise, ascunsă astăzi, eu plâng
Vântul îmi poartă în neştire rândurile ce le scriu.
Târziu... pâlpâie lumina, când vântul o poartă lin,
Felinar aprins în noapte, inima-mi bate-n pustiu.

poezie de Maria Nedelcu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Avântul către civilizaţie poate fi pentru un popor o foarte mare primejdie, dacă uită două lucruri: ce are şi ce poate. Tradiţia poate fi uitată dar ucisă nu, dacă i se taie drumul în clasele de sus, ea rămâne şi se adânceşte tot mai mult în clasele de jos... A admira o civilizaţie străină, vrednică de respect, este o datorie. A o imita, fără schimbare, este o umilinţă, şi una fără folos. Popor civilizat este acela care a ajuns să satisfacă sănătos şi armonios nevoile sale cele adevărate, înălţate către un ideal care întrece cerinţele vieţii elementare şi biruie egoismul individual.

citat celebru din Nicolae Iorga
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poveste

Lucrurile s-au întâmplat aşa:
Când s-au întâlnit atunci, în prima seară,
Şezând pe-o bancă strâmbă la şosea,
Sub cerul înstelat de primăvară

Nu bănuiau ce soartă îi uneşte
Erau timizi, ca la-nceput de drum,
Gâtlejul îl simţeau ca prins în cleşte,
Vorbeau de aer, nori, de ceaţă, fum.

Deşi simţeau un răscolit în vine
De parcă se chemau de ani şi ani.
Timpul trecea, s-a-ntunecat de-a bine,
Şi-atunci, în umbra deasă de castani.

Ce le-ascundea roşeaţa de pe faţă,
S-au apropiat, s-au mângâiat pe mână...
Au trecut ani, şi seara, dimineaţa,
Acum bătrâni, sunt veşnic împreună.

poezie de Jean Lulu Stern
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zbor

Sufletul e-o voce deschisă către eternitate,
omul experimentează pe a putea şi nu se poate.
Dorul este un zbor fără de cuvinte, doar poezie
noi suntem mereu la un pas de o implozie.
Nu ştim să fim ce am putea să dăruim,
ne naştem fără voie, trăim ca să iubim.
Însămânţăm din noi al vieţii arătură,
iar cerul ne cuprinde, ne îndură.
Curând ne vom găti sfârşitului de an
şi vom lăsa din nou o lacrimă către final.
Ducem cu noi ponoase neiertate, o neîmplinire
şi totuşi... suntem o poveste plină de destine.

poezie de Sorin Şomandra
Adăugat de Sorin Şomandra
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un pic de absurd

drumul pe care mergi, până când mersul devine mers şi
drumul drum, iar tu
păşeşti înafara ta ca şi cum de-abia acum
începi să porneşti

în sensul în care
toate ceasornicele s-au întors, în sensul în care
toate capetele de la o masă s-au întors
în sensul în care
scrisul devine un vas de sânge către un ţesut la mare depărtare

astăzi m-am decis să nu şi ca urmare
am făcut un ceai de plante cu mult vânt şi soare
câteva albine şi-am deschis o carte oarecare
dar cartea m-a deschis pe mine şi vânturi solare
au pornit la o plimbare întâmplătoare peste-un răsărit de mare
cu păsări ce trag de aripi ca de nişte parâme
peste o risipă dezordonată de umbre, lumini şi penumbre
sculptate cu mare migală de cea mai fină depărtare
de aer pe care o respiri cu răbdare

tu stai cu o mână peste cealaltă mână şi zici
ba nu zici, ci taci, iar tăcerea vorbeşte mai tare decât propria ta răsuflare
şi un puls ascuns se arată în degetele mâinii stângi ca o icoană pe sticlă
iar eu te privesc din profil cum taci şi profilul priveşte
spre muntele cu piept de bărbat, şi încerc să vorbesc, dar tu
stai cu o mână peste cealaltă mână şi zici, taci mai precis
şi-mi faci semn să m-alătur copacilor tăi cu umbre de maci

cine se ascunde în cine mă'ntreb, oglinzile ăstea fără de sfere
au propriile lor emisfere, poate că-i cerul, pământul, sau cosmologic vorbind
densul şi absenţa lui cu misterioasele lor circumvoluţiuni ca un dans tremurând
fără de care nu am avea decât un singur sens şi
asta-i desigur absurd, ca urmare îmi strâng părul
de la tâmpla stângă cu pumnul stâng ca pe o pensulă
înmuiată în sânge şi gânduri

dar poate că mâine da, n-o să fie soare
şi atunci o să mă ridic în picioare şi
o să-mi scutur haina şi
aruncând-o pe umeri ca pe nişte aripi nefolositoare
o să îmi vâr mâinile în buzunare ca în pământ
şi o să îmi cresc rădăcini din vârful degetelor ca pe nişte tulpini
către un cer adânc plin de mirare şi
luându-mi rămas bun o să rămân în tine ca o frunză desprinsă de vânt
până când soarele sau orice alt petec de alb prins în floare
o să şteargă totul
blând
(ca pe-o uitare)

dar până atunci
citesc şi ascult, pierdut
privind către drum
şi drumul priveşte-napoi fără cuvânt

poezie de Petru Teodor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fila din acatist / Osana Luminii

Bucură-te, leagăn alb de iasomie,
Către care-n roiuri fluturii coboară,
Bucură-te, raza stelei din vecie,
Şipot care curge lin cu apă vie,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Dulcea mea Marie.

Bucură-te, floare fără de prihană,
Albă ca argintul nopţilor de vară,
Spicul cel de aur veşnic plin cu hrană,
Mirul care vindeci orice fel de rană,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Ploaia cea de mană.

Bucură-te, brazdă plină de rodire,
Munte sfânt, în care s-a îngropat comoară,
Bucură-te, cântec tainic de iubire,
Clopot de chemare, cântec de mărire,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Blândă fericire.

Bucură-te, mărul vieţii care-nvie,
Pomul greu de roadă-n plină primăvară
Bucură-te iarăşi, ţărm de bucurie
Dintru care curge miere aurie,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Sfânta mea Marie.

poezie clasică de Zorica Laţcu
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singurătatea sfredeleşte lacom, nu doare dar mă sting

poate că e prima oară când
mă gândesc la moarte
o văd frumoasă
ca o înălţare
ca un zbor
fără lumină
dinspre primăvară către toamnă
şi invers...

strâng în braţe copilăria
în labirintul dintre ani
mama brodează linişti
tata
plecat şi el
caută înţelesurile cerului
în jurul meu strănepoţii
construiesc drumuri şi castele de nisip
doar iedera urcată peste horn
sufocă păianjenul crescut din fântână

cum cerul acoperă zarea
sufletul mi se umple de oameni

dar ce folos...

(nimic nu se termină
fără un alt început
însă la capăt e o pârtie
care duce înspre alt timp)

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noapte de toamnă

Murmură lin vântul, streşini triste plâng,
Lacrimi reci se-adună şi în bălţi se strâng.
Ploaia peste ramuri pică tot mai des,
În şoptiri de ape noi poveşti se ţes,
Cu un înţeles.
Ploaia bate-n geamuri, umbre saltă-n joc
Ce-au cuprins şi luna plină, la mijloc,
Ce cu-a ei lumină, zvânturând grei nori,
Şterge de pe fruntea-i plină de sudori,
Picuri incolori.
Ies prin crăpătura cerului deschis,
Salbe lungi de picuri, cu luciri de vis,
Sărutând pământul care, amorţit,
Readus la viaţă, ochii şi-a clătit,
Ca din somn trezit.
Toată lumea doarme, că e ceas târziu.
Eu privesc prin geamu-mi cerul plumburiu,
Gândul meu pluteşte către tine-n zbor.
Te aştept pătrunsă de tainic fior
Şi mi-e tare dor.

poezie de Mihaela Banu din In volumul Eu râul tău, tu matca mea (2015)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără explicaţii...

Intr- o adiere blândă, tu te pierzi in văzul lumii,
Aduni gândurile- n palme si le numeri ca nebunii,
Când ai obosit să aflii doar din ele sensul vieţii,
Sorţii te abandonezi, rostuiesti alte concepţii.

Cum că viaţa- ţi este dată, din iubire fără ură,
Fără frici, fără mânie, fără de sindromul,, turmă",
Fără să dai explicaţii, singur soarta ţi- o croiesti,
Harul tău ţi- e călăuză, far ţi- s legile Cereşti.

Nu ştii către care zare, inspre est sau spre apus,
Să- ţi batătoreşti cărarea, să audă ce- ai de spus,
Răsăritul să îţi nască, frunze, flori pe trunchi uscat,
Iar la vest maritul soare, să n- apună niciodat'.

In cadranul unui ceas, timpu- n secol se măsoară,
Mugurul ce prinde viaţa, umbra trunchiul o- mpresoară,
Pe pământ, păduri de oameni, prinşi de Cer şi in adânc,
Vor sfida mesajul morţii, vor fuma al morţii cânt.

Şi din hău când se- ntrupează, pe spinarea unui rac,
Să pornească- mpiedicată, pasul ei să ţină- un veac,
Numai unul înainte, alţii trei tot înapoi,
Tot pe loc să ducă ritmul doar prin ceaţă şi nevoi.

Noi cu torţa vesniciei, vom gusta din ce- o să vină,
Răsăritul lângă noi, iar apusul ani lumină,
Când ne- om plictisi de viaţă, cu o frunză de trifoi,
Vom doini doar printre ingeri, sfinţii vor cânta cu noi!

poezie de Marina Tuturman
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemul zeului albastru

Doamne, s-a întors viaţa la mine
a venit tiptil, într-o vară cu aromă de istorie
cu cer grav şi frumos ca o noapte adâncă
timpul devenise auriu şi fierbinte
şi m-am înveşmântat în el ca-ntr-o mantie fermecată

trecuseră ani de când zeul albastru
nu mai coborâse pe pământ
iar eu îmi lăsasem inima într-un cufăr uitat de lume
şi Doamne, câte rugi înălţasem către tine
să mă mai binecuvânteze o dată mângâierile zeului
sa-mi mai las trupul răsfăţat de nectarul ceresc
în nopţi cu aromă de nemurire

şi mi-ai răspuns, Doamne,
trimiţându-mi vise de aur
iar aripa îngerului s-a deschis deasupra mea
ca la o binecuvântată rugă
am pornit la drum, Doamne,
în căutarea inimii mele pierdute
ştiam că voi străbate păduri şi deşerturi
până să-mi regăsesc miracolul
sub chip de sărut nemuritor
zeul mă aştepta zâmbind în lumina binecuvântată
şi din palmele lui a ţâşnit inima mea
zvâcnind în fericirea fără de pereche
mână în mână am colindat străzi atemporale
ne-am îmbrăţişat sub ploaia de aur
trimisă din cerul Tău, Doamne
iar noaptea zeul mi-a învăluit trupul în ambrozie şi nemurire

sunt în mâna ta, Doamne,
cu toată fericirea mea păgână şi sfântă
m-am îmbolnăvit de viciul vieţii
iar în vârful peniţei mele
stă iubirea fără seamăn
şi albastrul cerului tău
îngăduie-mi, Doamne, să-mi păstrez inima în palmele zeului
să mă hrănesc din propria mea patimă
până când voi trece pe poarta ce duce la Tine
sunt sus, foarte sus, Doamne, nu-mi topi aripile
lasă-le să mă poarte mereu spre ceea ce sunt eu
lasă-mă să-mi respir libertatea
precum o pasăre cântătoare în dimineţi fermecate
sângele zeului curge acum prin peniţa mea
prin trupul meu zvâcnind de tinereţe
prin visele mele hinărind peste cetăţi şi păduri
din el îmi iau stropul de Rai
cu care mă voi înfaţişa înaintea Ta, Doamne,
în ziua din urmă
dă, Doamne, cu sânge şi pulbere de rai
îţi scriu epistola aceasta
ce nu aş vrea să se termine niciodată

lasă-mi pe veci visarea, Doamne!

poezie de Alina Beatrice Chesca (25 iunie 2015)
Adăugat de Alina Beatrice Chesca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe ţărmul sufletului

crucile au strigat într-o noapte
o să treacă
şi au trecut
era o lume strâmtă, prea strâmbă pentru mine
când căutam cuvinte goale printre paie
aici mi-e frig şi mă scufund la fiecare pas în era glaciară
tremurau mâinile în actul creaţiei
era sânge pe aripi de zări
păşind printre oameni
etern necunoscut între străini
în urmă au rămas doar pagini roase
uneori mă ascundeam prin retine
să nu văd sufletele despuiate
căutam un val să spăl nopţile pierdute
mă loveam de mal la final
ploua cu triste anotimpuri în cetate
eram un pescăruş pribeag cu aripi arse
mă rătăceam într-un gând în decoruri schioape
aşteptam ziua de mâine pe cioturi arse
mă arde lumina frunzişului din suflet
mă întorc către mare şi cer o mare mai mare
se moare în cetate, se moare mereu
cuvintele s-au uscat şi smoala mă doare
să zbor nu mai pot
dar pot să mai umblu
azi mor în ultim suspin la marginea lumii
dar ce este lumea
mă întorc către cer şi plâng ca nebunii
azi pier în pragul porţii
că viaţa e un joc
şi dacă mi se dă să plec
aşa e datul sorţii
să beau în noaptea asta
pelin cu morţii
în viaţa asta fără de noroc
plângeau cuvintele nescrise
eu mai scriam un ultim rând
pe crucea unde cuiele plângeau
nu pot să zbor şi mor la ţărm de mare
fără lacrimi, fără soare
nu pot să zbor şi totuşi voi veni
mă voi întoarce în zbor
voi presăra peste oase calcinate
lumina vie a iubirii
şi voi renaşte în toate

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubire

Când luna sus răsare pe cerul înstelat
Inima mea, nebuna, se zbate ne-ncetat,
Se umple de iubire şi dragoste curată
În timp ce stelele cad una câte una,
Magie presărându-mi în ale mele gânduri
Să fim legaţi o eternitate, de-a pururi:

S-o priveşti mereu, că acolo suntem noi,
Încoronaţi de iubirea ce ne-o purtăm pe veci amândoi
Veşnic îndrăgostiţi, nedespărţiţi de oameni,
Împărtăşind mereu aceeaşi minune, cu-o rază sclipitoare, ce arde fără oprire,
Ce poartă numele de IUBIRE.

poezie de Diana Alexandra Sima (17 iulie 2012)
Adăugat de Diana Alexandra Sima
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reîmpărţind iubirile la doi

Ridic privirea înspre verzi destine,
Iubiri rebele... re-mpărţind la doi
Şi te-nfăşor cu trupul meu, pe tine,
Când cerul vieţii ninge peste noi.

Ca-ntr-un alint... ispitele ne leagă
Tot împletind atingeri diavoleşti
Şi încercând nebune să-nţeleagă
De voi pleca... sau dacă mă opreşti.

Mă tragi uşor... pe trupul care arde
În profunzimi fierbinţi, fără cusur,
Eliberând privirea de smaralde
Şi sânul, ce mă-ndeamnă să te fur.

Desfac abil a coapselor răscruce
Şi scutur curcubeul... de tăceri,
În dimineţi ce vor a mă seduce
Bătând la poarta viselor... de ieri.

Şi iar ridic privirile-nspre tine,
Reîmpărţind iubirile... la doi,
În aşternutul marilor destine
Când cerul vieţii ninge peste noi

poezie de Constantin Triţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sânziene... flori frumoase

Într-o zi aşa frumoasă
dorul nostru se revarsă,
în jocul de Sânziene
cu flori multe ca pe scene.

Flori de câmp ce ne sunt dragi
în horă cu oameni dragi,
cerul s-a deschis puţin
ne aşteptă să venim.

Mireasma de flori pătrunde,
izvoare şi flori mărunte
plutind în părul lor bălai,
cu armonie într-un dulce plai.

Jocu-i lung în seară târzie
şi multe fete au să vie,
iar pe cerul plin de stele
cele rele să se spele.

Cerul are luna plină
o boare pe frunte m-alină
şi mă-ndeamnă să privesc
din vis, să nu mă trezesc.

poezie de Eugenia Calancea (24 iunie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zori

Ploaia din nou (caldă sau bună?) şterge amintirile toate.
Ploaie dezvelită sub stele fără cuvinte,
Dorul mi-l poartă către apele mute
Şi pentru glasul firav al iubirii
Cântecele urcă din nou, doborând iarna.
Peste golul rotit spre soarele palid
Mai cad picături pline cu sevă
Ca şi cum nu le-ar mai primi niciodată.
Ridic braţele cunună spre cerul umezit de lacrimi...
Aştept ca foşnetul vântului să surpe
Durerea plesnită de anotimpul trecut.
Mă aşez cu faţa către soare,
Deschid pleoapele şi-l privesc:
E sufletul tău legănat de arcuirea timpului,
Sufletul tău deşirat în vânt,
Ca-ntr-o mie de glasuri, chemarea,
Purtând-o către zori.

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ancorare

În fiecare gând e-o altă zi
Din scurtul drum al vieţii către moarte,
În fiecare zi este-un alt gând,
Prin care viaţa-n gânduri se împarte
Şi lumea de lumină se desparte,
Ca cerul înserării de pământ,
Ca ochiul de minunea "a privi",
Tăcând.

În fiecare om este-un alt gând,
Din lumea lui de tâmple şi de gânduri,
Cum e copacul desfrunzit şi gol,
Când nu-i mai vine seva din pământuri,
Şi cum e timpu-n lumea lui de timpuri,
Când spaţiul se curbează în nămol
Şi cerul se coboară pe pământ,
În gol.

În fiecare timp este-un alt drum
Prin spaţiul rostuit pe-o frunză-n vânt,
Un drum ce răvăşeşte norii lumii,
Când cade ploaia vorbei pe pământ,
Şi gândul se rodeşte prin cuvânt,
Ca focul care-şi murmură tăciunii
Prin vatra care-şi trece-n stâlpi de fum
Tăciunii...

În fiecare om există-un ceas
De lume spaţiată-n anotimpuri,
În fiecare vers trăieşte-un ton
Pe-o strună cu fiori şi labirinturi,
Un mit ce-şi duce veacul printre mituri,
O placă sub un ac de gramofon,
Un murmur dintr-o lume fără glas
De om...

În fiecare viu trăieşte-un mort,
Căci morţii lumii-au fost odată vii,
Se trece toamna din culori în ploi,
Câmpiile mănoase sunt pustii
Şi frunzele pădurii cenuşii,
Cum este-adesea sufletul din noi,
Când ard pe rug catargele din port
În vii.

Şi suntem toţi, pe rând, în fiecare,
Venire, ancorare şi plecare...

poezie de Gheorghe Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!