Scandalul intenţiei

încă n-am învăţat
să păşim printre cuvinte
pieptul sticlos al intenţiei
scandalizată caută din priviri
capătul de lumină rămas
la aceeaşi înălţime a tăcerii
învăţată să locuiască cu chirie
în jumătatea strofelor
dispuse să devină
poem între poeme

silabele eroine ale realităţii
îşi cer răsplata să apară
în versuri aidoma actriţelor
cu dorinţe absurde ce se lasă
mituite la o adică
pentru a creea o stare de fericire
precară în actele unui scenariu
de care ne facem vinovaţi
în acelaşi timp
pe aceeaşi pagină muşcată
la colţuri de vechime îndoită
într-o infinită durere

încă n-am învăţat
să trăim printre cuvinte
recunoaşte şi zâmbetul meu
cu coatele goale
înfipte parţial în dicţionarul
deschis la fila 13
număr fatidic
în toată această frământare
interioară

poezie de Elena Toma
Adăugat de Elena Toma
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aceeaşi plecare ca a trenului tragic din februarie, la aceeaşi oră, în aceeaşi frământare a gării, în acelaşi zgomot, aceeaşi fumăraie. Decât că acum era încă lumină, un amurg clar, de o infinită blândeţe.

Emile Zola în Bestia umană (1890)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultimativ sacrificiu

În acest moment de suspans
cuprins între rădăcinile gândului
ce se zbate în nuanţe fauviste,
cuvintele tale picură aidoma
cântecului ce te poartă în timp...
cu acea inocenţă primară
printre hohotele scrisului meu.

Unele cuvinte, cu aripi istovite,
îşi lasă cadavrele trupurilor prelungi
peste armonia iubirii
ţesută, ca o pânză de păianjen,
întinsă, ultimativ sacrificiu,
la picioarele clipei confuze care ne răneşte.

Alte cuvinte se nasc
dintr-o margine a rostirii
cu braţele pline de gânduri
rostogolindu-se-ntr-un zâmbet,
la sfârşit de poem sprijinit
pe albul paginii atacată
de fumul ţigării uitată-n scrumiera
uimită şi ea în plină zi de Crăciun.

poezie de Elena Toma
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am învăţat

Mi-am construit
în viaţă drum
N-a fost uşor
am râs... am plâns
Doar sunt un om

Am învăţat că în viaţă
Nimic
pe tavă nu e pus
Am învăţat
ca să muncesc.
Am învăţat să iert
Dar nu-i de-ajuns

Am învăţat să tac
Când...
n-am gândit destul
Am învăţat să-nvăţ
Ce n-am ştiut demult

Am învăţat
să preţuiesc
Prietenii din jur
Să cred în mine
în eul meu
Am învăţat să sper
Un soare care mâine
Va răsări... la fel!

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balanţa cu un singur talger

Sunt vinovată numai pentru ceea ce n-am făcut.
Păduri tropicale crescute printre coloanele
Unor temple în care nu m-am închinat,
Oceane de frunze
În care nu m-am lăsat îngropată,
Duşmani pe care nu i-am urât,
Săbii pe care am refuzat să le mânui,
Cuvinte pe care n-am învăţat să le ţip,
Trupuri pe care nu le-am iubit,
Fiare pe care nu le-am ucis,
Fluvii în care nu m-am înecat,
Răsărituri pe care n-am apucat să le văd,
Piscuri pe care n-am apucat să le urc,
Muzee amenajate în corola unor crini
Pe care nu i-am mirosit niciodată!
Toate vor avea dreptul să mă acuze.
Şi faptele mele, oricât de bune,
Nu vor reuşi să menţină un echilibru
Oricât de instabil,
Pentru că nu între bine şi rău
Va fi balanţa din urmă,
Ci între a fi fost şi a nu fi fost.

poezie de Ana Blandiana
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa m-am născut

Universul a tuşit o dată
ca să iasă Adam,
de două ori pentru Eva,
că se înţepenise cu picioarele printre meteoriţi
şi nu mai vroia să iasă,
şi după încă vreo câteva icnete uite că se umpluse deja Pământul de mormoloci,
care mai de care mai mândru şi mai împopoţonat cu gânduri de bine;
la mine deja avea pneumonie severă de gradul I,
aşa că am ieşit nu din două, ci din câteva tusete
împrăştiate printre copaci
şi până să mă adun, săraca, de printre crengi,
hop şi tu cu basmele tale
despre cineva numit dumnezeu
şi te-am crezut, încă neadunată,
încă strângând unghii şi degete,
te-am crezut şi am pornit după tine
pentru că te iubeam un pic
şi pentru că şi tu mă iubeai, în aceeaşi măsură,
şi-apoi într-o zi s-a făcut atâta linişte,
într-o zi universul n-a mai tuşit.
Ne priveam stingheri,
tu cu cartea în mână,
eu cu-ale mele,
întrebându-ne dacă ne vom mai naşte vreodată într-un alt univers,
înţelegând în sfârşit de ce pentru mormoloci nu există eternitate,
şi parcă temându-ne să ne recunoaştem, unul în altul,
şi de-atunci n-am mai deschis nici un ochi,
deşi adunasem o traistă întreagă,
nici n-am mai spus, nimănui, cum m-am născut împrăştiată printre copaci.
Deja se făcuse a doua zi,
copiii n-ar mai fi putut să înţeleagă,
tu însuţi te prefăceai ocupat,
eu întindeam pe pâine miere din fagure,
căutând o poveste fără final care să vă ţină aproape,
apoi am deschis geamul şi parcă l-am auzit iar tuşind,
cât pe ce să zâmbesc şi să zic "să-ţi fie de bine",
tu ai râs, copiii desenau pe mama şi tata cu braţe subţiri şi capete dezlânate,
eu am râs,
aşa m-am născut eu, de fiecare dată,
şi tu te vei fi născut în vreun fel,
numai de ţi-ai aduce aminte,
şi dacă nu-ţi aduci, nu-i nimic,
găsim noi o poveste şi pentru tine,
nu aici, nu acum, poate într-o altă dimineaţă,
înainte să alergi la servici, înainte să-ţi leg cravata cum se cuvine,
înainte să te sărut şi să-ţi spun că parcă tot mai iubesc
mormolocul ăsta din tine,
nu-i aşa?
Parcă tot mai iubesc
pentru că universul e doar o părere,
dar tu eşti al meu şi vei fi până la capătul drumului,
acolo unde vom sta în genunchi şi ne vom spune ultima şoaptă
ultimul gând înainte de a rămâne fără cuvinte,
şi dacă te întrebi ce-i cu toate acestea,
n-am răspuns, n-am sfârşit,
doar o poezie de dragoste murmurată,
adesea în doi, alteori prăbuşită în mine,
eu – tusea grea,
împrăştiata dintr-o pneumonie de gradul I
din genunile universului.

poezie de Alina Dora Toma
Adăugat de Rodica Muntea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deşi am profunde remuşcări pentru că am învăţat provocând altora durere, sunt extraordinar de recunoscător pentru tot ce am învăţat şi mai am încă de învăţat mulţumită oamenilor din viaţa mea.

Neale Donald Walsch în Conversaţii cu Dumnezeu, volumul I (1995)
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

La şcoala vieţii

pentru mine cerul e mereu deschis
şi Dumnezeu mă priveşte cu milă
m-a învăţat să nu fiu om proscris
ci să urmez credinţa de sibilă.

m-a învăţat să fiu mereu umilă
să nu mă las angrenată de zbucium
să-mi fie inima cu iubire utilă
şi-n suflet să răsune mândru bucium.

am învăţat să am un rost în toate
masa de scris să emane lumină
să lansez cuvinte în eternitate
să-mi zburde fericirea în albumină.

am învăţat să-i iert şi pe nebuni
sacre învăţături primesc de la străbuni.

sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oul neîntâmplat

priveam rotundul Terrei
încercând să-i opresc răsucirea
ca să mă nasc mai repede
ochii întindeau trepte de piatră
înecându-şi lacrima în pântecul ars

căutam cifra 0 să mă sprijin de linia curbă
căutam să fiu o literă
sau zâna din basme
pana de scris a cuvintelor
născute-naintea mea

rostogolite-n oul de lut mergător
silabele m-aruncă printre cuvinte
câtă durere geme în coaja plesnită
câtă iubire suspină alt ou

poezie de Elena Toma
Adăugat de Elena Toma
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu poţi şti asta, E, pentru că înaintea oricărei forme de cunoaştere trebuie să existe un cunoscător căreia să-i apară: Cunoaşterea. Sau "eu ştiu" este extrem de limitat şi tot ceea ce poţi cunoaşte, ştii este limitare. Limitarea dintre subiect şi obiect. Adică, tu infinitul eşti apriori cunoaşterii, tocmai de aceea tot ceea ce poţi cunoaşte e doar FRICĂ ÎNVĂŢATĂ DE LA GÂND DESPRE TINE. Şi iată de ce spun asta: "Dar sunt încă într-un trup, limitat de o minte ("cu care lucrez") aceasta este FRICA. Adică în loc să vorbească inima ta, libertatea infinită a Conştiinţei, prin tine încă vorbeşte frica, ok? De fapt care este Adevărul? Pentru că mintea sau frica va spune: "Maharaj, dar eu sunt încă o picătură aflată în ocean, cum aş putea eu să fiu infinită, dar lucrez să devin oceanul!" Şi gogoaşa asta apretată cu "spiritualitate" o spun atât de mulţi oameni pentru a rămâne pe mai departe sclavii corpului-minte şi ai suferinţei. Aşadar, ce e în neregulă la această afirmaţie?
Ceva scârţâie, e o minciună, dar de ce?

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Or, eu n-am deloc sentimentul că am îmbă­trânit. Ştiu că am îmbătrânit, că mă văd singur în oglindă. Dar atâta timp cât mintea mea e încă verde, cât timp pot să scriu cu aceeaşi vioiciune a spiritului şi să păstrez un farmec care-i captează şi pe tineri, în­seam­nă că n-am pierdut mare lucru.

citat din Mircea Dinescu
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Printre cuvinte

încă te mai iubesc,
printre cuvintele nespuse vreodată
cu umbrele lor de întuneric,
dincolo de zid şi fereastră
în nenăscuta înserare vulnerabilă
la mirosul de tei şi de algă.

încă te mai iubesc, dincolo de pernă,
de distanţa dintre lună şi soare,
printre neînţelesuri de genunchi şi de iarbă.

ies din mine pentru spaţiul de rest
în care eşti cu clipele tale-n inele,
uitarea lunecând peste frunze,
cu vise agăţate de stele,
încă te mai iubesc, când cad culori peste frunte.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am învăţat să fiu eu

Tu crezi că n-am probleme?
Tu crezi că totu-i roz?
Tu crezi că numai ţie îţi e greu?

Te-nşeli! Există doar o diferenţă
Eu sunt eu, iar tu eşti tu!
Eu am învăţat din viaţă
Ce să fac şi ce să nu,
Care-i chipul cu venin
Care-i leacul la suspin.

Zâmbesc... Şi ce?
"Zâmbetul celui care suferă
E mai dureros decât lacrima celui care plânge!"
Nu mă cunoşti aşa cum sunt
Uită-te la mine şi-n adânc
Am învăţat că viaţa e aşa cum e
Şi-am învăţat să trec peste greşeli.
Pentru tine viaţa mea e roz
Pentru mine totul e pe dos.
Dar am învăţat să fiu eu
Şi să ignor, tot ce-nseamnă...
TU!

poezie de Anabella Eliza Cotovanu din Complotul simţurilor (iunie 2010)
Adăugat de Anabella Eliza Cotovanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Orice creaţie, la nivelul ei de bază, este o undă, un sunet, o vibraţie. Aceste unde sunt primul nivel al oricărei forme de creaţie. E foarte important de înţeles acest aspect, deoarece sunetul joacă un rol fundamental într-o relaţie conştientă cu Liniştea. Din Oceanul Esenţei, răsar aceste unde, care, în călătoria lor, intră în rezonanţă cu alte unde, care călătoresc în aceeaşi direcţie, în aceeaşi mod şi pe aceeaşi frecvenţă. Cu alte cuvinte, două unde asemănătoare se unesc, într-un proces de rezonanţă. Această unire a undelor asemănătoare creează o nouă formă, care conţine acele unde care au intrat în rezonanţă de frecvenţă. Această nouă formă se uneşte cu formele asemănătoare care călătoresc în aceeaşi direcţie, în aceeaşi mod şi pe aceeaşi frecvenţă. După care, această nouă formă urmează acelaşi proces, până când se ajunge la forma finală a unei creaţii.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Conştiinţa pură
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Zilele nu sunt nici pe departe o poezie...
Poezie e ceea ce ascundem din calea clipelor reci şi seci...
ca să nu ne moară sufletul...
Poezie e esenţa încă verde a inimii,
ce-a mai rămas din drumurilor desfrunzite de oameni...
Şoapte pe la colţuri de ziduri reci...
ascunse în spatele tarabelor deşirate de nimicuri...
E cântecul ce răsună sub clar de luna...
după ce ceasurile au bătut în miez de noapte...
Deseori poezia se ascunde de lumina zilei...
pentru ca zorii destramă visul...
la fel cum stinge stelele
împlinitoare de dorinţe vii...
Între apus şi răsărit curge viaţa...
cântec trist, cu versuri calde,
Versuri plânse, vărsate pe claviatura unui suflet...
Cuvinte şoptite scrise tremurând pe piele... şi puse pe muzică...
Poezii scrijelite cu inima pe suflete...

poezie de Mariana Daniela Bidascu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fericirea mea eşti tu! Este zâmbetul tău sincer, este strălucirea ochilor tăi prin care pot vedea frumuseţea sufletului tău pur. Sunt fericită chiar şi atunci când ne aflăm în aceeaşi încăpere sau pe aceeaşi stradă, în acelaşi oraş sau în aceeaşi ţară! Fericirea mea este chiar şi când mă gândesc că trăim sub acelaşi cer! Fericirea mea eşti tu!

Raluca Chirilă în Înainte de a mă judeca
Adăugat de Raluca Chirilă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dezmăţul cuvintelor

te privesc ca pe o trecere
din noapte spre zi
din adâncuri spre înălţimi
o trecere...
din trecut spre prezentul pe care-l împart:

început

cuprins

încheiere

tu ai ales începutul
cuprinsul mă doare pe mine
sfârşitul rătăcindu-se în cuvinte
murinde înaintea rostirii

aceeaşi direcţie necunoscută stă pe umerii mei
semnul însingurării lipit pe frunte mă poartă
spre inima timpului din care n-a mai rămas nimic

un nume uitat într-o clipă
zâmbeşte întunecimii ce urcă şi coboară
despicată de himere într-un dezmăţ de cuvinte

te privesc ca pe o trecere cu pantofii tociţi

poezie de Elena Toma
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şerpi

pe podul dâmboviţei
singurul felinar
e spart

veştile bune
numai în cutia flaşnetarului
care a dispărut
din centrul vechi

pe strada lipscani
aceeaşi aşteptare
şi-a tocit coatele
lipită de ferestrele
unui magazin
de perdele

nu ştiu să beau

sorb toate paharele
în care oamenii se scufundă

mimez o bucurie
pe care n-am înghiţit-o niciodată
de una singură

port fustă mini
între femei aidoma mie
dar nu sunt niciuna dintre ele

în dreptul băncii naţionale
au apărut
câţiva şerpi boa
înfăşuraţi în blănuri

poezie de Carmen Secere
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-o noapte

uneori strângeam stele în palmă
să nu se rătăcească în galaxii
mă aveai, eu visam
clădisem un monument pe ăst tragic pământ
mă întrebam mereu cine sunt
treceai printre stele, suavă ca ele
erai senină şi pură iubito
te frângeai între gânduri, eu păşeam printre spini
erai primăvară, fecioară...
îmi era atâta dor de tine, dor de casă
să vin, să mă întorc astăzi acasă
dar lupii ăştia mă omoară, nu mă lasă
şi dacă tu...
atunci eu...
ce labirint al sufletului croisem într-o noapte între noi
e trist că n-am ştiut atâta timp de noi, noi, doi nebuni
noi, amândoi, în şir de doi
începe tu, eu...
tu mă strigai în noapte, chemarea era mută
plutea pe lac un nufăr, iar tu plângeai prin colţuri
te adunam în palmă şi printre gândurile lumii
te-am sărutat femeie, ca întâia dată

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În acest joc inocent

o dorinţă aleargă printre poeme
trece de pe o pagină pe alta
cu un geamăt stins
se agaţă de amintiri
crezându-mă poarta deschisă
spre lumina lumii

m-a găsit în această dimineaţă
într-un loc aşteptând să renasc
din oră în oră
cu chip nou şi privire de piatră

pregătită să intre în viaţa mea
unde lucrurile sunt aşa cum sunt
cu ploi dense şi cerul opac
dorinţa încolţeşte un zâmbet
sprijinit pe conturul buzelor
dintr-un vers ce prevesteşte
sfârşitul poemului
pentru că este târziu
şi vreau să dorm

mâine am de mers
printre oameni care tac
în acest joc inocent
apropiindu-mă de tine.

poezie de Elena Toma
Adăugat de Elena Toma
Comentează! | Votează! | Copiază!

În cazul femeii asistăm, încă de la început, la un conflict între existenţa sa autonomă şi cerinţa de a fi altceva; este învăţată că, pentru a plăcea, trebuie să caute să placă, trebuie să se transforme în obiect, să renunţe la autonomia ei. Este tratată ca o păpuşă vie şi i se refuză libertatea; astfel se conturează un cerc vicios; deoarece, cu cât îşi va exersa mai puţin libertatea pentru a înţelege, cu atât va găsi în ea mai puţine resurse, cu atât mai puţin va îndrăzni să se afirme ca subiect; dacă ar fi încurajată, ar putea manifesta aceeaşi vie exuberanţă, aceeaşi curiozitate, acelaşi spirit de iniţiativă, aceeaşi îndrăzneală ca şi băiatul. Aceasta se întâmplă adesea când unei fetiţe i se dă o creştere virilă; este cruţată atunci de multe probleme.

Simone de Beauvoir în Al doilea sex
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!