Precum cea mai mare parte a scenelor care-mi trec prin minte, şi aceea ce urmează putea să fi fost pur şi simplu un vis. Nu există absolut niciun criteriu de a spune dacă a fost adevărată ori nu. Îmi amintesc precis că, în cursul aceleiaşi seri, am avut pentru prima oară prilejul nu doar s-o ating pe Alice H., ci, spre încurcătura mea, s-o şi ţin în braţe o clipă.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toţi cei care au cunoscut-o pe Alice H. – şi sunt sigur că cel puţin T. a cunoscut-o odată – nu par să aibă o memorie mai bună. T. a uitat-o cu desăvârşire, iar necazul e că nici eu nu-mi pot aminti unde anume am întâlnit-o prima oară pe T. Dacă asta s-a întâmplat la Milano, cum pretinde ea, atunci ar fi fost posibil s-o fi întâlnit pe Alice acolo, dacă nu la Academia Brera, atunci măcar în capela de la Santa Maria delle Grazie sau în parcul Castelului Sforza, înainte să fi devenit un loc de întâlnire al drogaţilor. (Dar oare T. nu era tot un fel de drogată? Oare nu din acest motiv am întâlnit-o şi am încercat s-o conving să renunţe? Este genul de acţiune la care m-aş fi aşteptat din parte-mi. Acesta-i pesemne motivul pentru care m-am simţit legat de Alice H., deşi nu-mi amintesc să fi fost legat de ea: mai degrabă impresionat, ca şi când aş fi fost martor la ceva supranatural.)

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceva într-adevăr remarcabil se petrecea cu Mekor H: nu auzea sunetul apei care se umflă. Desigur, era şi foarte tânără, dar eu însumi eram mult mai tânăr când am auzit pentru prima oară apa aceea neliniştitoare, inexorabilă, urcând din ce în ce mai sus. Aşa am ajuns la concluzia personală că Mekor H. putea până la urmă să fi fost o adevărată zeiţă prinsă în cursă prin cine ştie ce accident nefericit. Câtă vreme n-am putut înlătura posibilitatea ca esenţa ei să fi fost diferită de a celorlalte rozătoare, am hotărât că merita să fiu nesăbuit şi să încerc prin orice mijloace să scap din cursa mea.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spre încurcătura mea, fiindcă ştiam că Alice avea oroare de orice intimităţi şi fiindcă s-a frânt literalmente în două de-a lungul braţului meu. Ne aflam lângă uşă şi credeam că se clatină, gata să cadă. Am prins-o (avea consistenţă, dar n-avea deloc greutate) şi atunci trupul i s-a pliat pur şi simplu în jurul braţului meu, într-un loc unde nu exista niciun fel de articulaţie.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântărind bine lucrurile, este cam puţin probabil să-mi fi petrecut vreodată acea vară cu Alice H.; însă tot ce o priveşte este în asemenea măsură de confuz, încât bănuiesc că trebuie să fi fost amestecată în toate acele evenimente pe care tocmai că nu izbutesc să mi le amintesc - fapt care acum ar putea fi păgubitor.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Edward B. sugerase că o atinsese şi că articulaţiile - încheieturile mâinilor, genunchii - îi erau în regulă. Edward B. ori se înşelase, ori minţea: dacă persoana cu care se întâlnise fusese cu adevărat Alice H., ea n-ar fi avut articulaţii; dacă era Alice H., mai mult ca sigur că n-o atinsese.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O'Connors nu-şi mai amintea nimic despre articulaţiile ei, însă nu era sigur dacă Alice H. era o persoană. Tot atât de bine putea să fi fost un bulgăre de foc roşiatic ce-l dusese într-o clipită într-un sat de dincolo de dealuri. Focul era mai fierbinte decât soarele deşertului, dar nu-l arsese. În afară de el însuşi, nimeni n-o văzuse nici pe Alice H. şi nici altceva: doar un om târându-se, istovit, care ajunsese într-o oază şi dormise zile întregi apoi, ca atâţia alţii înaintea lui.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucrurile arătau astfel: o jeleam pe Alice la fel cum jelisem o Coccinella septempunctata care venise odată să-mi moară în palmă. Mi-aş fi dat viaţa ca s-o salvez, indiferent dacă viaţa unei Coccinella nu merită atât. Eram puşti pe atunci, poate să fi avut vreo şapte ani, dar am simţit acelaşi lucru ca mai târziu pentru Alice H. Şi cred cu hotărâre că Alice H. ar fi meritat atâta, ba chiar mai mult: că dându-mi viaţa ca s-o salvez pe a ei, mi-aş fi salvat-o şi pe a mea.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oricum, deşi toate împrejurările exterioare privind-o pe Alice H. sunt nebuloase, încă îmi mai amintesc cum era. Nu propriu-zis la chip sau la trup sau la orice altceva din persoana ei. Era foarte frumoasă, cred, şi avea în mod sigur părul roşcat. Nu ştiu cât de tânăr eram pe atunci, dar mai mult ca sigur că nu eram înnebunit după ea; era ceva mult mai adânc, ca şi când mi-aş fi amintit că tânjisem după alt fel de existenţă, în care nimeni nu putea să subziste în afară de Alice H. Şi-apoi, pentru cât timp?

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi amintesc acea poveste cu băştinaşii dintr-un trib care s-au privit pe ecran. Prima oară au fost curioşi să se vadă, dar a doua oară n-a mai fost interesant, pentru că înţeleseseră că nu au jucat altfel şi li s-a părut plictisitor.

citat din Serghei Loznitsa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când am zărit-o prima oară pe Mekor H., am recunoscut în ea neîndoielnic toate atributele unei regine, dar, fie din pricină că apa se înălţase până la jumătatea clopotului meu, fie din pricină că sunt sceptic prin natură, cu greu am izbutit s-o cred când mi-a spus că ea nu avea cursă. Deşi am acceptat această convenţie şi un răstimp m-am adresat ei ca unei zeiţe, asta m-a făcut teribil de nervos. Puteam vedea foarte bine acea construcţie neimaginară care era cursa ei şi eram tot timpul îngrozit că s-ar putea răni cu ceva invizibil pentru ea, precum gratiile cuştii sau chiar bucăţica de brânză, lucruri pe care ea părea să le ignore sau să le dispreţuiască mai mult decât mine sau decât cea mai mare parte a celorlalţi şoareci.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zeiţa nu e sânge sau culoare; ea nu-i decât adierea invizibilă care risipeşte ceaţa. La asta şi slujeşte, de altfel, ceaţa: fără ea, Zeiţa n-ar fi în stare să dezvăluie că lucrurile pot fi şi altfel decât spectrale. De aceea, se spune, e şi bine să suferi, căci altminteri Zeiţa n-ar putea arăta că există o limită a suferinţei. De aceea, se pare, şi Răul există, Răul fiind perspectiva spectrală, suferinţa şi multe alte lucruri de care Zeiţa are nevoie spre a se manifesta. Căci fără de Rău, Zeiţa ar fi diferită sau n-ar mai fi. Dar, iarăşi, cine oare ar putea preciza ce înseamnă "diferită", de vreme ce nimeni n-ar putea spune ce anume este Ea în realitate? Ceaţă şi adiere sunt numai nişte metafore.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Abia îşi dădu Isaac Lôriah duhul, că cei ce-l vegheau îşi şi împărţiră manuscrisele lui şi folosiră pentru a le copia cu cea mai mare diligenţă răstimpul care se scurse înainte de îngropare, punând apoi cu pioşenie în mormânt, o dată cu cadavrul, şi originalele. Aşa au ajuns până la noi, se spune, admirabilele cărţi ale acestui cabalist. Unele au fost traduse pe latineşte în colecţia lui Knorr von Rosenroth; altele au rămas în manuscris, precum Comentariul la Sefer Yetsirah, din care există nişte copii în anumite biblioteci particulare.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe când îmi lingeam rănile în noapte (apa ridicându-se, un fel de lumină selenară, tu întorcându-ţi faţa şi pe ţevi niciun şuierat), întregul adevăr mi-a trecut prin minte într-o străfulgerare. Acel inconfundabil zumzet era sunetul tuturor clipelor pe care le petrecusem împreună cu tine, al mădularelor tale agile şi zvelte, al pleoapelor tale închizându-se şi al tălpilor tale mici călcând prin iarbă. Atunci mi-a trăsnit o idee care părea la început atât de teribilă încât aş fi alungat-o pe dată, de-ar fi fost fie şi numai pentru faptul că aud apa aceea umflându-se chiar acum şi sunt sigur că nu mă înşel.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost cu siguranţă o greşeală să-i telefonez lui T., căci ea mă minte de ani de zile, lucru care însă nu contează, dat fiind că o cunosc atât de bine încât întotdeauna sunt în stare să discern adevărul. În acest caz, eram convins că exista o oarecare legătură între a o fi cunoscut pe T. şi a o fi cunoscut pe Alice; şi că T. mă minţea cu bună ştiinţă zicând că nu ne-am întâlnit la Milano.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Departe de a mă fi simţit singur sau abandonat, m-am simţit ca o parte din ceea ce a avut loc pe suprafaţa lunară. Ştiu că aş fi mincinos sau nebun dacă aş spune că am avut cel mai bun loc dintre cele trei de pe Apollo 11, dar pot spune cu sinceritate că sunt perfect mulţumit cu cel pe care l-am avut. Acţiunea a fost structurată pentru trei oameni şi consider a treia parte din mine la fel de necesară ca celelalte două. Nu vreau să neg un sentiment de însingurare. Este aici, întărit de faptul că legatura prin radio cu Pământul se termina în momentul în care dispăream dincolo de lună, eram singur atunci, cu adevărat singur şi absolut izolat de orice formă cunoscută de viaţă. Eu sunt ea.

citat din Michael Collins
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş putea să mitologizez foarte mult pe seama Aliciei H. Fapt e că a doua zi a dispărut şi nu a mai fost niciodată văzută în oraş. De atunci, asta a produs o mare tulburare, căci multă lume o cunoştea. T. s-a chinuit foarte tare încercând s-o găsească, deşi acum ar pretinde că Alice H. n-a existat niciodată şi că niciodată eu nu i-am dedicat vreo carte sau vreun eseu. Evident, pe vremea aceea ţinusem secrete toate descoperirile mele privind adevărata esenţă a Aliciei; dintre prietenii mei, unii o considerau foarte inteligentă, T. o socotea chipeşă, câţiva o credeau smintită. Dar niciunul nu ştia acele amănunte pe care, în libertatea ei, Alice mi le comunicase mie. Era mai mult o povară decât un privilegiu. Şi nimeni, nici măcar T., n-a putut pricepe de ce am luat atât de în uşor vestea dispariţiei Aliciei.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E tot ce se ştie precis despre acea întâlnire care a avut loc la jumătatea drumului dintre viaţă şi moarte; fiindcă cine oare ar fi putut comite vreo indiscreţie, dacă nu Al-Kindi însuşi, Khadir sau Dumnezeu? Nimeni n-a comis-o încă.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi în ştiinţă se spune că teoriile nu sunt acceptate pentru adevărul lor, ci pentru strategiile de a le face acceptate, pentru eleganţa lor estetică... Einstein era un scriitor bun şi numai de asta a devenit ce a devenit. Dacă demonstraţiile lui n-ar fi fost elegante estetic, colegii lui matematicieni n-ar fi fost convinşi. Şi nu era nici un motiv să fie convinşi, pentru că lucrurile de care vorbeşte Einstein sunt foarte ipotetice.

Ioan Petru Culianu în Păcatul împotriva Spiritului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mai spune că munca-i în zadar

Nu mai spune că rănile şi munca-s în zadar
Că duşmanul nu doarme, că lupta n-are rost,
Că răul e puternic, nu-i rezistă niciun adversar,
Că lucrurile vor rămâne pururi cum au fost.

Dacă speranţa-i iluzie, frica-ar putea fi o minciună;
S-ar putea ca, fără să-i vezi, prin văile cu flori şi fân
Prietenii tăi s-alerge şi-astăzi după fluturi împreună,
În timp ce tu doreşti doar să le fii vâlcelelor stăpân.

Când valurile-obosite se izbesc de ţărmul tare
Şi parcă se sparg în van, cerşind smerite un răgaz,
Undeva-n spatele lor prin râuri şi zăpoare
Vine tăcut, crescând clipă de clipă, marele talaz.

Şi nu doar pe fereastra dinspre est, în sublim decor
Când se-arată zorii, în glorie lumina creşte –
În faţă se-înalţă soarele încetişor, încetişor,
Dar, iată, spre apus pământul străluceşte!

poezie de Arthur Hugh Clough, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Desigur, am pus obişnuita întrebare despre articulaţii, dar judecătorul O'Connors nu observase nimic deosebit în această privinţă. Tânărul, spunea el, avea probabil un ochi de sticlă (stângul), dar nici de asta nu era sigur. Un alt prieten de-al meu, care a murit cu mult timp în urmă, a scos la iveală altă istorie incredibilă despre Alice H. Îmi amintesc că am scris-o într-unul din acele jurnale pe care obişnuiam să le ţin şi care a ars împreună cu toată biblioteca mea la C. El pretindea că Alice H. l-a scos din deşert în Africa, tocmai când credea că-şi va lăsa oasele pe-acolo. Ea a dispărut puţin după aceea.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!