Acuzată de...

am devenit arămie în acest prezent rănit
de forma trupului tău ce se dezbracă în imaginaţie
buzele pictează amfora cu chip de pasăre
arderea noastră sălbatică sună atât de aspru
la mijloc de timp sprijinit pe verde gălbui

toamna se abandonează la fereastra cu gratii zig-zag
cu o ultimă suflare îţi lipeşte sărutul pe sânii de aramă
supărată că nu mai ştiu să mă joc mă prinde
dincolo de sâmburii amari în realizarea
unui foarte discret umor şi a unei fine ironii

rezemată de pervazul ferestrei mestec iluzii
înăsprită de nerostire viaţa se schimbă singură
am uitat să fug rămân întunericul fără cuvinte
acuzată de culorile ploii de toamnă
în concertul din mi minor de Chopin
cântat de un pian şi orchestră

poezie de Elena Toma
Adăugat de Elena Toma
Comentează! | Votează! | Copiază!

Priveşti în mine, ca într-un acvariu

priveşti în mine, ca într-un acvariu
dezbrăcat de imaginaţia prezentului rănit.
viaţa se schimbă singură, baby.
viaţa pictează cu buzele,
cuvintele înoată, dincolo de realizarea
discretului umor şi a unei fine ironii.

priveşti în mine, sprijinit pe iluzii
surprinse de inocenţa acvariului zidit manolic
pianul cântă, acompaniat de o orchestră.
te invit la o cafea.
ne vom cunoaşte mai bine
sub cerul pătat de incertitudini.

poezie de Elena Toma
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fereastra

Sprijinit de pervazul ferestrei
aud chiar mişcarea pe calea lactee,
scârţâitul unei sănii de sticlă prin satul nordic,
aud cum întunericul se cerne pe emisfera cealaltă,
aud cum alături,
în casa toamnei însorite,
sufletul se scurge din trupul bătrânei femei.

Ştiu că din cele auzite,
din aceste fire lăptoase
s-ar putea desprinde un vers,
fluture negru,
prins cu acul de fila cărţii.

Dar această fereastră este adevărată
şi adevărată este această noapte
prin lâna vie a zăpezii,
şi adevărat este scrâşnetul axei pământului
când alunecă pe ea
cuţitul combinei în mina din apropiere.

poezie de Feliks Netz din Lirică poloneză (1996), traducere de Valeriu Butulescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Groparul se întoarse îndată spre ieşire, Ilona însă rămase pe peron, nemişcată, cu privirea lipită pe pervazul ferestrei în care Apostol zâmbea uitat… Pe urmă, o coroană înmugurită a unui cireş bătrân acoperi şi fereastra, şi vagonul, şi trenul…

citat celebru din romanul Pădurea spânzuraţilor de Liviu Rebreanu
Adăugat de Tudosa Mihai
Comentează! | Votează! | Copiază!

Innuendo

nopţile rupte din fiecare răsărit
aşezau orele într-o ordine pătrată
în templul iubirii ridicat
dincolo de sălbăticia din noi

mângâiam cu buzele
sânii
gândul
fiecare piatră
fiecare unghi
zidul cu fruntea înaltă

amintiri limbi de fum
trec peste cărămizile rămase vii
încărunţite de timpul ochilor ninşi

lacrimile de piatră cern în suflet
pulberi cioplite destrămări
trecătoare vise aripi în scrum

nemărginirea a devenit răscruce privirile
hohot în piept spală templul rănit
suntem umbre de oameni cu trup locuit
în ruinele din noi

poezie de Elena Toma
Adăugat de Elena Toma
Comentează! | Votează! | Copiază!

la fereastră

o păpuşă mecanică
pe o cutie muzicală… mişcă intermitent rotire
greoaie – ochii mei când stau
cu bărbia în mâini pe pervazul
ferestrei cu gratii groase groase…

flaşneta-i tristă
cerul albastru spălăcit şi
nicio pasăre…

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec a la Prevert

Acum parcă îmi mai amintesc
De acest cântecel ciudat
Mult prea tomnatic şi uitat
Ca poezia lui Prevert.
Şi mi-era toamnă adâncă-n suflet,
Trist visam lângă felinar.
Tu erai moartă-n faţa uşii
Şi îngropată sub frunzar.

M-aş mai putea oare întoarce
Cu acest cântec de plictis
Morbid nu îmi mai este-n suflet
Şi-am devenit mai optimist.
Dar dacă întinde iarăşi toamna
Trena-i de frunze, arămie,
Încep să plâng şi să mă tângui
Şi să mă mor din nou în mine.

Azi nu mai pot, ce-aş mai începe,
Viaţa mea a fost cândva,
Prevert mi-nchide ultima uşă
Din toamna şi din iarna sa.
Dar acest cântec mă mai poartă
Prin vara ca un labirint,
Sunt mort deja, pierdut de lume
Şi-n focul verii sunt doar frig.

cântec interpretat de Serge Gainsbourg, muzica de Serge Gainsbourg, versuri de Serge Gainsbourg, traducere de Luminiţa Soare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dincolo de cuvinte

am legat un ţărm de ultima furtună
am legat picăturile de ploaie de jur-împrejurul insulei
la mijloc am prins cel mai înalt val
şi-am făcut un cort viu pescarului meu

de-acum ştiu că
liniştea e singură
aşa cum iubirea mă plimbă prin eu-l şi prin tu-ul
acestei depărtări din suflet

de-acum ştiu să
citesc anotimpuri care mă leagă şi dezleagă
într-un şotron configurat în trifoiul plin cu rouă

de-acum ştiu şi
merg acelaşi pas pe loc
într-o suire nemuritoare
cu pescarul bătrân şi insula mea verde

de-acum ştiu că
tot acel timp de care n-am ştiut
e tot acest zâmbet din furtună

am legat de mine un fluture
şi-am prelungit o zi
cât o viaţă

poezie de Dorina Şişu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unui poet minor

Întâi fu aspru criticat.
Apoi au început să-l scuze:
- Lăsaţi-l, e nevinovat!
- Poet minor... nedus la muze!

epigramă de Corneliu Berbente din Pledoarie pentru epigramă (aprilie 2007)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dincolo de timp

dincolo de oameni
dincolo de timp
pân" la epuizarea răbdării
în spaţiului îndoit în întuneric

praful cu viruşi se leagănă în aer
zbaterea devine zadarnic gest
şi singur te pierzi în umbra unei cruci
în ziua de azi fără mâine

se împart felii de viaţă de viruşi nelucizi
genunchii se coboară-n rugăciune
de nicăieri nu vin speranţe nici iluzii
şi totul se zideşte între porţi

purtăm stigmate de târziu pe frunte
şi aruncăm cu zarul căzuţi într-un infern
o Doamne am uitat şi nu mai ţinem minte
ce-a fost mai înainte
dar am păstrat cuvinte de dor şi de amin

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unui poet decepţionist

Ţi s-au spulberat iluzii
Multe până în prezent.
Ai rămas din toate numai
Cu iluzii de talent.

epigramă de Toma Florescu din Epigramişti români de ieri şi de azi (1975)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Odaia neagră

prinde contur la reducerile de sâmbătă
unde soarele sare sprijinit pe o furculiţă
într-un borcan cu muştar îndulcit
cu zahăr negru în odaia albită de strălucirea
staniolului uitat pe cratiţa plină cu creveţi
roşcaţi ca obrajii unei femei înfierbântate
lovite de năbădăi sub luna curioasă
nebunii ştiu că au dansat degeaba pe pereţi
în întunericul surprins în clepsidre

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câteodată şi Dumnezeu rămâne singur

stau în mijlocul unei lumânări aprinse
şi tremur
în tot acest timp întunericul
iese din mine ca dintr-un chip
fără umbră
simt greutatea cerului cum
se prelinge în oameni

liniştea scrijeleşte adânc

s-ar putea spune că cineva a trecut pe aici
şi într-o bună zi va întreba de mine
iar tu prin fereastra închisă
o să-l rogi pe Dumnezeu
să ţină timpul în loc

eu voi privi din tăişul unei lacrimi

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamna

E toamnă-acum în calendar
Şi-afară-i peisaj de aramă,
Concert de frunze pe trotuar
Trist, încununat de-o dramă.

În imaginea cea arămie
Cad frunzele fără o vină.
Iar pe strada mică, pustie
Toamna plânge şi suspină...

poezie de Alina-Georgiana Drosu (20 august 2016)
Adăugat de Alina-Georgiana Drosu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecul lebedei 23 - eu din mine când eram tu

în liniştea vecerniei din mine
clopotele au limba ascuţită
doar ele pot trezi oasele de sub biserici
întunericul şi lumina veghează
tălpile îmi sunt zidite
fruntea se odihneşte pe margine de cer
ochiul tremură pe muchie de cuţit
de-a dreapta
de-a stânga stau întrebări
icoana mă primeşte dincolo de buzele lipite de sticlă
numai atingerea se scurge odată cu ruga
pe lângă saliva uscată
vorbe aruncate spre slavă între gânduri domestice
calc cu umbra spre naos
să nu-mi curgă păcatul peste îngeri
îngenunchez sub povara celor paisprezece opriri
sângele pictează poveşti în Purgatoriu
nici moartă nici vie
îl caut pe Alighieri să mă-nscrie pe lista Judecăţii de apoi
e coadă şi acolo
fac cu ochiul
strecor ultima sută de euro în palma portarului
cu o ultimă suflare
escaladez scara de foc spre dincolo
cineva îmi rupe toamna în care eram îmbrăcată
rămân goală într-o străfulgerare a minţii
simt cum mă topesc
mă torn în matrice
... ies aripă
o aripă de gând dintr-o rugă pe-o lespede de sare
hologramă plecată spre mine
dinspre mine
cand eram tu

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vin cadeţii

Viaţa noastră scurtă ca o fugă
Nici nu ştii când s-a dat startul
Sună goarna: vin cadeţii
Garda nouă preia cartul!

Parcă s-a grăbit clepsidra
Ce ne potriveşte paşii
Şi ce iute port-drapelul,
Îl iau de la noi, urmaşii!

Clipa nu-i deloc eternă
Cum credea adolescentul:
Am, albit şi nu remarcă
Nimenea evenimentul

Unde pasăre de dor
Ţi-ai pus cuibul, unde zborul
Şi sfinţenia cu care
Nopţile, visam fiorul?

Cu sau fără menajări
Ne-a dat viaţa la o parte
Ce urmează când citeşti,
Fila ultimă din carte?

Floarea lumii se petrece
Fără zgomot, fără nimb
Sună goarna, vin cadeţii
Generaţia de schimb!

poezie de Ion Untaru din Vestitorul (1999)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vin cadeţii

Viaţa noastră scurtă ca o fugă
Nici nu ştii când s-a dat startul
Sună goarna: vin cadeţii
Garda nouă preia cartul!

Parcă s-agrăbit clepsidra
Ce ne potriveşte paşii
Şi ce iute port-drapelul,
Îl iau de la noi, urmaşii!

Clipa nu-i deloc eternă
Cum credea adolescentul:
Am, albit şi nu remarcă
Nimenea evenimentul

Unde pasăre de dor
Ţi-ai pus cuibul, unde zborul
Şi sfinţenia cu care
Nopţile, visam fiorul?

Cu sau fără menajări
Ne-a dat viaţa la o parte
Ce urmează când citeşti,
Fila ultimă din carte?

Floarea lumii se petrece
Fără zgomot, fără nimb
Sună goarna, vin cadeţii
Generaţia de schimb!

poezie de Ion Untaru din Autoportret fără oglindă (2005)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

La mijlocul lacului, malurile au disparut cu totul sub perdelele ploii. Nicio linie, niciun punct de reper dincolo de marginea bărcii. Doar cenuşiul aerului pigmentat de stropii de ploaie şi valurile, liniştite acum, care dădeau impresia că vin de nicăieri. Până şi înaintarea noastră părea fără ţintă. Eram pur şi simplu acolo, unul lângă altul, în ţârâitul adormitor al ploii, la ceasul unui apus rece ca solzii de peşte. Iar când întorceam capul, vedeam chipul unei femei care zâmbea vag - fericită, ai fi zis - un chip şiroind de lacrimile acelea neîntrerupte pe care cerul i le vărsa pe obraji. Înţelegeam acum că aşa îşi trăia ea viaţa de după viaţă. O călătorie domoală, fără un ţel vizibil, dar marcată de un sens simplu şi profund.

Andrei Makine în Femeia care aştepta
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Beethoven va mai da o dată – şi pentru ultima oară – măsura mare a talentului său într-o creaţie concertantă – în Concertul în mi bemol major pentru pian şi orchestră (op. 73). Era în anul 1809, anul în care Napoleon ocupa din nou Viena, în care s-a stins viaţa lui Haydn şi a început cea a lui Mendelssohn-Bartoldy. Raportat la creaţia lui Beethoven, acest an apare dominat de dorinţa compozitorului de a se retrage în intimitatea unor genuri camerale.

Ioana Ştefănescu în O istorie a muzicii universale (1998)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamna

În culoarea specifică, arămie
Un tablou toamna pictează.
O frunză dispare-n ceaţa argintie
La ultimul ei bal dansează.

E noiembrie-acum în calendar
O altă frunză cade fără vină
Se-aşterne timid pe trotuar
Şi-l mângâie în surdină...

poezie de Alina-Georgiana Drosu (5 noiembrie 2017)
Adăugat de Alina-Georgiana Drosu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Buzunarul timpului de la piept

cu mâna la tâmplă preţuiesc o filă din carte
şi-i mulţumesc timpului ca esenţă a unei metafore
pentru femeia cu zâmbetul unui hotar
din colţul meu de cer

în patul verde cu dimineţi odihnite de îmbrăţişări
notez într-un caiet zilele seri şi nopţile zile
ce vor rămâne în urma noastră
memorabilă iubire

alt poem – aceeaşi femeie
cu fiecare vers mă cuprinde o superbă nostalgie
o necunoscută în ciclul ireversibil al întoarcerii
unui arc al ceasului celest

seninul dintr-o trecere fulgerătoare
o supremă delimitare ce este însăşi viaţa
o imagine trecută pe o invitaţie
la timpul prezent

am devenit aşteptându-te
nesomnul odihnit în decenţa puţinului timp rămas
legănându-mă-n cuvinte iarăşi scriu
cu emoţiile amintirilor iubesc şi tot scriu să nu tac

am rătăcit destul ca să înţeleg statornicia
lângă tine sunt reîntâlnirea cu mine
sunt răspunsul la ce sunt
în declinări de verbe am devenit trăirea prin cuvânt.

poezie de Vali Niţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!