Exagerându-şi puţin suferinţa, el va lăsa să-i scape în cele din urmă mesajul fals, în vreme ce acela adevărat va rămâne pentru totdeauna protejat, până când destinatarul îl va elibera. (Dacă alergătorul e prea cunoscut şi riscă să fie interceptat în orice clipă de nişte adversari dibaci, tehnica este mai complicată, fiindcă şi mesagerul este mult mai expus; astfel, i se încredinţează o scrisoare secretă pe care răpitorii săi s-o dibuiască fără prea mare greutate; dar, fiindcă totuşi îl vor supune la cazne şi se vor aştepta ca primul mesaj să nu fie cel adevărat, alergătorul va fi memorat mai multe texte pe care le va comunica pe măsură ce torturile vor deveni mai chinuitoare; arareori se întâmplă, dar lucrul nu este nicidecum imposibil, ca un alergător să fie omorât în timpul misiunii). Presupunând acum că destinatarul nu mai există sau că e plecat pe undeva, alergătorul îi va răspunde unui prim şi, eventual, unui al doilea înlocuitor al lui. În cazul când toţi destinatarii ar fi absenţi, alergătorul ar trebui să se întoarcă la trimiţător (sau la unul din cei doi înlocuitori ai lui), care-l poate elibera de sarcină. Posibilitatea însă ca atât destinatarii cât şi trimiţătorii să dispară fără urmă n-a fost niciodată prevăzută; în acest caz, alergătorul ar trebui, în principiu, să continue să alerge în căutarea lor o veşnicie.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alergătorul tibetan n-are individualitate; a fost crescut într-o mânăstire, dar nu e călugăr ("Alergarea nu e treabă de călugări", glăsuia o vorbă apocrifă a lui Padmasambhava). E o maşină perfectă, condiţionată de anumite cuvinte de cod pe care numai doi sau trei lama le cunosc. Aceste cuvinte declanşează accesul la o zonă secretă, unde este îngropat un mesaj verbal pe care alergătorul însuşi îl ignoră cu desăvârşire şi pe care nu l-ar elibera decât în urma unei secvenţe corecte de fapte, cuprinzând persoana potrivită, gestul potrivit şi cuvintele potrivite. După aceea, alergătorul, conştient de astă dată, memorează cu ajutorul unor imagini un mesaj aparent important, dar pe de-a-ntregul fals. Dacă e prins şi torturat, un bun alergător este antrenat să reziste atâta timp cât o confesiune prematură ar putea trezi bănuieli.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Legături subtile se urziseră între Calul Alb şi al său lama; de aceea, alergătorul s-a îndreptat pe dată către locul unde stăpânul său tocmai îşi dăduse sufletul. Acum nu mai exista nimeni care să-l elibereze de mesaj şi alergătorul tibetan putea fi socotit ca rătăcind la infinit, fără să ştie ce anume ducea cu sine.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când cele două mesaje - cel adevărat, care nu-i este accesibil alergătorului, şi cel fals, care-i este - s-au întipărit fiecare în nişte zone complet diferite ale memoriei sale, alergătorul intră în meditaţie. E drept, "alergarea nu e treabă de călugări", dar un alergător precum rTe-hu, care şi-a petrecut toată viaţa în mijlocul călugărilor, cu excepţia nopţii lugubre când a venit pe lume, deprinsese mult mai multe despre tehnicile religioase decât avusese ordinul şi intenţia de a-i transmite cel ce-l instruise.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alergătorul

Un câmp pustiu,
Bătătorit ca un drum,
Şi din când în când
Câte o carte.

La distanţe foarte mari,
Vreo carte fundamentală,
Tare ca piatra.

Vine unul, gâfâind de muşchi,
Sănătos ca un zeu nou,
Şi scuipă pe ea,
Pe fiecare la rând.
Calcă peste ele dumnezeieşte.

A obosit, a mers destul,
Câmpul se întinde înainte pustiu,
Bătătorit ca un drum.
Alergătorul cade jos, moare,
Devine carte fundamentală, ultimul cuvânt,
Semn peste care nu se mai poate trece.

Se aude un gâfâit,
Din spate răsare cineva,
Un alergător se opreşte, scuipă pe semn,
Şi se pierde în zare.

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Instructorul a cedat în faţa zelului dovedit de copil şi i-a strecurat în taină mai multe imagini de meditaţie pe care, la drept vorbind, învăţăcelul nu era deloc obligat să le cunoască şi folosească. În general, de când porneşte şi până în clipa când îşi atinge ţinta, un alergător poartă în spirit imaginea acelui lama care trebuie să-l elibereze de invizibila sa povară. În tot acest timp, trupul lui aleargă fără oprire şi, cu toate că nu vede nimic din drumul parcurs, el se pricepe să-i ocolească toate obstacolele şi face chiar minuni de îndemânare, datorită unui soi de simţ lăuntric ascuţit la maximum. Vreme de săptămâni întregi, dacă trebuie, trupul i se mişcă zi şi noapte, fără să simtă oboseala, foamea ori setea. Alergătorul nu este un simplu om decât în scurtele răstimpuri când aşteaptă să-i fie încredinţat vreun mesaj. Atunci doar bea el ceai cu unt şi doarme; atunci se lansează în discursuri stupide despre viaţă şi moarte; atunci participă pe deplin la condiţia umană.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pradă jubilaţiei constante a contopirii cu Tara, Zeiţa Verde, Calul Alb îşi urmă cursa fără de oprire. Împovărat de două taine formidabile, dintre care una atât de îngrozitoare încât nimeni n-o cunoştea, el alerga printre oamenii care, ocupaţi cu ale lor, nu-şi dădeau seama de nimic. Puţin le păsa lor că Tibetul fusese cotropit, puţin le păsa de mesajul indicibil depus în străfundurile sufletului lui rTe-hu, acolo unde conştiinţa sa n-avea acces. Nevăzând pe nimeni şi nefiind văzut de nimeni, alergătorul tibetan trecu de Darjeeling, se înfundă în Bihar şi se îndreptă către Miazăzi fără să simtă nici oboseala, nici foamea, nici frigul, nici căldura, nici strigătele de groază şi aceasta, în principiu, avea să dureze o veşnicie, căci nu mai exista nicio instanţă care să-l controleze, cu excepţia Zeiţei Verzi ce se complăcea în îmbrăţişarea lui.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vacanţa de Crăciun se apropia şi ne era tuturora teamă că în ianuarie Miss Emeralds nu va mai reveni la college, deşi reputaţia îi era de-acum atât de solidă, încât decanul vorbea despre ea ca despre o viitoare colegă. La solstiţiul de iarnă, când şi-a isprăvit cursul, am ieşit fără permisiune din clasă şi am urmat-o fără să-mi pese prea mult să nu fiu văzut, într-atât mă temeam să n-o pierd. Ea şi-a dat seama de prezenţa mea şi s-a oprit ca să-mi dea timp s-o ajung din urmă, dar m-am oprit şi eu, astfel că distanţa ce ne despărţea - vreo cincisprezece picioare - rămânea mereu aceeaşi. Puteam însă să îi adulmec mirosul de sare de mare, de care nările şi gura îmi erau pline. În cele din urmă, s-a întors şi a făcut câţiva paşi înspre mine. Am rămas pironit locului, simţind că era prea târziu să mai fug şi că, oricum, ar fi fost şi imposibil, fiindcă nu mai aveam puterea de a o face şi m-aş fi prăbuşit la pământ fără să am răgazul de a schiţa vreun gest.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu este adevărat că "vorba i-a fost dată omului pentru a-şi ascunde gândurile", dimpotrivă! Este trist însă că noi, oamenii, am pervertit acest dar preţios şi, ca urmare, arareori ceea ce spunem exprimă şi ceea ce gândim. Căci, aşa cum nu putem spune orice, tot aşa ar trebui să nu putem gândi orice. De aceea, cel mai puternic om este acela care poate să pună frâu gândurilor rele, fiindcă atunci el va putea să pună capăt vorbelor rele şi faptelor aşijderea.

Marian Pătraşcu în revista "Cultura vâlceană", anul VIII, nr. 110, eseul în foileton "Gânduri insomniace" (I) (mai 2015)
Adăugat de Marian pPătraşcu (Chircutz)
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-am nicidecum intenţia de a expune aici doctrina din Tratatul despre revoluţiile (sau mai degrabă "transmigrările") sufletelor, fiindcă, la drept vorbind, nu cred că am priceput-o prea bine nici eu. Cel mult, e vorba, în ultimă instanţă, despre copularea Celui Drept, care scoate un suflet din mijlocul "cochiliilor" (sau "cojilor": qelipoth) ca să-l aducă pe lume; la moartea omului, acest suflet e mântuit. Dar va trebui aşteptat mult până la sfârşitul lumii, care va avea loc atunci când toate sufletele poporului ales vor fi mântuite, fiindcă, în principiu, numărul total de suflete este cuprins între aceste două cifre fabuloase care sunt şase sute de mii la puterea şase sute treisprezece şi şase sute de mii la puterea şase sute de mii.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viteza este forma de extaz dăruită omului de re¬voluţia tehnologică. Spre deosebire de motociclist, alergătorul e prezent în trupul său tot timpul, silit să gândească întruna la oboseala şi bătăturile lui; omul care aleargă îşi simte greutatea, vârsta, este mai conştient ca oricînd de sine şi de curgerea vieţii sale. Totul se schimbă când, pentru a dobândi viteza, re¬curge la ajutorul unei maşini: trupul lui iese atunci din joc, iar el savurează o viteză pură, o viteză în sine, o viteză-extaz.

Milan Kundera în Lentoarea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se crede îndeobşte că indienii au fost alungaţi de pe pământurile lor pentru că au fost fie prea proşti, fie prea neştiutori, fie încă uneltitori şi dezbinaţi. Dar cea din urmă lovitură ce li s-ar fi dat ar fi fost alcoolismul. Astfel, se atribuie alcoolismului, mult mai mult decât războiului însuşi, exterminarea majorităţii indienilor. E drept că nu mare era viclenia indienilor, de vreme ce ei îşi respectau promisiunile. Îşi închipuiau că toată lumea era ca ei. Războinicii lor însă valorau câteodată cât o sută de adversari şi nu erau mai puţin cruzi decât aceia. Ce s-a întâmplat nu s-a întâmplat nici din prostie, nici din încăpăţânare, nici din lipsă de răutate.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Flacăra îţi descreţeşte

fruntea pe stadionul cuprins
de frenezia atleţilor
care se întrec pentru glorie
departe de europa a ajuns
exportată din helada
fără fastul de acum trei mii
de ani cu chionis din sparta
săritorul şi astylos
din siracruza alergătorul
de hoplites cu tot echipamentul
unui războinic viteaz
sau fenomenul numit
milo din kroton luptătorul
cu cinci titluri olimpice
poetul pindar a ridicat ode
antice şi adevărate boxerului
diagoras din rodos cu pumnul de fier
numai cununile de laur s-au ofilit
dar gloria a rămas înscrisă
în cărţile jocurilor olimpice

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă deci există un principiu practic suveran şi, în ce priveşte voinţa omenească, dacă există un imperativ categoric, el trebuie să fie un astfel de principiu încât din reprezentarea a ceea ce este în mod necesar scop pentru oricine, fiindcă este scop în sine, să constituie un principiu obiectiv al voinţei, prin urmare care poate servi ca lege practică universală. Fundamentul acestui principiu este: natura raţională există ca scop în sine. Astfel îşi reprezintă omul în mod necesar propria lui existenţă şi în acest sens el este un principiu subiectiv al acţiunilor omeneşti. Dar la fel îşi reprezintă şi orice altă fiinţă raţională existenţa ei în virtutea aceluiaşi principiu raţional care este valabil şi pentru mine; deci el este în acelaşi timp un principiu obiectiv, din care, ca dintr-un principiu practic suveran, trebuie să poată fi deduse toate legile voinţei. Imperativul practic va fi deci următorul: acţionează astfel ca să foloseşti umanitatea atât în persoana ta, cât şi în persoana oricui altuia totdeauna în acelaşi timp ca scop, iar niciodată ca mijloc.

Immanuel Kant în Întemeierea metafizicii moravurilor
Adăugat de Avramescu Norvegia - Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mintea noastră funcţionează prin crearea de convingeri. Adică îşi repetă un gând de suficiente ori până când crede că acea convingere este un adevăr, însă nu există adevăr absolut pe care omul să îl poată deţine. Adevărul de ieri nu mai este adevărul de azi. Exemplu – pământul e rotund. Sau "te iubesc şi fac orice pentru tine". Era adevărat ieri, dar azi poate nu mai e adevărat. Apoi, cam orice adevăr care este dovedit ca fiind adevăr, de obicei opusul lui este la fel de adevărat. De exemplu, dacă te îngraşi prea mult poţi să mori. Dar şi opusul, dacă slăbeşti prea mult, poţi să mori, este la fel de adevărat. Rezultatele noastre în viaţă sunt date de convingerile noastre iar convingerile ne creează realitatea.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cantitatea de date de care va trebui să se ocupe istoricul religiilor este considerabil mai întinsă decât aceea de care se va ocupa istoricul filozofiei, în vreme ce sarcinile lor sunt deosebite, deoarece răspund unor interogaţii deosebite şi-şi propun să dezvăluie nişte zone de semnificaţie ce nu se suprapun decât parţial. Domeniul filozofului abia începe acolo unde cel al istoricilor încetează! Fiindcă problema unui istoric este de a răspunde întrebării "de ce ceea ce este aşa, este aşa?", în timp ce întrebarea fundamentală a filozofului este: "de ce ceea ce este, este?" Demersul unui istoric trebuie să epuizeze în mod necesar domeniul onticului, iar istoricul care "ontologizează" datele ontice ale lucrului său îşi atribuie rolul filozofului.

Ioan Petru Culianu în Iocari serio – Ştiinţă şi artă în gândirea Renaşterii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Orice femeie

Orice femeie ar trebui să aibă
Destui bani, ca să se poată muta...
Să îsi închirieze un loc al ei, chiar dacă
Nu vrea să facă asta niciodată
Sau nu are nevoie...
Ceva perfect cu care să se îmbrace dacă un angajator sau
Iubitul visurilor ei i-ar spune că trebuie să se întâlnească într-o oră...

Orice femeie ar trebui să aibă
O tinerete pe care va fi multumită să o lase în urmă...
Un trecut savuros, pe care să îl povestească
La bătrânete...

Orice femeie ar trebui să aibă
Un set de surubelnite, o masină de găurit si un sutien negru, din dantelă...
Un prieten care o face mereu să râdă
Si unul care o lasă să plângă...

Orice femeie ar trebui să aibă
O piesă buna de mobilier pe care nu a avut-o nimeni din familia ei...
8 farfurii care să fie la fel,
Pahare de vin si o retetă care îi va face
pe oaspetii ei să se simtă mândri...
Sentimentul de control asupra destinului său...

Orice femeie ar trebui să stie
Cum să se îndrăgostească fără să se piardă pe ea însăsi,
Cum să renunte la un job,
Să se despartă de un iubit
Si să îsi confrunte un prieten
Fără să ruineze prietenia.
Când să încerce mai mult...
Si când e timpul să plece...

Orice femeie ar trebui să stie
Că nu îsi poate schimba lungimea coapselor,
Lărgimea soldurilor,
Sau natura părintilor săi.
Că poate nu a avut o copilărie perfectă...
Dar acum, s-a sfârsit...

Orice femeie ar trebui să stie
Ceea ce ar face sau nu ar mai face pentru iubire...
Cum să trăiască în singurătate,
Chiar dacă nu-i place asta...

Orice femeie ar trebui să stie
În cine poate să aibă încredere,
Si în cine să nu aibă
Dar si de ce ar trebui să îsi asume responsabilitatea...

Orice femeie ar trebui să stie
Spre ce se îndreaptă...
Poate fi masă de la bucătăria unui prieten
Sau o cabană frumoasă din pădure...
Si când sufletul ei are nevoie de alinare...

Orice femeie ar trebui să stie
Ceea ce poate si ceea ce nu poate să îndeplinească într-o zi...
O lună...
Un an..."

poezie de Pamela Redmond Satran
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am petrecut multe nopţi gândindu-mă la asta. Mintea îmi era de obicei puternică. Nu sunt sigur că-i pot atribui o origine mai înaltă decât acel stânjenitor vagon. Este singurul lucru pe care-l regret: că, până la urmă, era prea simplă. Nu era mai mult decât un foc blând dintr-o vale colorată. Era speriată că se afla aici şi îngrozită de vagon. Abia aştepta să se întoarcă în valea aceea. Totul s-a domolit şi zorii nu mai vin. Oare am pierdut vreodată vreo luptă? Acum s-a făcut incredibil de cald aici şi simt sarea de mare în gură şi în nări.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceea ce suntem noi este fără urmă. Dacă acest "Eu-Sunt" este deja perfect? "Ce urmează?" Eu zic: Nu te aştepta la nimic! Pur şi simplu, lasă viaţa să curgă liberă! Dacă într-adevăr o experienţă este atât de profundă, încât să ne atingă interior, atunci acea experienţă este recunoaşterea a cine şi ce suntem noi. Recunoaşterea Experimentatorului. După care nu mai există: "Ce urmează?" Noi suntem crescuţi de minte în sens evolutiv. Dar dacă există ceva de veacuri perfect în noi? Lui nu i se poate adăuga nimic şi nu i se poate lua nimic. Dar în momentul în care acest "eu" dispare, nu mai există niciun fel de urmare. Ceea ce suntem noi este fără urmă. Dacă acestui moment simt că îi lipseşte ceva, atunci îl voi vinde pe cea mai puternică experienţă a mea din trecut. Chiar şi experienţa este văzută în noi, indiferent cât de măreaţă ni se pare. În momentul acela, experimentatorul însuşi este dizolvat în Nemărginire. Iar ceea ce rămâne este fără formă, fără margini, este beatitudinea însăşi, este această beatitudine de A FI. Experienţele vin şi pleacă, dar oare Experimentatorul se schimbă?!

Atmaji Maharaj în Ceea ce suntem noi este fără urmă, Partea 2
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi acum mă tem...

Şi acum mă tem că aura strălucitoare
a poeziei din jurul tău
este o misterioasă anvelopă cu totul imaginară
care de fapt nu prea am crezut să existe
şi de aceea m-am temut că nu o voi putea descifra niciodată,
fiindcă nu are încă un alfabet potrivit să o descrie.
Doar amplificările secrete din sufletul meu
mi-au dezvelit, pentru o fericită frântură de clipă,
tainele armoniilor tale angelice pulsând uneori în exterior
fără să ştii,
dar care repede îşi dizolvă în eter cele trei dimensiuni
pentru a deveni abia mai târziu vizibile mie,
chiar foarte vizibile,
dar numai în amintirile mele duioase despre tine,
aproape palpabile, dar totuşi târzii,
poate prea târzii...

poezie de Cristian Petru Bălan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

To Kuny: Ba da, draga mea. Ar trebui, ar fi minunat... Să-i vorbeşti, să-i spui totul, nu numai despre problemele tale, dar şi ceea ce ţi-am povestit eu depre el, să-i mărturiseşti totul, inclusiv dragostea ta pentru el. Ar fi bine ca el să afle toate acestea de la tine, nu din alte surse şi nu ştiu de ce, însă sunt sigur că nu doar va încerca să te ajute, dar va şi reuşi acest lucru. Nu ştiu de ce am această convingere, totuşi, o am, asta-i sigur!
Lia: Ah, tati... Nu pot să-ţi promit nimic în sensul ăsta, dar poate că vreodată am să încerc să vorbesc cu el despre toate acestea. Nu ştiu însă dacă voi şi reuşi, el mă intimidează. Are ceva care... E adevărat că mă atrage, totuşi, mi-e greu să-i vorbesc, despre orice, mai ales despre aşa ceva. Mi-e foarte greu şi numai să-l privesc, dar să-i mai şi spun asemenea lucruri...
To Kuny: Păi, dacă te deranjează atât de mult privirea lui şi te intimidează, nu te uita în ochii lui când îi vorbeşti.
Lia: Dar unde altundeva să mă uit, dacă am fi doar noi doi, eu şi el?! Nu-l pot evita tot timpul... Nu ştiu dacă vreodată voi putea, nu ştiu dacă voi reuşi să-i vorbesc...
To Kuny: Ar trebui, draga mea. Cel puţin, să încerci. Spre binele tău, scumpo, chiar ar trebui. Şi nu vreodată, ci cât mai curând. Problema asta nu suferă amânare. Crede-mă, aşa ar fi corect. El este blând, bun, calm şi înţelegător, mai ales cu tine. Are multă răbdare. Te va înţelege şi sigur te va ajuta, pentru că te iubeşte, nespus de mult. Zău, scumpo...
Lia: Poate că ai dreptate, tati. Poate voi încerca vreodată, într-o zi; nu ştiu sigur, poate, deci nu pot să-ţi promit nimic. Dar dacă, aşa cum spui tu, mă iubeşte, de ce nu ia el însuşi iniţiativa, de ce nu încearcă el primul să-mi vorbească deschis, la modul cel mai serios posibil; cred că, în mod normal, el ar trebui să fie cel care să pornească o astfel de discuţie.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!