Vacanţa de Crăciun se apropia şi ne era tuturora teamă că în ianuarie Miss Emeralds nu va mai reveni la college, deşi reputaţia îi era de-acum atât de solidă, încât decanul vorbea despre ea ca despre o viitoare colegă. La solstiţiul de iarnă, când şi-a isprăvit cursul, am ieşit fără permisiune din clasă şi am urmat-o fără să-mi pese prea mult să nu fiu văzut, într-atât mă temeam să n-o pierd. Ea şi-a dat seama de prezenţa mea şi s-a oprit ca să-mi dea timp s-o ajung din urmă, dar m-am oprit şi eu, astfel că distanţa ce ne despărţea - vreo cincisprezece picioare - rămânea mereu aceeaşi. Puteam însă să îi adulmec mirosul de sare de mare, de care nările şi gura îmi erau pline. În cele din urmă, s-a întors şi a făcut câţiva paşi înspre mine. Am rămas pironit locului, simţind că era prea târziu să mai fug şi că, oricum, ar fi fost şi imposibil, fiindcă nu mai aveam puterea de a o face şi m-aş fi prăbuşit la pământ fără să am răgazul de a schiţa vreun gest.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eram sigur că toate reveriile mele nu erau simple halucinaţii: era efectiv Zeiţa şi, cine ştie de ce, fusesem singurul care-şi dăduse seama de asta. De cum am izbutit să mă mişc, mi-am continuat urmărirea gâfâind. Miss Emeralds nu s-a mai întors către mine. Se deplasa cu o viteză vertiginoasă, fără să dea impresia că se grăbeşte. La capătul puterilor, mi s-a părut că eram pe punctul de-a o ajunge, când împinse o poartă metalică şi dispăru într-o curte. Am urmat-o fără preget. Nu mică mi-a fost uimirea când am dat peste un loc viran, mărginit de patru ziduri de cărămidă şi plin de hârtii fâlfâind alene în voia vântului. Nu era nimeni acolo înăuntru şi nici urma vreunei alte porţi nu întrerupea monotonia zidurilor de netrecut. Miss Emeralds, a cărei taină eram sigur că o desluşisem, dispăruse. Se făcuse deodată foarte cald acolo, în timp ce sarea de mare îmi năpădea gura şi nările. Eram atât de sigur că n-o voi mai revedea niciodată, încât m-am prăbuşit pradă unei febre îndelung reţinute.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La spital, luni şi luni de zile mi-a fost peste putinţă să întreb ceva despre Miss Emeralds, căci Ted L. nu mă vizita niciodată singur. O vedeam adesea în vis, mereu blândă, tandră şi nevinovată. La trezire, simţeam în gură acel nelipsit gust de sare marină pe care l-am asociat cu prezenţa ei. Am aflat până la urmă că suplinitoarea noastră de istorie părăsise universitatea o dată cu mine, pentru că bătrânul profesor se întorsese după vacanţa de Crăciun. Fusese deja aproape uitată şi nu-şi lăsase nimănui adresa. Dar ipoteza cea mai probabilă era că se întorsese la familia ei, în Tennessee.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am vorbit din ce în ce mai puţin despre Miss Emeralds, căci colegii mei, inclusiv Ted L., mă priveau cu un aer jenat. Odată, când ne aflam singuri vâslind fără grabă într-o barcă pe lacul din singurătăţile de la A., l-am întrebat pe Ted dacă-şi mai amintea de Miss Mekor Hayyim. "Se pare", răspunse el, "că-i rosteai tot timpul numele când delirai. Vorbeai şi de o Miss Emeralds, te-am auzit chiar eu. Ce chestie, credeam că n-aveai să mai scapi. "Dar suplinitoarea profesorului J., l-am întrebat eu nerăbdător, "cine era? Îmi descrise o fiinţă insipidă, ale cărei cursuri erau atât de monotone, încât toată lumea se refugia în jocul de cărţi ori în lecturi mai atrăgătoare. Îmi confirmă că acea domnişoară destul de trecută se întorsese la ai săi, în Tennessee.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A doua zi o revedeam pe Miss Emeralds şi toate imaginile nocturne care mi se înfăţişaseră se aflau confirmate, într-atât îi erau mersul de aerian, râsul - cristalin, mişcările de gingaşe, atitudinea - încurajatoare şi rezervată în acelaşi timp, făptura-i emanând o mireasmă unică de briză marină ce-mi umplea gura şi nările de ozon şi de sare. Iar ideea de-a o fi văzut undeva mă chinuia în aşa măsură că, după vreo trei luni, sănătatea îmi fu serios zdruncinată. Ceea ce începuse ca un simplu joc devenise o obsesie care mă ţinea treaz şi mă împiedica să mă concentrez asupra multiplelor mele obligaţii. Din ce în ce mai des, închipuiam unul din smaraldele pe care le schimba în fiecare zi. Pătrundeam în acea lume verde unde o întâlneam pe Mekor Hayyim, Zeiţa Smaraldelor şi a tot ce înverzeşte, precum tulpinile şi frunzişul primăvara. Frumuseţea-i era aproape insuportabilă. Simţeam câteodată lacrimi picurând în adâncul meu ca nişte stropi de ploaie pe un trotuar nevăzut, în întuneric. Ea nu era conştientă de prezenţa mea, dar într-o zi m-a luat de mână şi m-a îndemnat să trec dincolo de acea formă inefabilă care e pojghiţa lucrurilor. Mâna îi era fierbinte sau îngheţată, nu ştiu. De atunci însă aşteptarea mi-a devenit atât de îngrozitoare, încât m-am hotărât să fac ceva.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Felul în care, fără să facă nimic, Miss Emeralds ţinuse în frâu pe toate acele sălbăticiuni care umpleau universitatea din H. era pentru mine obiectul celei mai mari uimiri. Nu luam parte la escapadele nocturne ale colegilor mei, dar ştiam destul de bine ce fel de fete frecventau şi care era genul de frumuseţe pe care, fără greş, îl găseau excitant. Miss Emeralds încarna contrariul, în ambele privinţe. Cuvintele sunt prea brutale ca să definească genul ei de frumuseţe, lucru ce nu s-ar putea face decât prin aluzii. I-am regăsit culorile cutreierând dunele toamna şi graţia fragilă în freamătul botului unei căprioare pe malul apei.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sceptic de felul meu, credeam că fusesem subjugat de cunoştinţele domnişoarei Emeralds, la fel de întinse pe cât de profunde în istoria modernă, un domeniu căruia-i consacram cea mai mare parte a nopţilor şi tot entuziasmul meu. Dar am fost silit în cele din urmă să recunosc că, acum, amestecam şi nopţi şi entuziasm cu imaginea tulburătoare a Domnişoarei Mekor Hayyim, căreia-i spuneam, ca toată lumea, Miss Emeralds. Purta, într-adevăr, o mare varietate de bijuterii, dar toate, fără excepţie, aveau în centru unul sau mai multe smaralde de cele mai felurite forme şi dimensiuni. La oricine altcineva, această ciudăţenie ar fi provocat din partea colegilor mei de grupă nişte năzbâtii ce puteau oricând degenera în glume feroce. Or, noi ne mulţumisem cu toţii s-o numim Miss Emeralds şi, oricât de straniu ar părea, nu era în această poreclă nici cea mai mică intenţie batjocoritoare.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Exagerându-şi puţin suferinţa, el va lăsa să-i scape în cele din urmă mesajul fals, în vreme ce acela adevărat va rămâne pentru totdeauna protejat, până când destinatarul îl va elibera. (Dacă alergătorul e prea cunoscut şi riscă să fie interceptat în orice clipă de nişte adversari dibaci, tehnica este mai complicată, fiindcă şi mesagerul este mult mai expus; astfel, i se încredinţează o scrisoare secretă pe care răpitorii săi s-o dibuiască fără prea mare greutate; dar, fiindcă totuşi îl vor supune la cazne şi se vor aştepta ca primul mesaj să nu fie cel adevărat, alergătorul va fi memorat mai multe texte pe care le va comunica pe măsură ce torturile vor deveni mai chinuitoare; arareori se întâmplă, dar lucrul nu este nicidecum imposibil, ca un alergător să fie omorât în timpul misiunii). Presupunând acum că destinatarul nu mai există sau că e plecat pe undeva, alergătorul îi va răspunde unui prim şi, eventual, unui al doilea înlocuitor al lui. În cazul când toţi destinatarii ar fi absenţi, alergătorul ar trebui să se întoarcă la trimiţător (sau la unul din cei doi înlocuitori ai lui), care-l poate elibera de sarcină. Posibilitatea însă ca atât destinatarii cât şi trimiţătorii să dispară fără urmă n-a fost niciodată prevăzută; în acest caz, alergătorul ar trebui, în principiu, să continue să alerge în căutarea lor o veşnicie.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Importanţa domnişorei Emeralds între noi nu se măsura prin cât anume vorbeam despre ea, ci prin cât nu vorbeam. Şi era uimitor să-i vezi pe cei mai cinici dintre noi neizbutind să născocească nici cea mai mică ironie ori clevetire pe seama ei, atât de puternică era forţa ce iradia din ea. În faţa acestei derute generale de care nici eu nu scăpam, mă întrebam aproape tot timpul care era natura acelei forţe. Miss Emeralds era, fără putinţă de tăgadă, o intelectuală pasionată cum puţine se pot vedea. Dar nu asta ne subjugase la ea, ci iubirea, pe care, fără de ştirea ei, o degaja - şi atât de mare-i era inocenţa în această privinţă, încât puterea acelei emanaţii era înzecită. Ted L. mi-a mărturisit că singura dată când fusese în stare să rostească o răutate la adresa Alogenei se simţise atât de vinovat, încât îl cuprinsese în mod serios nevoia de a-şi tăia o mână sau măcar un deget. O asocia nu doar cu toate făpturile feminine, închipuite sau reale, ce-i impuseseră vreodată dragostea şi respectul, ci - şi asta traducea perfect şi propriile-mi sentimente faţă de ea - şi cu tot ceea ce pe lume e pus în taină sub oblăduirea noastră, ca fiind plăpând şi gingaş.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Realicartea

Din carte a ieşit un ochi.
Deşi era obosit s-a deschis larg
şi în acel moment a văzut unele lucruri pentru prima dată.
Nu după mult timp şi-a făcut apariţia un nas.
Acesta a mirosit deja ce se întâmplă.
Dar când să intre în încăpere i s-a închis repede uşa.
Nu era de el, locul lui era în carte şi atât.
Apoi din carte a ieşit o ureche.
Aceasta a auzit mult zgomot.
Şi mai apoi bârfe, dar nu s-a aplecat la ce se vorbea.
Gura şi-a făcut şi ea intrarea.
Celelalte i-au povestit deja experienţele avute.
Ea ar fi avut atât de multe să spună,
dar cartea a învăţat-o să tacă.

poezie de Ana Truta (noiembrie 2020)
Adăugat de Ana Truta
Comentează! | Votează! | Copiază!

NU SE POATE TRĂI FĂRĂ IUBIRE

De teamă că am să te pierd,
am scris tot ce am ştiut despre tine.
Am scris poezii multe şi un roman,
am scris numai de bine,
sperând că într-o zi, vei deveni
eroul meu din carte şi citind despre tine,
vei rămâne mereu cu mine.
Când te-am rugat să mă iubeşti,
mi-ai spus că nu mai poţi iubi,
că eşti "bătrân" şi dedicat unei iubiri apuse.
Ţi-am acuzat oglinda de infidelitate
şi m-am întrebat:
oare, m-am înălţat prea mult,
încolăcindu-i trupul,
cu întrebări prea multe?
Am pus atunci mâna pe cuţit
şi am tăiat cartea în două.
Literele plângeau şi zburau asupra mea,
iar eu m-am prăbuşit sub povara lor.
Apoi, m-am ridicat,
m-am scuturat de ruşinea
lăsată de ele asupra mea
şi am aşteptat să renaşti
aşa cum doream eu să fii,
dar n-ai renăscut, pentru că
ai rămas agăţat între
indecizie, neputinţă şi dorinţă.
Te-am rescris exact aşa cum erai
şi am bătut la uşa ta,
pentru a mă învăţa şi pe mine
cum să trăiesc fără iubire,
ca tine.

poezie de Elena Buţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trecător prin viaţă

Ne-am cunoscut la inceput de vară
Eram o tânără subţire şi sprinţară,
Nu cred c-am aveam nici opsprezece ani
Când ne plimbam pe aleea cu castani.

Ce viaţă... fără griji, fără nevoi,
Era atuncea pentru amândoi...
Dar timpul făr' de veste a trecut,
Şi apoi necazurile-au apărut.

Păşind în viaţă printre buni şi răi,
Am reuşit să-mi văd şi de ai mei
M-am străduit să fiu la înălţime,
Şi să fac doar ceea ce se cuvine.

Târziu am constatat că am greşit
Că de la viaţă n-am cerut mai mult,
M-am mulţumit doar cu ce mi s-a dat,
Însă mereu, mereu am tot sperat.

Acum, când nu mai sunt copilul de-altadat',
Mă uit în urmă la tot ce am lasat
NIMIC afară de ai mei copii,
Cu care toată lumea s-ar mândri.

Regretele pe rând mă copleşesc
Când văd ca-ncep uşor să-mbătrânesc,
E imposibil să mă-ntorc din drum
Să am atunci, demult, mintea de-acum.

poezie de Mariana Simionescu (17 martie 2010)
Adăugat de Mariana Simionescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poteca neurmată

Două poteci se depărţeau în codrul veştejit
Şi nu puteam pe amândouă să o apuc, firesc,
Fiindcă doar un drumeţ eram, aşa că m-am oprit
Şi cu privirea una anume departe-am urmărit
Până acolo unde-n frunze puteam să o zăresc.

Însă aşa cum e corect şi cealaltă am privit
Deoarece mi se părea că e ceva mai bună
Fiindcă al ei covor ierbos nu era prea strivit
Însă din ce-am văzut, că am mai zăbovit,
Păreau îmbietoare, aşa stând împreună.

În dimineaţa aceea, însă, erau complet pustii
Şi-acoperite bine de frunze necălcate,
Dar prima am lăsat-o pentru o altă zi,
Deşi drumul te poartă şi tu prea bine ştii
Că înapoi să vii nicicum nu se mai poate.

Şi spun acum ce spun cu un profund oftat
Căci multă vreme-n urmă, abia îmi amintesc
Două poteci în codru încet s-au depărtat
Iar eu fiind acolo pe una am apucat
Şi asta a contat în viaţa ce-o trăiesc.

poezie clasică de Robert Frost, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un ultim gest...

începe să plouă fără vânt şi
fără nicio legătură cu Dumnezeu
(deşi înţeleg că şi Dumnezeu a fost trădat)
stropii mi se lipesc de piele
ca o durere
de parcă
toată rostogolirea asta
ar începe din mine

din slăbiciuni îmi fac ziduri
printre care mă plimb
apoi o să mă furişez
înspre un loc
unde să- mi pot curăţa
rănile pline de aşchii
din singurătăţi
o să-mi construiesc biserici
la altarul cărora o să vină
toate femeile pe care le-am iubit

nici nu ştiu cum să-mi definesc întâmplarea

mai las un pic să-mi ard neliniştea
şi clipa în care-am mărturisit
că am iubit şi am fost
tot ceea ce nu mai pot fi...

e târziu şi-n deşertul din mine
nu se mai întâmplă nimic
mă închid în întunericul din umbră
şi aştept...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oamenii există în grade diverse; or, cea dintâi însuşire pe care-o avea Miss Emeralds era să sugereze că ea exista doar din întâmplare şi fără să aibă propriu-zis această intenţie. Într-adevăr, până şi cel mai nesemnificativ gest al ei părea să-i sublinieze descumpănirea de-a fi pe lume şi de a juca un rol pe care şi-l îndeplinea altminteri de minune, ignorându-i totodată în mod vizibil esenţa. Era într-atât de străină în această lume populată cu oameni de rasa noastră, încât Ted L., cel care avea să devină unul dintre cei mai mari scriitori ai vremii noastre şi care pe-atunci era singurul meu prieten, o numise Alogena.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Semne de la mama

în închipuirea mea trăieşte o mamă
sigur e mama
face parte din mine
dimineaţa
la amiază şi seara
când vorbesc cu Dumnezeu
îşi pune capul între palme şi
mă priveşte tăcut
din ochii deschişi parcă
într-o altă lume
ies lacrimi

trăiesc între realitate şi vis

ferit de ochii lui Dumnezeu
îmi întorc capul şi plâng
am senzaţia unui sentiment straniu
cum parcă m-aş hrăni cu propriul
meu sânge
sub stăpânirea gustului acela
mult prea dulceag
tremur într-un ritm agonic
aş face orice ca să-mi pot curăţa
oasele de frică
aş întoarce lumea înspre marginile cerului
şi soarele către chipul mamei
locuit în mine
deşi ştiu că nu-i decât o cruce
de lemn putrezit
pe care o port ca Iisus coroana de spini
de la o vreme mă pipăi şi
mă întreb mirat
sunt eu sau nu mai sunt eu
cel care am fost
închid ochii şi sub mângâierile
imaginare o strig pe mama
o întreb
de ce s-a dus fără o vorbă
de rămas bun

ştiu că dincolo de tăcerea ei şi
de ceea ce a fost
e multă suferinţă şi iubire
nimic nu e întâmplător
zic
cu ochii aţintiţi la lumina
de la capătul nopţii
mă răstesc la Dumnezeu
spune-mi Doamne
eu
eu când o voi putea urma?
am obosit să mai cred în tine
Doamne!
sufletul nu mi l-ai citit de mult
mă simt ca un tren oprit
într-o haltă fără călători
cineva trece tăcut şi mă priveşte
din mers
ştiu că nu poţi fi tu
Doamne
şi mai ştiu că
nu îmi vei răspunde
nu-mi rămâne decât să aştept
sau să fac ceva ce ştiu cel mai bine

până una-alta
o să cobor în mine şi
câte puţin în fiecare zi
voi roti soarele după umbra mamei
şi în cele din urmă o voi ruga
să-mi lase un semn la orele 12 fix
ca să am puterea să privesc pe fereastra
altui cer

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dragoste fără punct...

La ceas târziu, crepuscular, vin şoapte
Ce mi-aş dori cumva să uit
În noapte...
Să nu visez iar despre tine, şi...
Să-ncep o nouă viaţă... a trăi.
Şi tot ce fac e să mă lupt să uit,
Pe inima care te strigă, să n-ascult.
Tu m-ai respins când te iubeam mai mult,
M-ai evitat, fugind laş şi mut!
De ce mi te-ai ascuns după tăcere?
Şi te-ai retras fără vreun cuvânt...
Nu ştiai că provoci durere,
Când în urmă nu laşi vreun rând?...
La ceas crepuscular vin iar himere,
Ce mă îmbată de amintiri nebune...
Destinul meu alambicat te cere,
Ca sufletele noastre să se-adune...
Nu pot să cred că n-ai iubit ce-a fost,
Nu pot să cred într-o indiferenţă!
Tot ce mi-ai dat, a avut un rost
Ce îl analizez în a ta absenţă.
Cred că te lupţi şi cu tine, dar altfel...
Cred că alungi intenţionat iubirea,
Precum şi sentimente fel de fel,
Şi îţi impui să-mi striveşti amintirea!
De ce atâtea jocuri de respins?
De ce nu îţi accepţi ce simţi real?
Valul de tristeţe m-a cuprins,
Când ai decis să pui un punct final.
Şi până la urmă, care-i scopul?
Ce-a fost de fapt adevărat...?
Atât a fost? Doar ţi-ai jucat rolul,
Îndrăgostindu-mă pe mine infernal?...
Nu ai lăsat vreo explicaţie convinsă!
Nu ai avut curaj nici să-mi vorbeşti...
Durerea e prea mare, când respinsă
Fost-am, fără să lămureşti!
A fost un joc şi-atât şi-un rol jucat?
A fost de la-nceput numai minciună?!...
Cum altfel să-mi explic de ce-ai plecat,
Când peste tot ţi-am fost atât de bună...?
Nu are sens, nici logică, nici drept
Să năruieşti o viaţă dintr-o joacă!
Să te uit, sau să te mai aştept?
Ca viaţa ce-ai distrus să-ţi dea o plată!
În viaţă nu se iau decizii singulare,
Când noi povestea am trăit-o amândoi,
Nu ştii măcar atâta lucru oare?
Că explicaţii se împărţeau la doi?...
De ce nu ai putut să mă priveşti în faţă,
Când ţi-ai luat decizia să laşi
În urmă şi cuprinsul şi prefaţă,
De ce nu mi-ai vorbit în loc să taci?...
Ce-aş mai putea să spun acum, tardiv...
Când faptele vorbit-au pentru tine,
Prea multe lacrimi s-au scurs pe portativ
Şi inima a rămas la tine...
Şi multe eu aş spune despre noi...!
Despre-o poveste de dragoste curată...
Unde-am trăit şi soare, dar şi ploi,
Şi ce-am trăit... vreau să mai fie o dată!
Dar de acum, să fie fără punct!
Să nu existe dor şi despărţire!
În braţele tale să m-arunc,
Şi să gustăm din plin din fericire...!

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu sunt ce par a fi

Nu sunt ce par a fi -
Nu sunt
Nimic din ce-aş fi vrut să fiu!...
Dar fiindcă m-am născut fără să ştiu,
Sau prea curând,
Sau poate prea târziu...
M-am resemnat, ca orice bun creştin,
Şi n-am rămas decât... Cel care sunt!...

Sunt cel din urmă strop de vin
Din rustica ulcică de pământ
Pe care l-au sorbit pe rând
Cinci generaţii de olteni -
Cei mai de seamă podgoreni,
Dintre moşneni
Şi orăşeni -
Strămoşii mei, care-au murit cântând:
"Oltule... râu blestemat...
Ce vii aşa turburat"...
Dar Oltul i-a plătit la fel
Cum l-au cântat şi ei pe el...
Şi cum - mi-e martor Dumnezeu -
Astăzi, nu-l mai cânt decât eu!...

Pe mine, însă -
Ce păcat
Că vinul vechi, de Drăgăşani,
M-a întinerit cu trei sute de ani,
Când fetele din Slatina
Cu ochii mari cât strachina,
De câte ori le-am sărutat,
M-au blestemat
Să-mi pierd cu minţile
Şi datina,
Să nu mai fiu cel care sunt
Cu-adevărat,
Şi ca să fiu pe placul lor,
Să le sărut doar la... culesul viilor,
În zvonul glumelor zvârlite-n vânt
Pe care Oltul, când le prinde -
Oricât ar fi de turbure -
Se limpezeşte
Şi se-ntinde
Cu ele până-n Dunăre!...

La fel şi eu, ca orice bun creştin,
Pe malul Oltului, cândva,
Mă voi întinde tot aşa,
Când cel din urmă strop de vin
Îl voi sorbi tot din ulcica mea,
Nu din paharul de argint, al altuia -
Pahar străin!...
Şi-abia atunci voi fi cu-adevărat
Cel care-am fost -
Un nou crucificat -
În vecii vecilor... Amin!...

poezie celebră de Ion Minulescu din Nu sunt ce par a fi (1936)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se crede îndeobşte că indienii au fost alungaţi de pe pământurile lor pentru că au fost fie prea proşti, fie prea neştiutori, fie încă uneltitori şi dezbinaţi. Dar cea din urmă lovitură ce li s-ar fi dat ar fi fost alcoolismul. Astfel, se atribuie alcoolismului, mult mai mult decât războiului însuşi, exterminarea majorităţii indienilor. E drept că nu mare era viclenia indienilor, de vreme ce ei îşi respectau promisiunile. Îşi închipuiau că toată lumea era ca ei. Războinicii lor însă valorau câteodată cât o sută de adversari şi nu erau mai puţin cruzi decât aceia. Ce s-a întâmplat nu s-a întâmplat nici din prostie, nici din încăpăţânare, nici din lipsă de răutate.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din urmă visuri

din paşi răsar anotimpuri
şi-n urmă se scurge cerneala timpului
prin visuri de cuvinte
urmele tăcutelor drumuri
spun vorbe în mine despre tine
în amurguri

nu mai cad decât urme de toamnă
în paşi frunzele caută
trecutul
nu pot să fiu un sens fără lumină
încerc să mă agăţ de o greangă de timp
să-mi bandajez rănile sufletului
prin cărări care nu mă mai duc nicăeri
nu mă mai pot amăgi în apusuri răsărituri
nu mai pot fi aripă de pasăre
fără zbor
nu mai pot dormi
decât
în visul unui gând
rătăcit

poezie de Viorel Muha (ianuarie 2014)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cafeaua de dimineaţă

El şi-a pus cafeaua
liniştit în ceaşcă,
laptele l-a pus
în ceaşca de cafea,
zahărul l-a pus
în cafeaua cu lapte
şi cu linguriţa
l-a amestecat.

a băut cafeaua,
ceaşca a lăsat
fără să-mi vorbească.
a scos o ţigară,
a fumat tăcut,
s-a jucat cu fumul
- cercuri a făcut -
a pus, calm,
tot scrumul
într-o scrumieră

fără să-mi vorbească.
fără să mă privească.

şi s-a ridicat,
şi-a pus pălăria
cu un gest distrat,
şi-a luat pe umeri
mantaua de ploaie,
pentru că ploua,
apoi a plecat.
a plecat în ploaie

fără să-mi vorbească.
fără să mă privească.

(şi atunci mi-am strâns
fruntea grea în palme
şi am plâns...
am plâns...)

poezie celebră de Jacques Prevert, traducere de Gellu Naum
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!