Inima pietrei tăcerii

te uită Dumnezeu sau te uiți singur între două stânci
devii tu însuți spațiul
prin care apa gândurilor evadează

privesc tulburarea apelor
precum privirea rămasă suspendată
printre ramurile coroanei unui copac

cântecul bucuriilor și tristeților
deopotrivă crește
în flautul cu găurile eliberate de noduri de rădăcini
vibrația tobei rămâne în tălpile rănite de încercări

cauți și cauți limanul lași apele să te poarte haotic
numeri valurile din care înghiți strop cu strop
cuvintele rostite răsrostite

îți promiți să taci îți promiți să uiți
îți promiți să adormi

spune-mi Doamne de câte ori să mai adorm
dacă în cerul fără țărmuri părăsite
am regăsit ființa încolțită de aștri
într-un pumn de inele frânte

cum mă pot întoarce în zgomotul umbrelor
sculptând zidurile caselor
și cum mai pot înghiți spuma valurilor iluzorii
ale gândirii fără bunătate

de câte ori să mai umplu bezna cu lumânările reaprinse
am fost la catedrala inimii e din piatră din lumină și întuneric
pereții sunt goi nu i-au pictat trupul
am văzut icoanele blânde așteptând
pasul nopții răului și al dimineților binelui
rai și iad legându-mi gândul trupul sufletul inima
de colțuri de stânci

o piatră a rămas suspendată între tâmple și-am plâns
până când rotunjită de Tine
mi-a devenit glob al ochiului frunții

atunci m-am privit răsturnându-mi universul
într-un con de brad

lumea a râs eu am plâns apoi am uitat să plâng
și-am rămas cu ochii în căutarea icoanei Dulcei Sărutări

am lăsat genunchii să-mi umple gândul
cu puterea cumințeniei

s-au răsucit în mormânt pictorii și sculptorii
gândurilor nenăscute

s-au răsturnat cavernele

au scos la lumină Chipul Tău Doamne
lăsat acolo pe o frunză împietrită
ea să fie icoana icoanelor
sau ochiul meu vede inima pietrei tăcerii

poezie de (12 octombrie 2013)
Adăugat de Anne Marie BejliuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un singur vot până acum, nu e relevant, votează!

Distribuie

Citate similare

* * *

m-am îmbătat cu aer
de câte ori clipa mi-a oferit durere
visez și acum cercurile de apă din jurul fericirii
în care
m-am înecat

am tușit apoi

m-am bucurat de o falsă eliberare
pentru că
nodul încercărilor se desfășura în continuare

am văzut cum tălpile răspundeau inimii
ridicând mâinilor cruci care
le întorceau palmele spre cer și atunci
limba buzele ochii
cereau în rugă îndurare

și acum cer
au rămas desenatori profesioniști ai unei vieți
în care
filele nu cad, oamenii rămân în scaunele lor
în jurul unei mese ținute în taina inimii
în fiecare seară

prin mine
atunci
se plimbă orbii cu toate cârjele pământului
pe care
le aud
ca într-un cântec cu un singur ton
e un tropot de armăsari

mi-a spus tata că sunt gândurile
neliniștirii mele
l-am ascultat cuminte și-am început
să-i domesticesc vorbindu-le
nu mă ascultă. eu repet întruna
până când
se va îndura Dumnezeu
să mă adune în palma Sa
pentru o veșnicie

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Prin credință

Cum să fac, Te-ntreb, să nu mai plâng
Să Te văd, o, Doamne, lângă mine
Frunzele s-au scuturat în crâng
Și-au plecat apoi să Ți se-nchine.
Am rămas cu arborii golași
Fără frunze, fără de veștminte,
Am rămas cu urmele de pași
Înșirate spre luare-aminte

Le-am citit cu sufletul flămând
Bâjbâiam cu mâinile pe ele,
Mi-au deschis în inima și-n gând
O potecă dincolo de stele.

Dincolo de stele am ajuns,
Dincolo de-a cerului zidire,
Duhul de lumină m-a pătruns
Și mi-a dat un duh de nemurire.

Îngerii zburau în jurul meu
Se-nchinau și Te slăveau întruna
Și erai acolo, Dumnezeu,
Te-am văzut când mi-ai întins cununa.

Adiere molcomă de vânt,
Fără chip și totuși o ființă,
Îmi lăsasem trupul pe pământ
Și primisem altul prin credință.

Abur fără formă, însa viu,
Întrupat cum n-a mai fost vreodată,
Și-am știut, o, Doamne, ca Te știu,
C-am mai stat în casa Ta odată.

După chipul și din duhul Tău
Mi-ai făcut și mi-ai crescut ființa,
Mi-ai zidit un univers din hău
Și i-ai pus ca pecete CREDINȚA.

Amin!

poezie de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Totul are două tăișuri, tată?

m-ai uitat, tată, pe firul apelor tulburi
într-o poveste de nouă trepte în care
frământ încă litere
nu găsesc cuvintele
iar verbele se îmbată cu nectarul zeilor
prin capul meu trec herghelii spumoase
mări și oceane plimbă gândurile prin foc

în proțap am rămas aproape de jar
surprind scânteile cum evadează spre cer

mă rotesc

odată cu tropăitul tuturor fețelor pe stânci
pictez umbre prin mine umblă iubirea de cer
oglinda veche se tot sparge
simt argintul cum fură strop cu strop
memoria unei copilării sigur fericită
că am trăit-o

unde ești, tata?
pe unde umbli îmbrăcat în albul rugăciunilor
în verdele verbelor necunoscute

povestea a început într-un nouă
și cine știe când se va termina
am obosit, tată să mai fiu
rezist pe maidanele umbrelor care
horesc întruna readucându-mi-te
în jocul acesta periculos

totul are două tăișuri, tată?

simt că mai există unul
dincolo de toate încercările de toate căderile
la final tăișul devine la loc sabie
din rană crește și se albește treptat
scăldat în privirea copilei
cu ochii din cărbunele existenței

m-ai uitat, tată, m-ai uitat
și uite că revii de fiecare dată
de Crăciun
atunci când bucuria împodobirii bradului
în plămada pâinii crește
ca un cozonac împletit în toate șnururile alb roșii
ale mărțișoarelor umbre

ca un dar în vârful pomului,
tata
luminează așteptările

redevenim copii, tată! redevenim...

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Și...

Ai venit în crucea nopții să-mpărțim în doi tristețea,
Tulburat de gândul morții mi-ai lăsat un pumn de lacrimi,
Mi le-am așezat pe suflet și mi-a vindecat iubirea,
Tăinuind greșeli în tine, ai plecat orbit de patimi.

Când m-ai alungat din vise, m-ai dat Zeilor ofrandă
Ai uitat că-ntraga iarnă am fost poeziei sclavă;
Mi-ai rămas dulce povară, cântul tău să mă dezmiardă,
Nebunele-ți dorinți mi-au fost alinturi și otravă!

Azi m-a-mbătrânit oglinda și-am uitat de început,
Uite, apa ce o plâng e mai rece ca un drug,
Gata-s stropii de speranță, nu știu unde s-au pierdut,
Cât mă dori și ești aproape, pe sub umbra ta să fug!

Hai, privește-mă în suflet, să vezi cât sunt vinovată,
Și-am lăsat nerăsfoită cartea mea de rugăciuni,
Ai trimis pasărea morții, dorul să ți-l cânte-n poartă
Catedrala noastră convertită-i la minciuni!

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Rodica Nicoleta Ion

Și-am plâns...

Și-am plâns trecutul ca pe-un mort... Durere
Îmi picura, nespusă, pe obraz...
Și i-am făcut din roze diademe...
Oh, amintirea-i încă mi-a rămas.

Cu giulgi brodat din aurul divin
Și chiparoase, l-am împodobit...
Pentru acel trecut cât ne jertfim...
În el o veșnicie a pierit.

Și cât de mult l-am plâns... și l-am tot plâns...
Dar pentru toate astea suferim?!
Târziu, în nopți de sângeri a apus...
Iar noi spre mâine trebui să privim...

Îngenunchem la alte veșnicii...
Nu suntem prunci... Nu suntem nici profeți.
Precum Iisus adesea suferim
Și ne rugăm, oh, Doamne, să ne ierți.

Un pumn de oase pe pământ străin
Și generații noi ne-or arunca
Într-un abis, ca pe un suvenir
Trudit și inutil în lumea sa.

Deplânși actori în lumea de apoi
Cu-nțelepciune, trudnic fredonând,
Un plâns străin ce nu mai e cu noi,
În umbra unui neștiut mormânt...

Ce drept trecutul verbului "a fi"
Să se-mplinească?! Ramuri de argint
Despart în noapte două veșnicii
Într-un poem haotic și succint...

Despart în noapte două veșnicii...
Cu toți avem trecut și viitor
Și n-avem încă vreme "a muri"
Cât rătăcim și suflete cât dor.

poezie de din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar două voturi până acum, nu e relevant, votează!

Distribuie

Tu?

te știu,
de când lacrima dintâi a ființei mele,
a picurat lumină,
în hexagoanele primului fagure...
m-am rătăcit de tine,
când fulgerul a ars vidul dintre inimile noastre.
n-ai lăsat sunetele să alerge pe iarba cuvintelor

te știu...
îmi ești glasul din piatra rotund dăltuită
între două coloane de foc
ale pulsului vieții...

mai ești...
fluturele ce aleargă pe trupul meu,
când somnul îl caut printre firele lunii,
în noaptea adâncă a iubirii nerostite,
doar trăite,
până la zborul de taină al vulturului gândurilor
neîntrupate în vers...

poezie de (5 septembrie 2011)
Adăugat de Anne Marie BejliuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

vot: idee genială, exprimare superbă, ton serios

Distribuie
Teodor Dume

Semne de la mama

în închipuirea mea trăiește o mamă
sigur e mama
face parte din mine
dimineața
la amiază și seara
când vorbesc cu Dumnezeu
își pune capul între palme și
mă privește tăcut
din ochii deschiși parcă
într-o altă lume
ies lacrimi

trăiesc între realitate și vis

ferit de ochii lui Dumnezeu
îmi întorc capul și plâng
am senzația unui sentiment straniu
cum parcă m-aș hrăni cu propriul
meu sânge
sub stăpânirea gustului acela
mult prea dulceag
tremur într-un ritm agonic
aș face orice ca să-mi pot curăța
oasele de frică
aș întoarce lumea înspre marginile cerului
și soarele către chipul mamei
locuit în mine
deși știu că nu-i decât o cruce
de lemn putrezit
pe care o port ca Iisus coroana de spini
de la o vreme mă pipăi și
mă întreb mirat
sunt eu sau nu mai sunt eu
cel care am fost
închid ochii și sub mângâierile
imaginare o strig pe mama
o întreb
de ce s-a dus fără o vorbă
de rămas bun

știu că dincolo de tăcerea ei și
de ceea ce a fost
e multă suferință și iubire
nimic nu e întâmplător
zic
cu ochii ațintiți la lumina
de la capătul nopții
mă răstesc la Dumnezeu
spune-mi Doamne
eu
eu când o voi putea urma?
am obosit să mai cred în tine
Doamne!
sufletul nu mi l-ai citit de mult
mă simt ca un tren oprit
într-o haltă fără călători
cineva trece tăcut și mă privește
din mers
știu că nu poți fi tu
Doamne
și mai știu că
nu îmi vei răspunde
nu-mi rămâne decât să aștept
sau să fac ceva ce știu cel mai bine

până una-alta
o să cobor în mine și
câte puțin în fiecare zi
voi roti soarele după umbra mamei
și în cele din urmă o voi ruga
să-mi lase un semn la orele 12 fix
ca să am puterea să privesc pe fereastra
altui cer

poezie de
Adăugat de Teodor DumeSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un singur vot până acum, nu e relevant, votează!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.

Atât mai putem expira

tu, cel care cânți iubirea în
cu totul alte verbe
decât cel al cuvântului dintâi
pe unde-ți mai bate inima și unde te pierzi
atunci când
las palmele încet pe cuvintele tale
și te aștept să respiri
uneori sunt o Ană fără glas
alteori simt în mine fiecare inel prin care
tu dărui neîncetat din harul tău
alteori ne împletim vârfurile degetelor
într-un vers unic prelung primit de păsări
și totul prin aer umple sacul de nevoi
cu litere umbre de litere
semne infinite semne pe care
pleoapele le închid ca într-un sipet
firide în zidul tău alb firidă în șorțul meu alb
și jocul păsării și ea albă
cu ghearele zdrobind zdrobindu-ne cântecul
ce iubire poate fi asta purtată pe sub tălpile Lui
când tu uiți să privești cuvintele
eu uit să nu le privesc
și atunci
deasupra tuturor verbelor folosite
pentru a ne defini
așternem tăcuți câte un fascicul de lumină
aparent iubitoare
atât mai putem expira
inspiratul pare a fi interzis de legile
moral umane
râd râzi apoi mă înjuri birjărește
ca un profesor al tuturor timpurilor
cifrelor numerelor graficelor
geometriilor zburătoare
Amin iubirii omenești
curățare vindecare apoi speranța unei
miruiri nicicând amânate
Amin!

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Când bătrânețea te doboară

Am întâlnit-o într-o seară
Stătea tristă și-ngândurată,
Simțindu-și viața o povară
Mi-a zugrăvit povestea toată.

- În lanul vieții m-am născut
Crezând în steaua-mi norocoasă,
Dar rănile rău m-au durut
Căci soarta a fost nemiloasă.

Părinții mi s-au prăpădit
Și-am luat calea singurătății,
Pe bărbatul sortit l-am întâlnit
Și-am plămădit aluatul bunătății.

Cu doi copii am fost binecuvântați
Două făpturi gingașe, iubitoare,
Un băiețel cu obrajii bucălați
Și o fetiță ca o rază de soare.

Cu dragoste divină i-am crescut
Cu toată ființa i-am protejat,
Bucăți din inima mea le-am cusut
Când suferințele i-au descurajat.

Când la casele lor au plecat
Am avut sentimente schimbătoare,
O bucurie mare că s-au realizat
Și o tristețe imensă, apăsătoare.

Încet, încet, copiii s-au depărtat
Au uitat de-a lor mamă bolnavă,
Într-un ocean de lacrimi m-au lăsat
Făcându-mă a dorului sclavă.

Când timidă la ușă le-am bătut
Mi-au spus că nu au timp de mine,
Cale-ntoarsă atunci am făcut
Și-am căutat în ale minții ruine.

Le-am simțit îmbrățișările călduroase
Sărutările ce fața-mi acopereau,
Le-am auzit glasurile drăgăstoase
Ce rasunau când spuneau că mă iubeau.

Cât de repede te uită copiii
Când bătrânețea te doboară,
Adu-mi, Doamne, înapoi fiii
Să le simt brațele ce mă-mpresoară!

Să îi mângâi cu mâinile tremurânde
Să le șoptesc cât de mult îi iubesc,
Să le privesc chipurile blânde
Căci nu știu cât mai trăiesc.

Dă-mi o zi din a lor copilărie
Inocența să le-o văd în priviri,
Și-apoi să mă iei în a Ta împărăție
Să nu mai fiu povară în ale lor trăiri.

Copilă, să nu îți uiți părinții!
Mi-a spus cu ochii-nlăcrimați,
În icoana vieții ei sunt sfinții
Ce rămân pe retină pictați.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Poemul zeului albastru

Doamne, s-a întors viața la mine
a venit tiptil, într-o vară cu aromă de istorie
cu cer grav și frumos ca o noapte adâncă
timpul devenise auriu și fierbinte
și m-am înveșmântat în el ca-ntr-o mantie fermecată

trecuseră ani de când zeul albastru
nu mai coborâse pe pământ
iar eu îmi lăsasem inima într-un cufăr uitat de lume
și Doamne, câte rugi înălțasem către tine
să mă mai binecuvânteze o dată mângâierile zeului
sa-mi mai las trupul răsfățat de nectarul ceresc
în nopți cu aromă de nemurire

și mi-ai răspuns, Doamne,
trimițându-mi vise de aur
iar aripa îngerului s-a deschis deasupra mea
ca la o binecuvântată rugă
am pornit la drum, Doamne,
în căutarea inimii mele pierdute
știam că voi străbate păduri și deșerturi
până să-mi regăsesc miracolul
sub chip de sărut nemuritor
zeul mă aștepta zâmbind în lumina binecuvântată
și din palmele lui a țâșnit inima mea
zvâcnind în fericirea fără de pereche
mână în mână am colindat străzi atemporale
ne-am îmbrățișat sub ploaia de aur
trimisă din cerul Tău, Doamne
iar noaptea zeul mi-a învăluit trupul în ambrozie și nemurire

sunt în mâna ta, Doamne,
cu toată fericirea mea păgână și sfântă
m-am îmbolnăvit de viciul vieții
iar în vârful peniței mele
stă iubirea fără seamăn
și albastrul cerului tău
îngăduie-mi, Doamne, să-mi păstrez inima în palmele zeului
să mă hrănesc din propria mea patimă
până când voi trece pe poarta ce duce la Tine
sunt sus, foarte sus, Doamne, nu-mi topi aripile
lasă-le să mă poarte mereu spre ceea ce sunt eu
lasă-mă să-mi respir libertatea
precum o pasăre cântătoare în dimineți fermecate
sângele zeului curge acum prin penița mea
prin trupul meu zvâcnind de tinerețe
prin visele mele hinărind peste cetăți și păduri
din el îmi iau stropul de Rai
cu care mă voi înfațișa înaintea Ta, Doamne,
în ziua din urmă
dă, Doamne, cu sânge și pulbere de rai
îți scriu epistola aceasta
ce nu aș vrea să se termine niciodată

lasă-mi pe veci visarea, Doamne!

poezie de (25 iunie 2015)
Adăugat de Alina Beatrice ChescaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Apropiindu-te de Dumnezeu trebuie să-ți arăți ființa unitară, rod al Creației Sale, că sufletul ți-e suflare dumnezeiască, iar trupul ți-e zidire pământească, că numai prin rugăciune îți recapeți adevărata libertate de a sta în dreapta Adevărului.
Uneori, în ceasurile grele ale omului țâșnesc râuri de lumină în căutarea adevărului pierdut – iubirea. Tot în rugăciuni se sfărâmă și zidurile de gheață din inima omului de piatră, că piatră e atunci când și-a pierdut iubirea.
Când îngerii-s tăcuți la capătul disperării, rămâne doar speranța ca o hrană dulce și întăritoare, fără de care nu poți trăi, așa cum nimic nu e fără Dumnezeu: nici credința, nici firea limpede a omului că-n spicul grâului e pâinea noastră cea de toate zilele - trup din trupul Domului.

în Ispita, generator de întuneric în spiritul omului și îndepărtare de Dumnezeu
Adăugat de Camelia OprițaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

vot: idee genială, exprimare superbă, ton serios

Distribuie

Liberă trecere

urcă-mi Doamne până la cer gândul
apoi doboară-i umbrele
lasă-l liber să zburde
undeva cândva Te va regăsi
eu rămân la poarta seninului
să privesc floarea vieții
cum își înalță trupul zvelt însetat de culoare

sunetele îi învelesc bucuria de a fi
arc de pod între ofilire și reînflorire
liberă trecere între două universuri
cu unică înălțare întru slava Ta

poezie de (14 octombrie 2013)
Adăugat de Anne Marie BejliuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

* * *

Iubito, mi-e lene de tine,
Și vârstă, și toate s-au strâns,
Și curg niște ani după mine,
Și-azi-noapte cu mine am plâns,

Iar tu căutai așternuturi
Pliate atent între noi,
Din pat ai uitat să te scuturi,
Precum și să vii înapoi,

Voiam să mai treci doar o dată,
Să văd cum mai e Dumnezeu,
Să sufli în lampă și gata:
Lumină să-mi fiu numai eu,

Rămas inutil fără mine,
Cu tine degeaba rămas,
Cu sufletul ăsta ruine
Și tu, un turist mai retras...

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Balada renunțării

Lăsatu-m-am de stăpâni
Și de flori și de ciulini
Și am trecut între bătrâni –
Ca să tai frunză la câini.

M-am lăsat de iarba verde
M-am lăsat de ce n-ai crede
Și am stins în ochi lumini –
Ca să tai frunză la câini.

Am lăsat speranțe vagi,
Am urât pe toți cei dragi
Și m-am ascuns de vecini –
Ca să tai frunză la câini.

M-am lăsat de mine-n mine
Am uitat ce-i rău, ce-i bine
Și mi-am pus lanțuri la mâini –
Ca să tai frunză la câini.

M-am lăsat de ce-i plăcere –
Chiar de of și de durere
Și tot număr săptămâni
De când tai frunză la câini.

M-am lăsat de calea bună
Și-am trăit mult în minciună
Și-mi socot anii străini –
C-am tăiat frunză la câini.

M-am lăsat de noaptea grea
Și de deal și de vâlcea
Și-am plecat printre străini –
Ca să tai frunză la câini.

De din zori și până-n noapte
M-am lăsat de-ascultat șoapte
Și m-am smuls din rădăcini –
Ca să tai frunză la câini.

Lăsatu-m-am de iubit
De frumos și de urât
De dureri și-amărăciuni –
Ca să tai frunză la câini.

Ce am sperat și ce-am voit
Ce-am dorit și-am plănuit
Am lăsat de azi pe mâni –
Ca să tai frunză la câini.

Am trecut între bătrâni
Și am stins în ochi lumini
Și m-am ascuns de vecini
Și mi-am pus lanțuri la mâini
Și m-am smuls din rădăcini
Am plecat printre străini
Ca să număr săptămâni
De când tai frunză la câini.

poezie de
Adăugat de Boris IoachimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

vot: idee interesantă, exprimare plăcută, ton serios

Distribuie
Teodor Dume

Apocalipsa

vine pe scara 7 Richter
din interiorul tău
singura dată
când
ai tăria să-l privești pe Dumnezeu
fix în ochi și-i promiți că
te vei schimba
e ca și cum ai vedea în depărtare
o lumină și ai vrea
să o prinzi cu mâna
speranța crește ca o flacără
luminând în interior dar
nu poți face nimic
între tine și Dumnezeu
e doar o rugă
un dangăt de clopot
ce urcă și coboară
spre un cer fără margini
întunericul își resfiră umbrele
fără să țină cont de nimic
în universul tău cu nume de om
se construiesc biserici
dintre mâinile întinse se înalță o altă rugă
doamne, zici
sunt eu
cel făcut după chipul și asemânarea ta
dă-mi tăria cuvântului tău și
mai lasă-mă încă o zi ca să pot alerga
de la un capăt la altul al lumii iubind
apoi vino
fii oaspetele meu și
învață-mă să mor câte puțin
în fiecare zi

știu
la capătul mormântului meu vei fi doar tu

poezie de (2017)
Adăugat de Teodor DumeSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.

Să-mi spui despre dorul de om

I
Tata a urcat un luceafăr mai sus de ceruri,
mai sus de zilele și nopțile măcinate de viață.
După ultimul cer a cuprins
adâncimea timpului;
îmi vede somnul tulburat de plâns.
E liber (mi-a spus)
dar că m-aude uneori plângând
și stelele se întunecă
în flacăra roșului apus.
Este de ajuns
că am rămas pe pământ un gând,
și nu un fir de iarbă culcat de vânt.
Altfel prea multe lacrimi s-ar fi plâns,
copila mea.
Nu pune lacrima peste mine care mă strivește,
rămân așa cum sunt –
sclipitor în stele,
mugur în nuiele –
căci învelișul de pământ
mi-a fost mult prea strâmt,
cu mult timp înainte
când te ridicam deasupra inimii
cu brațe largi de părinte.
Uită de timpul ce crește între noi
și urcă cerul tău înspre mine.
Poate oi lăsa în părul tău dorul,
iar lacrima – pământului
să urc în următorul mugur floare.
II
Tata a urcat un luceafăr mai sus
de ceruri.
După ultimul cer, l-a cuprins
adâncimea timpului dus;
îmi vede buzele rostindu-l
în somnul tulburat de plâns.
E liber (mi-a spus)
dar că m-aude uneori plângând
și steaua lui se întunecă
în flacăra roșului apus.
E de ajuns
că sunt pe pământ un gând,
și n-am rămas un fir de iarbă culcat de vânt.
Altfel prea multe lacrimi s-ar fi plâns.
Îți aud plânsul fără răspuns;
așa ușor cum sunt,
umblu în apele care ți-au cutreierat ochii,
învelișul de pământ
mi-a fost mult prea strâmt
în vremuri dinainte.
Aș fi murit cum moare umbra în lumină
dacă zeii nu mi-ar fi aruncat în trup
suflet de părinte.
Uită de timpul ce crește între noi,
mă vei revedea în amurg
stea fără noapte,
stând cu genunchii pe cer
ca și cum ai veni dintr-o rugăciune
să-mi spui despre dorul de om.

poezie de din Cuvântul din lumina condeiului Literatură pentru minte, inimă și suflet (9 mai 2019)
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

vot: idee genială, exprimare superbă, ton serios

Distribuie

Botezându-mă în cireș, Doamne,

mi-ai dăruit esența culorilor
puritate și fericirea tainei Iubirii Tale
ai uitat, Doamne,
să mă-nveți să respir
albastrul Inimii Tale
când roșul împletește trăirile
secundelor pământești,
în rodul bulzului de humă în care,
mi-ai închis sufletul, o clipă...
... cât o viață de dăruiri, irosiri și iluzii,
în care cuvintele,
uneori sunt rostite,
alteori curg...
în lava tăcerilor fals construite
în pietrele ce nu sunt
fărâme din piatra piatră,
a regăsirii

poezie de (26 august 2010)
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Rodica Nicoleta Ion

În moarte

Mi-au micșorat spațiul
La 1,60 pe 50(cm)
Deși universul sufletului meu
Este nelimitat.
Mi-au încrustat trupul în lacrimi și carenea
în plâns.
Un microcosmos
În macrocosmosul în care am existat.
Mă privesc - trup flămând de lumină,
Static, palid, cu urme spasmice,
Cu lacrima clocotind în adânc.
Împodobită cu flori și dantelă,
Primesc sărutul din urmă,
A celor ce m-au iubit.
S-a sfârșit... o beznă totală!
Chiar și dincolo de noi,
Trupul greu, cimentat,
Doare, dar nu poate striga,
Căci sufletul a părăsit huma.
A pornit transcendent
într-un univers pe care
Ochiul carnal nu îl poate limita.
Se aud foșnind lacrimi
Pe cerul morții...
O lumină plăpândă
Deschide ochiu-nvierii.
Nu m-au uitat o zi, două, trei,
O lună, un an, poate până la șapte...
Apoi viața mea-i o continuă moarte. (noapte).

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Miriam Nadia Dăbău

Filozofia sufletului meu

Am privit florile cum plâng,
dar petalele s-au uscat.
Am privit florile cum râd
și era viatå între ele...
M-am privit pe mine în suflet
și nu må cunoșteam...
Eram o stråinå cu chip plumburiu
și inima sfâșiatå...

Am privit lumea celor ce zboarå
cu ciripitul lor ce îmbatå...
Dar am gåsit cuiburile goale,
doar urme de pene și paie,
și iarå-și am plâns...
Nu cunoșteam lumea în care tråiam,
era tristå și pustie
și eu locuiam în ea...

Când ploaia e rece și multå,
påmântul e lacom si râde
Neputinta te face mic si sensibil
și locul ți-l gåsești între ele,
Îar mintea tråiește emotii
cu gândul la tine...
Nu stiu ce vreau de la mine
și am plans...

Timpul trece odatå cu anii
ca florile și påsårile iarna
Se duc dar nu se îmai întorc.
și visele se spulberå printre ramuri,
De goale ce sunt am plans...
era inima mea și durere!

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

În ochii tăi când am privit

În ochii tăi când am privit
Suflarea oftat a devenit
Inima mea bătea mai tare
Trupul fierbea de desfătare.
Clopotul soartei a bătut
Iubirea-n suflet s-a născut.
Valul iubirii s-a înălțat
Lumea în soare s-a scăldat.
Norii cei reci și cenușii
S-au spart și s-au făcut fâșii.
Iar când iubirea m-a cuprins
Un curcubeu pe cer s-a întins.
În ochii tăi când am privit
Păsări cu drag au ciripit.

În ochii tăi când am privit
Spațiul și timpul au pierit
Și într-o clipă am văzut
Un univers necunoscut.
Și simt că-n Paradis trăiesc
În ochii tăi când eu privesc.

poezie de , traducere de Octavian Cocoș
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
♥ Cum pot ajuta?

Fani pe Facebook