În moarte
Mi-au micșorat spațiul
La 1,60 pe 50(cm)
Deși universul sufletului meu
Este nelimitat.
Mi-au încrustat trupul în lacrimi și carenea
în plâns.
Un microcosmos
În macrocosmosul în care am existat.
Mă privesc - trup flămând de lumină,
Static, palid, cu urme spasmice,
Cu lacrima clocotind în adânc.
Împodobită cu flori și dantelă,
Primesc sărutul din urmă,
A celor ce m-au iubit.
S-a sfârșit... o beznă totală!
Chiar și dincolo de noi,
Trupul greu, cimentat,
Doare, dar nu poate striga,
Căci sufletul a părăsit huma.
A pornit transcendent
într-un univers pe care
Ochiul carnal nu îl poate limita.
Se aud foșnind lacrimi
Pe cerul morții...
O lumină plăpândă
Deschide ochiu-nvierii.
Nu m-au uitat o zi, două, trei,
O lună, un an, poate până la șapte...
Apoi viața mea-i o continuă moarte. (noapte).
poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu este introdusă data nașterii pentru Rodica Nicoleta Ion. [
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.