Ploaie
Ploaie, ploaie la miezul nopții, doar ploaia dezlănțuită
Căzând peste cabană sumbră și solitudinea, și eu,
Amintindu-mi iarăși că o să mor
Și că nu voi mai auzi ploaia, nici nu-i voi mulțumi
Pentru că mă spală și-s mai curat decât am fost vreodată
Din clipa în care m-am născut în această singurătate.
Binecuvântați sunt cei morți pentru că plouă peste ei;
Iar eu aici mă rog ca nimeni din cei pe care i-am iubit
Să nu moară-n noaptea asta sau să zacă, încă treaz,
Singur, ascultând ropotul ploii,
Fie-n durere, fie împăcat,
Neputincios printre cei vii și cei care s-au dus,
Ca o apă rece printre trestii rupte,
Miriade de trestii rupte, liniștite și încremenite,
Sau ca mine care n-a avut nicio iubire pe care-această ploaie
Dezlănțuită să n-o dizolve, mai puțin iubirea pentru moarte,
Dacă-aceasta se-îndreptă spre tot ce-i perfect și
Nu poate, furtunile-mi spun, să dezamăgească.
poezie de Edward Thomas, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.