Domestice relaţii

O pisicuţă mică, neagră cu pieptarul alb şi cu ghetuţe albe
Se-ncântă pentru prima dată-n viaţă în gerul aşternut manta afară
Şi-şi scutură din picioruşe, iar boticul alb îşi afundă să şi-l scalde
În puf care-i răceşte alb-guleraş... cu papion de mire în blăniţa bizară.

Şi scoate-un mic crâmpei de miorlăit cu mârâit firav, subţire, de uimire,
Se avântând apoi în salturi strâmbe după care pică într-un alunecuş.
Se-opreşte să-ţi întoarcă un căpuţ cu ochii-n cerc de galben, oglindire
Din felinele savanei, urechiuşele-şi ciuţind din blăniţa un luciu, toată pluş.

Neri, o strig, hai vino... şi căpuţ întoarce doar de o clipită, scurt
Îşi reia periplul, gheruţe-şi ascute pe-un prun, griul gard din curte,
Când în salturi mari şi Bobiţă apare, uriaşul câine, cu un os din furt,
Ce-l aşează blând pe zăpada caldă invitând colega în scheunaturi scurte...

Oare noi cei mari om învăţa o zi de la fiinţe mult, cu mult mai mărunte?

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (25 ianuarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pisicuţă

Pisicuţă, pisicuş,
Ochi rotunzi pe boţ de pluş,
M-ai trezit din vis azi noapte
Să te-mbrac şi să-ţi dau lapte,
Să-ţi pun roz lesa de fundă,
Să te plimb cât noaptea lungă...
Mâine ziua s-o dormi toată,
Iar eu, noaptea... altădată!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (7 februarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Daisy

Sunt pentru a nu ştiu a câta oară Dumnezeu
Căci iar m-am hotărât s-adopt un căţeluş;
De fapt o căţeluşă mică şi firavă, derbedeu,
Un rebut printre vreo cinci născuţi pe-un derdeluş.

Sunt toţi acasă acum la adăpost de frig
Cu mama, o căţea atât de slabă, mică
Şi cresc pe zi ce trece, vin fără să-i strig...
Doar cea mai mică, Daisy o protejez cu frică.

E veşnic dominată la mâncare, ades muşcată,
Picioruşele-i sunt roşii, tot o carne-n rană
De gerul ce nu stă, de fulgi... şi-i alb bălţată.
Aşa c-am luat-o-n casă să-i dau cald şi hrană.

Este cât palma, adoarme des, mai plânge,
Se mişc-aşa nesigur, cade, se ridică iară
Şi-i cercetaşă sigur... inima mi-o frânge;
Bot umezit ridică, mă priveşte-n ochi, umil să pară.

Şi-acum o văd pe picioruşe mici păşind firav
Cu fundu-i rotund şi mişcând din codiţă
Şi scoate-un sunet ascuţit crezând că-i grav
S-ar zice un lătrat... Îmi spune că-i un slujitor, fetiţă.

Aşa-m păstrat pe lume ce lui Dumnezeu i-a fost o schiţă!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (5 februarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Meditativ

Stau, mâzgălind pe coală, cu două suflete împrejur;
Dulăul credincios Bobiţă şi mâţa neagră Maşa, mică...
Mimând că dorm, să relaxez, să respir aerul cald, pur
În liniştea ce câte-un tril... ori gâză ce din "son" despică.

Din când în când o adiere venită de pe semn de roză
Îmi face vânt de evantai, mai mult vis din real gând,
Mă deplasând din ambient într-o colinică narcoză
Să-mi fac trăire-n paralel... ori altceva, dintr-un nicicând.

Îmi scormon filmul ce-am turnat scurt, definitiv periplu,
Metraj cu doar puţini actori -n-a fost buget de distribuţie
şi obligat a trebuit să joc în rol erou multiplu-
Fără a fi, culmea, apreciat mai mult de-o simplă... alocuţie.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (5 august 2014)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sanatoriu

Ochii îşi ţintesc inexpresivi printre carouri reci de gard
Şi mâinile şi le întind -ai nu ştiu cui- mai mulţi copii;
Mai mici, mai mari, cu palid chip ca din mânjit de-un gros de fard,
Speriaţi privind în juru-le ca-n curţile de puşcării.

Cer bani puţini, pentru un suc sau fum de vis de o ţigară
Şi se lovesc din când în când disimulând o duşmănie
Fără a crâcni chiar dacă doare în frigul, cruntul de afară...
Până ce apare-un gardian... "Iată, iar vine sărăcie!"

Din când în când trec se ţinând în apatie mână-n mână
Cupluri-femei; una matură-n halatul lung de asistentă
Cu mersul ferm preocupată de rolul ce-are de stăpână
Tăcând sau 'n dialog-mister c-o mică, fină adolescentă.

Şi brusc din nevăzut apare din fundul, lungul de alee,
La braţul sigur simulat sub haina-n pluşul greu maron
Un chip de-o zână înfiripată în începutul de femeie
Îşi profilând sublim-suavul ce-i aţintit de-un vârf de pom.

Oh câtă frumuseţe-i este se-ncătuşând într-o privire
Ce-şi pierde perindându-şi-o spre-un orizont de neştiut,
Lăsând ce inimă o vede într-un zvâcnit de-o tresărire
Se aninând de corp splendid cu profil fin... Doar ce-a trecut!

Uimire doar rămâne-n urma care se şterge neînţeleasă
Când dup-un timp târziu apare nesigur, parcă acelaşi cuplu...
Dar gând nu zboară acum; e cap, ce-i greu de păr ce-o apasă
Înfipt în piept în nemişcarea înspre pământu-i de periplu!...

Cu greu răzbate acuma finu-i; doar amintindu-se făptura
Ce stă în spastică-ncruntare neînţeleasă, fără voie,
Egal păşind în sacadat ritm zdruncinându-şi tot, figura
Ca din poem de pe alt tărâm de neuitatul Alan Poe.

Şi aer parcă e-n cutremur şi sol de atât de mult nedrept
Şi mintea sană-i răzvrătită se răzbunând într-un nevrând;
De ce oare-i atâta rău ce doare-n minte, în suflet, piept
Şi Dumnezeu de s-a născut... de ce nu s-a născut mai blând?...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (1 martie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ploaie de toamnă

Se picură gri, dând luciu de lac
Şi geamul de sticlă se pare a curge...
E timpul, de suflet, ce vara şi-o plânge
Şi păsări, arar, vor s-ascundă, se tac.

E tot nemişcat, doar crengi griul crapă,
Sau note, de stâlpi, portativ ţin de fire.
Doar umbre se ascund sub gluga de capă,
Ori cupluri se strâng, şi-umbrelind spovedire.

Se pierde şi gând în griul în tonuri,
Cu vise în diluţii, uitând început.
E tot un alb-negru, solo-n diapazonuri
Ce nici nu se aud... Un ecran de-un film mut!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (6 noiembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oh, vara

Sidef în bucle, albastrul îl traversează lin...
O dâră de clăbuc de pasăre de-argint îl întretaie.
În verde-negru, cântece de iubire şi suspin,
Se întrepătrund, într-un ison complex, de aripi în bătaie.

Coroane negru-verde sunt boxele de înalte,
Totul e "live", soliştii au diverse timbruri...
De-asculţi, inima-n piept începe să-ţi exalte;
E corul unicat de zeci de tonuri şi suave stiluri.

Soliştii, cât o floare, sau cât un pumn, mai mare,
Fac salturi nesfârşite, de pe un ram pe altul,
Se cheamă la iubire, prin crengile de-umbrare...
Se împerechează, încercând apoi, tot mai înaltul.

Spectacolul de vis e zilnic, timp să-l ai, să asculţi...
E totul gratuit, biletu-i costul dorului, simţire...
Actorii tot se schimbă, îs mulţi, sunt tot mai mulţi;
Vor să-ţi ofere totul ce-au, şi pot, spre nemurire.

Adesea iese în zbor, din umbra în labirinturi,
Vis, frumuseţe vie, doar ce-n natură-i stoc;
Cu picioruşe fine, mici, mai mici, părând chibrituri
Şi cu căpşorul veşnic în mişcarea de "non-stop."

Culori şi glasuri se transmit pe zeci de mii de antene
Şi fiecare, însoţitor de viaţă, are un partener...
Se gudură vioi, bătând din aripi, tremurând din pene,
Unindu-se prin cioculeţe, pliscuri, într-un ritual-mister.

Şi este cald, tot cald, mai cald, torid de soare,
Adie vânt, alene, arar într- o frugală briză...
Privesc întins, albastrul de azot, pierdut în depărtare;
Nu mai gândesc nimic, nimic, sunt scos total din priză.

Am bustul gol în iarba rece, ce îmi dă pielii prurit...
Mi-e lene să mă mişc şi să respir... oricum e involuntar;
Sunt parte din natura ce-i tablou cu peisaj teluric...
Mă uit cum o furnică, iată, îşi transportă un bondar.

Tresar, am aţipit, sunt ud de-o caldă apă
Pe trupul înroşit, pâraie am şi lacuri în sclipiri
Prin iarba de ecran, apare în zări fuior de fată
Se pare că-s dator, de mult... de mult... să răsplătesc iubiri.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (10 iunie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Imaginaţie...

... e scaunul, în întuneric,
cu un umăr gol
şi plinu-i s-a golit
de-o faclă mistuindă-n trecere,
cum timpul fără întoarcere,
odată încântător, feeric...
când dispare actorul, diva de pe rol
şi lasă totul un deşert, în pieptul celui rămas pustiit
cu ochii-n pâcla de-o penumbră...
scânteia nu mai este, ea ce-aprindea focul
şi s-ar renaşte -ce se-ncearcă să rămână veşnic sumbră-
când o lumină vie apare, strălucind să-şi reia locul...
halou, ce-i scaunul şezând într-un încânt, imaginaţie,
ca într-o prostraţie.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (12 martie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prima... sau ultima zăpadă

Broderii în alb pur, cu umbrele declive
Transfigurează spaţiul pe-un ton de cer în gri
Şi arar se frâng, căzând în spargeri sidefii
De-o vată puf, casantă, pe sol lăsând colive.

În albul nesfârşit se taie în câmp culoare
De-un galben, bej murdar, pe alocuri gri închis,
În dâre, mâzgălind şiruri cum coala în scris...
La fel de întinată pe aşternut cast, paloare.

Din când în când zbor pete, tot gri, sau cafenii,
Se năpustesc să stea pe-un ram, frângându-i dalb,
Ce se zburleşte în fulgi, un praf, corolă, alb...
Lăsând în balansoar crengi pline, fumurii.

E atât de alb că doare, topeşte ochiul fulg
Şi parcă plâns se pierde în nesfârşit domol,
Lăsând pe-obraz o dâră se revărsând în gol
La auz că albiţii picuri iar vieţii fiinţe smulg...

La radio e-o ştire; "un prim pierdut... control!"
Şi alba puritate îşi scrie în dramă, rol...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (27 noiembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără ecou

Aştept din când în când câte-un semnal
De la cei morţi; parc-ar fi fost o glumă,
Un simplu joc de-ascunselea fatal,
Cum scrisul nou, după ce-l şters cu gumă.!?

Am sentimentu-acut dorul s-ascult;
Un dulce glas, un sfat sau o părere
Ce-am lipsă atât de des, atât de mult
Şi-ating cu mâna, c-ochi deschişi de vrere.

Îmi plimb imagini scurte, atât de clare,
Le aşteptând mirat de nerăspuns,
De neatins aieve; scump ce-apare
Nenatural... când ne vorbeam, ne-am ţinut strâns!

Nu poate fi doar gând ce-am pe retină,
Ce-am dus pe fir la scoarţa-n canioane
Şi-ar trebui să îl am nou ca pe-o rutină
Ce-o ascut de lemn până la negru, cum creioane...

Mă fac că uit că-ncepe rău să doară
Şi inima mi-o simt cum galopând
Cu capu-n cerc, cum strâng o doagă în sfoară
Şi aştept doar un noroc tot stând la rând, la rând...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (9 februarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uneia cu pile, care a publicat un curs pentru studenţi plin de inepţii

Prostii mari şi poale scurte,
Dar nu ţi-e deloc ruşine,
Chiar şi javra mea din curte
Ar fi scris cu mult mai bine!...

epigramă de George Budoi din În Ţara lui Invers, capitolul "Recunoaşteţi personajul?" (2010)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copil încă

E ziua mea de-ncepător, ca-ntotdeauna;
tot mi se spune, de-altul, ce să fac,
debusolat,
mai rău decât în prima zi de viaţă,
de când zac,
când nici nu mă ştiam de c-aş fi existat
şi tocmai de-aia, de atunci mă-nşirui boroboaţă-n boroboaţă
într-una, într-una.

Întreb din nou, plictisitor, aproape enervant,
ce oare mă aşteaptă iar
şi n-am niciun răspuns
de la Părinte...
veşnic tot reînvăţ abecedar
şi-s tot neajuns,
rămân mereu cu aceeaşi minte,
un minuscul de aspirant...

Strig, vreau, în gura mare, altă şi alta, jucării
şi nu am bani îndeajuns,
nu îmi pot ţine nici acum un echilibru;
cad, ca apoi să mă ridic,
iar dacă mult, ceva, îmi place, îl ţin ascuns;
cum cu plecările de-acasă, cu schimbat limbă, de un "déjà vu"
să iau, din alţii, pic cu pic,
tot de la cap, copilărind copilării.

Doar e, se pare, o mare diferenţă; timpu' e mai scurt un pic,
chiar fiecare zi şi noaptea-i şi ea scurtă
şi parcă-s păcălit de cei din jur,
ce nu-mi mai spun copil,
aşa cum sunt; că stau şi-acum în dormitor pe burtă
şi câteodată mai înjur...
nu simt, din propriul mine, cunoscut, niciun exil!
Sunt sufletul la fel de pur, am rămas neînţeles, tot mic!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (1 iunie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Miez... de zi

... s-a sleit de vlagă până şi ceasul, într-o lume bulimică ce-aşteaptă să mănânce timpul rămas
spre întoarcerea la sursa de gene şi-n vârful speranţei stă aprinsă în cerc lustra imensă,
orbitoare, într-un halou ce-a absorbit orice umbră de pe solul radiind
de-un abur inexistent, doar o distorsionare de imagine vălurită...
şi e mult, mult agale şi arar; până şi păsări inert stau pe gânduri picotind pe-un picior neretras
iar pe băncile strâmbe din squar se discută cu sieşi sau neant, cu tiparul, o presă
ce demult nu mai spune ceva, cât de cât important, doar citind
orişicum... şi-i doar spuma de bere ce mai sparge din liniştea-n tot neoprită
sau irisul ce lipeşte pe jambe arămii, filiforme ce unduiesc înfierbântate priviri...
şi simţuri tresar la ritm cunoscut precum pulsul...
... Inima ce-mi stătuse, o simt, iarăşi bate, a iubiri!...
Mă trezesc toropit, o zi caldă-n amiez, gând... din toropit mi-e smulsul.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (14 octombrie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţară în ipostaze

Dragostea de pământ de ţară rămâne o pururea ascunsă,
Nesimptomatică, cum codul de-un virus înglobat în genă,
Un saprofit ce-ţi ţine hang cât simbioza-i nepătrunsă
Şi-un neştiut, ori cunoscut, pretinde loc... o alergenă.

Se poate rupe doar liant, când pasul calcă în afară
Şi duce trup pe alt tărâm, minţind pe minte că-i la fel,
Iar mintea-şi spune că-i doar tren, ce s-a oprit în altă gară,
Poate o haltă, o escală, cum puşca în pace... pe-un rastel.

E-un dedesubt dogoritor, cum magma sufletului, caldă,
Ce poate plânge în ochi de lavă când s-a strâns, doar insurmontabil
Şi, vrea să curgă, să atingă marea, iubirea ce i-e scaldă,
Să-şi răcorească mădulare de-atât visat... în sol instabil.

E loc şi mamei adoptive, ce primitoare creşte pui,
De-i mic, ori mare şi-l adoptă şi-i face leagăn, fără lanţ,
Doar să se avânte, că-i o doică ce alăptează orişicui
Şi-şi pune cald sân la bătaie şi pat, culcuş... în loc de şanţ.

E ţara o obcină, ori mâna, întinsă ca să-i creşti în palmă
Şi gând nu poate să despartă un suflet ce-are două mame,
Că e-atât loc, de este suflet şi mult cuvânt, când nu-i sudalmă...
Dar parcă cea care te naşte, nu poate sânge să destrame...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (7 mai 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dedicaţie

De m-ai uitat, e că ţi-ai pierde mintea
Ce-am sechestrat-o-ntr-un seif de gânduri
Ce-l ţin în palme şi ascult când murmuri
La altul, tot ce te-nvăţasem... Rugămintea.

Să nu mă uiţi că ce-i mai rău e-a pierde
Când ţi-a luat timp să mă ai fără pretenţii
În lumea asta unde numai delicvenţii
Pot să te-ncânte mimetind... Dezmierde.

Şă ştii că sunt lipit de mine, te păzind
Şi nu-mi rămâne liber mult, doar o fărâmă
Ce-o ţin în aşteptare, o exersând... iubind,
Să-ţi fie cum un ruj, ce-l pui de vrei... Pe gură.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (13 august 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neperimabil

Te am alături neîncetat
Şi parcă "mult" nu se mai vede,
În loc să nu te fi uitat...
Să las memoria a şede!

Că numai ea ştie s-adune,
Să spele îndoieli, curată...
Ea ştie că-i "răsare, apune"
Tot! De demult... Neîncetată!

Pentru că mult e atât puţin,
Doar dragostea nu îl perimă
Când doi pe viaţă se deţin...
Unul pe altul... O sinonimă!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (4 august 2014)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iar şi iar şi iar vă reamintesc, observă ceea ce nu se mişcă din tine. Dacă fugi tot timpul cu privirea în afară vei vedea ceea ce se schimbă. În afară, chiar şi în tine pentru că ai să te uiţi în oglindă sau o să-ţi spună nu ştiu care "vai, ce ai îmbătrânit.." Dar când pentru prima oară mergi cu atenţia înăuntru şi observi ceea ce nu se schimbă, vezi că Viaţa nu are "viaţă" pentru că Viaţa n-are un timp. Dragii mei, Viaţa este atemporală! Corpul, efemerul care apare, temporarul care apare în Ea, apare şi dispare. Are 10 ani, are 15 ani. Dar Viaţa nu are "viaţă". Viaţa nu are timp!

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Albul nu-i îndeajuns

Câtă fulguială, când ca pufi de plopi, când răvăşită
Se scutură prin ger scârţos, se face-o crustă
Ce lasă drum de ţară o potecă-ngustă
Şi prin oraş mulţime abia zărită.

Şi-i dor de soarele sub nori ascuns
Şi-i dor de ochi de alburiu în ţepe se sclipind.
Doar praf de stuf se scutură de-un crem pe-un grind...
E totu' o spumă molcomă, doar câte-un ton închis-pătruns.

Un scheunat de câine rebegit mai sparge gheaţă
Sau fâşâit de aripi de vreo cioară, guguştiuc.
Deasupra-i gri ce se coboară înspre nuc
Şi degetele dor c-un pic de greaţă.

Şi ţurţuri mari ca sticla-ntoarsă
Se modelează balonat ca-n topitură dură
Şi obrajii se-ncleştează-n tremurat de barbă, gură...
Nu se zăreşte niciun chip zâmbind prin florile-n fereastră.

Clădirile-n oraş parcă-s mai reci decât erau beton şi sticlă
Şi albul face mai murdari nămeţi uitaţi pe foste străzi.
Mai la periferie-s lame de lopeţi, pe pârtii în ogrăzi...
Maşini cârd de grămezi stau, nu se strică.

O formă-ncercuită mişcă agale
Ca-n ceaţă de un negru-gri, c-un sac
Ca sticla dur şi transparent ce lasă văzului opac
Să-ntrezăreşti cartoane, peturi, două beţe, un pumn de ţoale.

De sub basmaua albastră-pal apare o zbârcitură înroşită;
Aproape o femeie doar c-un nas ce i-a picat pe gură,
Dar chiar şi-aşa-n grotescul tragic de caricatură
Zăresc frumoasa ce-o visam copil, dorită...

Deci albul nu e dalbul din copilărie
Cel adorat nespus şi-n laptele de mamă;
Adesea-i mult mai mult decât o simplă dramă...
Un accident mortal în avalanşa fulgilor-troiene... O tragedie!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (12 februarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bună dimineaţă?

Am amestecat literele din ziarul de dimineaţă
în cafea
şi a ieşit foarte neagră,
mai mult de la lipsa de suflet; rea,
o zaţă,
iar în loc de dulce m-am pus pe înjurat
teleshopingul de la televizor,
după care
am luat maşina
dintr-un morman c-o pancartă "Parcare"
şi m-am blocat...
nu era niciun zor,
erau mulţi traficanţi autoconsumatori ameţiţi
cu care nu vroiam să mă ţin pe acelaşi drum
însă au apărut, ca să-ncurce şi mai mult lucrurile
tocmai acum,
nişte salvamari,
pentru că erau în albastru
şi se dădeau mari...
s-au făcut cimpoi
şi-au început să fluiere
ca pe stadioane;
că-şi dădeau peste picioare, ţurloi
de la alunecuşul gheţii...
iar odată scăpătat de toată benzina, nici urmă de "parc are"
că nu era nici vorba de aşa ceva,
doar nişte dealuri alb-foarte murdare
pe care şi le aruncau unii altora
ca pe-o minge la mare
ca să acopere nişte gropi bine cunoscute,
c-am avut în trecut deja nişte coaste rupte...
când în sfârşit totul e drept şi luceşte a sticlă nespălată...
Minunat început de marca ro. zi!
La fel, la fel de fiecare iarnă dată...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (9 februarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fluture

În salturi, sufletu-mi tresalt
La fulg ce văd în zbor penat;
E sol de vierme-n vis de-nalt,
E-un efemer înaripat.

Fragil, sublim, uşor perlat,
Este-n culori uluitoare
Sau albul pur imaculat...
E un sărut din floare-n floare.

E călător de continente,
Monarh de viţă, de elită...
Şi molie-i, eminamente
Un parazit, o găzduită.

E simplu, o lepidopteră,
E demiurgul de mătasă,
Este-o minune de pe Teră...
Este-o clipită graţioasă.

E skipper, sau e papilon
E-un ciclu, fără întrerupere...
E-un ou, e vierme, e cocon,
E-un insectar... e-un fluture!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (27 iulie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi Duhul, şi Mireasa...

Şi Duhul, şi Mireasa zic: "Vino! vino! vino!
Cât te aşteaptă Tatăl cu haină de lumină
Şi cât te cheamă Domnul cu dragoste de mamă
O, vino! vino! vino! că nu mult te mai cheamă.
Vino, vino, vino suflete-aşteptat
Până nu se-apleacă ziua spre-nnoptat
Până nu se duce Cel ce te-a chemai
Până te mai iartă sângele curat."

Şi fraţii, şi Cuvântul zic: "Vino, vino, vino
Şi pune-ţi legământul pe calea cea divină
Căci Domnul te aşteaptă să scapi de-a morţii teamă
O, vino! vino! vino! că nu mult te mai cheamă."

Şi moartea, şi viaţa zic: "Vino! vino! vino!
Căci harul şi prilejul nu mult au să mai ţină
Cât încă poţi întoarce, ia azi chemarea-n seamă
O, vino! vino! vino! că nu mult te mai chemă."

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!