Aşa e viaţa la stână

Se-adună norii grămadă
Peste sat şi peste stână,
Pufoşi, albi, ca de zăpadă,
Nu prevestesc o zi bună.

Se-apleacă crengile în pom,
Frunzele încep să plângă,
Sub streaşină stă un om
Cu crucea în mâna stângă.

Cerul fulgeră şi tună.
Parcă nu e zi, e noapte.
Se porneşte o furtună
Care seamănă a moarte.

Vântul smulge-acoperişul,
Culcă la pământ copacii,
In ploaie zbiară viţeluşul
Şi-i pitit sub burta vacii.

Grindina loveşte câinii,
Măgarii sunt nişte statui,
Adunate-n ţarcul stânii
Mioarele parcă-s momâi.

De sub streaşină, ciobanul
Se roagă cu crucea-n mână,
Să nu-i omoare cârlanul
Care-a plecat de la stână.

S-a speriat rău de tot
Când a început potopul.
A plecat cu ham cu tot.
Ca trenu-i era galopul.

Când ploaia-ncet s-a potolit
Şi cerul s-a mai luminat,
Cârlanul, singur a venit
La stâna de lângă sat.

Oile ies la păşune
Pe pajiştea înviorată.
Câinii-au grijă să le-adune
Cu măgarii laolaltă.

Parcă nimic nu s-a-ntâmplat.
Viaţa curge înainte.
Muntele s-a luminat,
Soarele e mai fierbinte.

În sat munca iar porneşte,
Oamenii repară casa,
Pe copii i-adăposteşte
Şi-apoi le aşează masa.

Aşa e viaţa la ţară.
Mai aspră câteodată.
O trăim din iarnă-n vară,
Cu bune-rele, laolaltă.

poezie de Dumitru Delcă (26 aprilie 2012)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Început de iarnă

O ploaie măruntă, deasă
A-nceput de ieri să cadă,
Peste ogor şi peste casă,
Peste întreaga livadă.

Acum este ger cumplit.
Copacii sunt de sticlă.
Vântul turbat s-a pornit,
Din când în când, streaşina pică.

De pe pomi se rupe gheaţa,
Crengile cad la pământ,
Bradul îşi sfârşeşte viaţa,
Rămâne cu trunchiul frânt.

Nu-i chip ca să ieşi afară.
Pământul e ca oglinda.
Tot ce vezi te înfioară,
În casă scârţâie grinda.

O platoşă de scut e gheaţa
Care a cuprins tot hatul.
Pare să sfârşească viaţa.
S-a cufundat în tăcere satul.

Se-aude tunet. Nu de ploaie.
E zgomotul pe care-l face
Copacul care se-ndoaie,
Fiindcă vântul nu-i dă pace.

Cuprinşi de panica de-afară,
Noi stăm în casă la căldură.
Somnul începe să apară,
Mama spune: -Noapte bună!

În zorii zilei, somnoroşi,
La fereastră toţi sărim.
Din norii negri, pufoşi,
Pe pământ cad fulgii lin.

În scurt timp, toată ograda
Se-mbracă în alb veşmânt.
Iar noi înfruntând zăpada
Vom colinda pe Domnul Sfânt.

poezie de Dumitru Delcă (18 noiembrie 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru cel care-a plecat...

Nori de plumb ca nişte ziduri între Soare şi Pământ
Au întunecat văzduhul şi apasă peste sat,
Clopotele bat prelung, sparg tăcerea de mormânt,
Ca un geamăt de durere pentru cel care-a plecat....

Norii s-au pornit să plângă ca-ntr-un cor de maici jelind,
Lacrimi reci se scurg pe cruce spălând omul de păcat,
Gerul face din stropi stele pentru seara de colind
Şi se lasă întuneric peste cel care-a plecat...

Dans de fluturi parcă-s fulgii în lumina unui bec
Şi se-aştern peste morminte mici cristale de agat
Lasă urme pe zăpadă paşii care îl petrec
Şi bat clopotele-n turlă pentru cel care-a plecat...

Numele înscris pe cruce va mai dăinui un timp
Să se întrebe trecătorii cine-a fost şi ce-a lăsat
Şi vor trece ani în şir, anotimp după anotimp,
Să aştearnă încet uitarea peste cel care-a plecat...

poezie de Ioana Gărgălie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singuraticul cioban

În amurg soarele pleacă
Să se culce după dealuri.
Ramuri sălciile-apleacă,
Apa curge printre maluri.
Sus, în muntele cu stână,
Duios cântă un caval.
Printre brazi, luna-i stăpână
Peste munte, peste deal.
Cocoţat în vârf de stâncă,
Singuraticul cioban,
Lângă-un foc ce arde încă
Îşi cântă al său alean.
Jos în vale, el priveşte
O fereastră luminată,
Unde stă şi ghindoseşte
Dulce şi frumoasă fată.
Ciobănia îl lipseşte
De ce este mai frumos,
De fata care-l iubeşte
Şi-l aşteaptă-acolo, jos.
Gândul la iubită-i zboară.
Şi din cântat se opreşte.
De pe stâncă se coboară
În gând, singur, îşi vorbeşte.
El în taină, roagă luna
Cu glasul şoptit şi moale,
Să-i păzească puţin stâna
Până dă o fugă-n vale.
Fata să o-îmbrăţişeze
Şi să-i fure un sărut,
Lângă ea să se aşeze
În călduţul aşternut.
Până-n zori să se iubească,
Să uite de ciobănie,
De sus luna să-i privească,
Cum se duc la cununie.
Tot vorbind încet cu luna
Ciobanul a adormit.
Dorm oile, doarme stâna,
Cavalul a amuţit.
Doarme muntele şi dealul,
Luna totul poleieşte,
El rămâne cu aleanul
După fata ce-o iubeşte.

poezie de Dumitru Delcă (noiembrie 2013)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cer răsturnat peste noi

Au rămas urme prin inima mea,
cuvinte fără de glas
ce au buzele uscate,
iarba crescută frumos
în ochii mei
şi pasărea de pe streaşină
ce ne cânta în dimineţile
când cerul era răsturnat peste noi.
Îţi aminteşti cât de frumoşi erau copacii
după ce Dumnezeu îşi trecea mâna prin ei
şi noi ne sărutam goi
sub crengile lor dezmierdate?
Aburul clipelor noastre
era cel mai fierbinte,
ca nişte maci
bătând toaca în sânge...

poezie de Magdalena Dorina Suciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubire-n noapte

Privesc în noapte la cerul înnorat,
A ta iubire mi-o închipui privindu-l
Şi parcă timpul trece mai treptat,
Că norii albi pe lângă lună trec singuri.
Privesc cum inima mea e tăcută
Şi caută un strop de vis pierdut,
Iar eu îmi închipui că sunt iar cu tine,
Ţinându-mă la pieptul tău tăcut
Şi parcă universul se opreşte
Şi-apoi o ia din nou de la-nceput,
Iar cerul parcă râde şi-mi vorbeşte tandru,
Norii şi vântul au dispărut
Şi tu-mi zâmbeşti şi-mi dai un sărut.

poezie de Eugenia Calancea (22 februarie 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Merele de vară

Mi-aduc aminte merele de vară,
Când noi copii la mama mai eram,
Când stam pe bancă câteodată seara,
Cu câtă poftă le mâncam!

Şi câteodată când ploua afară
Iar noi priveam la stropii de pe geam,
Mama fugea prin ploaia cea de vară
Şi câte-un măr cu lacrimi ne-aducea.

Şi îmi aduc aminte că într-o vară
Ne-a venit pe la poartă un sărman
Şi cum s-a luminat în prag de seară,
Când mama i-a cules un măr din ram.

Dar de când nu mai este mama,
Nici pomul nu mai face rod,
Şi parcă degeaba mai vine vara
Şi vara parcă nu mai are rost...

De-atunci am mai mâncat mere de vară,
Dar parcă şi-au pierdut parfumul sfânt
Şi mi-amintesc gustul de-odinioară,
Pe-o bancă, lângă mama la mormânt.

Merele de vară sunt,
Sfinte pe pământ,

Merele de vară plâng,
Mamei la mormânt...

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De când ai plecat

De când ai plecat
soarele nu mai e soare.
Nici luna nu mai e lună.
Numai este sărbătoare,
nici o zi nu mai e bună.
De când ai plecat
cerul este negru.
Rămas fără lumină
a muri e verbul
care mă domină.
De când ai plecat,,
viaţa nu mai ester viaţă.
Fără tine,
totul este gheaţă.
Vin şi eu la tine.

poezie de Dumitru Delcă (aprilie 2021)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se trezi cu capul

în canalul bun şi direcţia
era bună. soarele, încă
ruşinos şi supus lui noiembrie,
se mai ivea din când în când,
după zile şi nopţi de vânt,
de ploaie. frunzele acopereau
sticla de whisky, băgată în apa
rece care şiroia timid. ziua
era caldă şi cerul lucea
de parcă era lustruit
cu un glaspapir fin. peste canal
se lăsau crengile unui copac.
păreau să-i facă semn să tacă.
culese sticla. capacul păstrase
lichidul. simţurile îi reveneau încet.
o amintire îl fulgeră dureros şi
revăzu buzele fine şi roşii, se apropiau
de ochii lui, în amintirea reînviată
de băutura care se scurgea pe gât,
în stomac ardea plăcut la început.

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A venit iarna în sat

De-alaltăieri tot ninge,
Viscoleşte peste sat.
Nu se văd copii să strige.
Gălăgia a-încetat.
Frigul iernii îi adună
În casă, pe laviţă.
Vremea nu mai este bună
S-alerge pe uliţă.
În casă e cald şi bine,
Mâţa doarme după sobă,
Bunica poveşti ne spune,
Nepotul bate la tobă.
Sub streaşina de la casă
Vrăbiile zgribulite,
Fug de iarna viscoloasă
Că şurile-s troienite.
Doar Grivei se-ascunde-n şură
De năprasnica zăpadă,
Să latre, nu are gură.
Nu se mai joacă-n ogradă.
Vântul îndoaie copacii,
Crengile în geam lovesc.
Colo-n grajd, la burta vacii,
Doi viţei se încălzesc.
Aşa sfidează gerul iernii
Şi oameni, şi animale,
Până va da colţul ierbii
Sus pe deal şi colo-n vale.
Vremea bună va veni.
Iar vor fi copii afară.
Gălăgie iar va fi
Pe mica lor ulicioară.

poezie de Dumitru Delcă (ianuarie 2014)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gretchen a plecat şi ea mai departe cât putea de repede şi deodată au întâmpinat-o o mulţime de fulgi de zăpadă; fulgii nu cădeau din cer; cerul era senin şi luminat de Aurora Boreală. Alergau chiar pe pământ şi cu cât se apropiau, cu atât se făceau mai mari. Gretchen şi-a adus aminte ce mari şi meşteşugiţi fuseseră fulgii când se uitase la ei cu lupa. Aici însă erau şi mai mari, şi mai fioroşi, erau vii, erau străjerii de la palatul Crăiesei Zăpezii. Aveau chipurile cele mai ciudate, unii parcă erau nişte arici mari şi urâţi, alţii păreau nişte mănunchiuri de şerpi încolăciţi, care îşi întindeau capetele în toate părţile, iar alţii erau ca nişte ursuleţi bondoci şi zbârliţi; toţi erau albi, sclipitori, erau fulgi de zăpadă vii.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noapte de vară

Soarele-i la asfinţit,
Cerul peste noi coboară.
Satu-întreg a adormit,
Nicio pasăre nu zboară.
Întunericul de smoală
stăpâneşte-întreg pământul.
Dintre munţi luna se scoală
şi ne luminează gândul.
Noaptea ca un sfetnic bun
mintea noastră linişteşte.
Nu mai e nimeni pe drum,
totul în sat odihneşte.
Zorii zilei se arată.
În curând se luminează.
Bolta nu mai e-înstelată,
toată lumea este trează.
Munca la câmp iar începe.
Curge sudoarea pe frunte.
Viaţa parcă e mai verde,
poţi să trăieşti cât un munte.

poezie de Dumitru Delcă (aprilie 2010)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

E ger cumplit

E ger cumplit, e vreme rea.
De trei zile viscoleşte.
Avem în ţară iarnă grea,
Nu e semn că se opreşte.

Viaţa la ţară e aspră.
Îndură multe săteanul.
Zăpada-i până-n fereastră,
Peste sat e uraganul.

Copacii ramuri apleacă.
Nicio pasăre nu zboară.
Pe stradă nu-i om să treacă.
Vântul zăpada-învâltoară.

Dorm în grajduri animale,
Câinii s-au ascuns în şură,
A-îngheţat râul în vale,
Sunt troiene-n bătătură.

Fie iarna cât de grea
Pe ţăran, nu îl doboară.
Trăieşte cu-încrederea
Că iese în primăvară.

poezie de Dumitru Delcă (18 ianuarie 2016)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un episod de viaţă

În zori a plecat de-acasă să cosească pentru boi
Iarbă bună, iarbă grasă, cu lucernă, cu trifoi,
Otavă din cea aleasă pentru vite, pentru oi.

Carul scârţâie alene, omu-ndeamnă la urcuş:
- Hai, Cezare! Haide, tată! Uite, ajungem acuş.
O să paşti liber băiete, nu te mai ţin la ţăruş.

Când ajunge sus, bătrânul slobodă calul din ham,
Strânge hăţul, ia mâncarea, o agaţă într-un ram,
Prinde coasa şi se-nchină către cerul ca de geam.

Să mai trăiască ar vrea, câţi ani cucul îi cuvântă.
Cântă coasa în trifoi, omul fluieră şi cântă,
Munca pentru el a fost, totdeauna treabă sfântă.

Cum culcă la pământ otava, brazdă după brazdă,
Se-opreşte. Priveşte sus şi nu-i vine ca să creadă
Că pe cerul cel senin se-adună norii grămadă.

La munte vremea se strică cum se scutură un nor.
Iată! Ploaia a-nceput. Omul adună fân de zor
Şi-l încarcă în căruţă, ca să-l ducă în obor.

După ce înhamă calul, repede pornesc la drum,
Dinspre munte vine ploaie cu vânt, grindină, cu fum.
Peste el cad brazi grămadă şi-i rupe carul cu fân.

Omul cade, calul fuge, potopul s-a aşternut.
S-a speriat rău bătrânul când din munte a căzut,
Lângă el, un brad mai mare, pe care vântul l-a rupt.

Printr-o vreme rea ca asta, de multe ori a trecut,
Dar să îi rupă şi carul, zău că nu e de crezut,
Ba să îi fugă şi calul, care, poate s-a pierdut!

Din şanţu-n care căzuse, se ridică. Iese-n drum,
Scutură fân de pe dânsul, vede că nu mai e fum,
Deznădăjduit se-ntreabă, ce să facă el acum,

Fără Cezar, fără car... Cum să ajungă acasă?
Ploaia a-ncetat de-acum. Vremea e din nou frumoasă.
Omul pleacă-ngâdurat, fără fân şi fără coasă.

Ajuns acasă le spune la vecini tot cea trăit,
Cum deodată tot cerul, cu nori s-a acoperit,
Până să bage de seamă, ploaie mare s-a pornit.

Ce-i drept, necazul e mare, dar e învăţat la greu.
Cu obrajii-n mâini gândeşte:-Unde o fi calul meu?
Nu tu cal, nu tu căruţă... care mai e rostul său?

Tot gândind, iese-n ogradă. Rămâne stupefiat
Când îl vede pe Cezar că-i obosit şi speriat.
Bucuros, cu ochii-n lacrimi, pe frunte l-a sărutat.

- Bunul meu căluţ! Ajutorul meu! Nu m-ai părăsit.
Am rămas tot împreună. Ploaia nu ne-a despărţit.
O să reparăm noi carul, şi iar mergem la cosit.

Scurtă vreme a trecut, omul pe treabă s-a pus.
A lucrat şi zi, şi noapte. Din răsărit la apus.
Acum calul iar înhamă. Pleacă să cosească sus.

Pe drum omul iar doineşte mergând s-adune trifoi.
Privind muntele îi zice: -Nu poţi scăpa tu de noi!
Cezar şi cu mine vom mai înfrunta vânturi şi ploi.

Ajuns sus, din nou coseşte, calul paşte liniştit,
Ziua stă să se sfârşească, cu soare în asfinţit,
El încarcă în car fânul, care cu drag l-a cosit.

Cam grăbit înhamă calul, apoi zice:-Hai Cezar!
Dumnezeu să ne ferească de necazuri şi amar,
S-ajungem cu bine-acasă, să punem fânu-n hambar.

Drumu-i lung până acasă, dar ajunge, în sfârşit.
Opreşte carul în curte şi se-chină mulţumit,
Că în iarna care vine, poate să stea liniştit.

poezie de Dumitru Delcă (6 aprilie 2012)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul tempestei...

Pe când la Cornul Caprei tună
Şi fulgeră întâiaşi oară
Se-ndoaie bradul în furtună
Ca un arcuş pe o vioară.

Mulţi şerpi de foc pe cer se-adună
Şi sufletul mi se-nfioară
Pe când la Cornul Caprei tună
Şi fulgeră iară şi iară.

După un ceas de ploaie bună,
Copiii ies în ulicioară,
Iar glasul lor voios răsună
De parc-ar trece o fanfară...

La Cornul Caprei nu mai tună.

rondel de George Ceauşu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La început

Am să vă spun acum pe scurt
Cum a fost la început.
Dumnezeu ne-a conceput
Dintr-o bucată de lut.
Când peste noi a suflat,
Cu viaţă ne-a înzestrat.
Apoi, Dumnezeu ne-a dat
Sfaturi bune de urmat.
Ne-a-învăţat cum să muncim
Şi viaţa cum s-o trăim.
De copii să avem parte
Să ducă viaţa mai departe.
Aşa a fost la început
Când viaţa a apărut.

poezie de Dumitru Delcă (7 noiembrie 2013)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

De când... până când...

De când e lumea şi pământul,
Tot de-atunci bate şi vântul.
Norii tot de-atunci se-adună,
Fulgeră, plouă şi tună.

Tot de-atunci apele curg,
De-atunci cântă cucu-n crâng,
De-atunci sunt zile şi nopţi,
Tot de-atunci sunt vii şi morţi.

Din acele prea vechi timpuri
Există ani şi anotimpuri.
De când soarele e soare,
Tot de-atunci luna răsare.

De-atunci pomii ne umbresc
Şi cu flori se-mpodobesc.
De-atunci pământul hrăneşte
Tot ce pe el vieţuieşte.

De-o veşnicie strălucesc
Stelele-n raiul ceresc.
Tot de atunci păsări zboară
Către marea Stea Polară.

Toate-acestea îşi au mersul
De când există Universul.
Şi după cum cartea ne-nvaţă,
Tot de-atunci există viaţă.

De când planeta are viaţă
Omul stă mereu în faţă.
Chiar dacă există moarte,
El are posteritate.

Va dăinui până când
Va dispărea acest pământ.
Atunci, nu vor fi zile şi nopţi,
Nu vor mai fi vii, nici morţi.

Atunci viaţa se sfârşeşte,
Când pământu-ncremeneşte.
Când, în Universu-acesta mare
Va străluci un alt soare.

poezie de Dumitru Delcă (22 octombrie 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vânt, zăpadă şi migrene 2

nu mai am mâini de ceva vreme
nici picioare
sau coaste sau viitor
ci numai imaginea lor
mă încredinţează că respir
cu aceeaşi forţă
cu care miliarde de oameni se luptă să trăiască
şi dacă nimic n-ar fi fost
nu mai aprindeam în miezul nopţii
o ţigară sub streaşină
aşteptând ca din norii negrii
răstigniţi în coastele caselor
să ningă
vântul loveşte în garduri, porţi
copaci, maşini, reviste, faruri
colcăie pustiul de singurătate
şi cu atătea nopţi nedormite-n spate
mă amăgesc trăind lângă oamenii
pe care îi iubesc
ascult cum deasupra sufletele iubirilor mele
bombardează acoperişul
nu melancolic, precum amintirile,
ci violent
ca o ploaie de vară în mijlocul iernii.

poezie de Ionuţ Daniel Toader
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ecoul

Un glas porneşte din lăuntrul meu,
ecoul se întoarce peste gânduri
din spectrul rupt al unui curcubeu
rămas din vară priponit în prunduri.
Izvorul nu mai curge pe sub prund
dar curcubeul din pripon ascultă
cuvinte vagi în care se ascund
păreri de rău întoarse dintr-o luptă.

Din glasul renăscut aşa târziu
mai vin si-acum silabe încărcate
cu amintiri din care nu mai ştiu
unde-au plecat iubirile trădate.
Mă-ntorc grăbit cu dorul în trecut
prin vechi uitări aduse într-o seară
de vântul reîntors mai abătut
din marginile unei nopţi de vară.

Şi dintr-odată parcă le zăresc
desprinse din văzduh, neconsolate,
în inimă aş vrea să le primesc,
cu un sărut să le împac pe toate.
Dar timpul parcă m-a înlănţuit,
iar ele mi se par tot mai ostile,
în cercul lor mă strâng necontenit
şi îmi cobesc cu bocet de sibile.

poezie de Corneliu Neagu din Tăcerea din adâncuri (2018)
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plânge cerul

Plânge cerul în hohote,
tone de lacrimi
scăldând pământul.
Tună şi fulgeră
parcă blestemând vremea.
şi curg, curg mereu
mii şi mii de picături.
Vântul supărat
îndoaie copacii
în timp ce ploaia-i loveşte.
Natura dezlănţuită
trimite fiori reci
oricărei fiinţe.
Şi plouă, plouă, plouă...
Cerului nu-i seacă lacrimile..
Mi-e dor să-mi fie dor
de ploile copilăriei,
dar... ploaia de azi
mă nelinişteşte;
înfiorarea vremii
strecoară tainice gânduri
în mintea-mi răvăşită.
Continuă să plouă,
deşi cerul îşi luminează faţa.
Plouă asemeni unui plânset
ce pare să se sfârşească.
Vântul oftează lung,
iar lacrimile i-au secat.
Liniştea îmbracă natura,
iar seara se-aşterne încet
ca o pătură pufoasă.

poezie de Carmen Munteniţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mâna Dumnezeiască

Renaşte pământul
Îmbrăcat în culoare
Porneşte şi vântul
Prin raze de soare

Lacrimi de ploaie
Dansează prin flori
Râuri curg şuvoaie
Apar muguri în zori

Şuieră vântu-n fîneţi
Culege iarba uscată
Aleargă iepurii isteţi
Semn de vară bogată

Cerul îşi scutură norii
Pământul înverzeşte
Vin în cârduri cocorii
Sus cerul ne iubeşte

În grădină un cais
Gata să-nflorească
O livadă ca din vis
Mâna Dumnezeiască

poezie de Vivian Ryan Danielescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!