Moartea pământului

Pe marginea mării, suspină în tăcere
O gâscă
Cu coadă şi coamă de cal,
Şi-o muscă ce-ar vrea să se ducă la bal.
Dar n-are picere.
Alături, suspină o raţă bătrână,
Ce poartă-n mână
Mănuşe de lână.
Ar vrea să arunce, să rumege stele
Dar n-are măsele.
Pe Ocean, pluteşte-n tăcere,
O sticlă cu bere.
Iar Africa! Africa se arată mândră la mal
Călare pe cal.
Pământul tresare, se zguduie, se ridică-n picioare,
Dar cade şi moare.
El moare, şi-l plânge duioase
Trei broaşte ţestoase,
Şi-l plânge şi peştii cu hohot,
În ceruri s-aude un sunet de clopot.
Iar vulcanii s-avântă şi-aruncă în nori
Măsline cu flori.
El e dus la groapă, e dus cu cântare,
La cap îi aprinde-o babă lumânare,
Şi-n urma lui vine, cu multă sfială,
O carte poştală.

poezie clasică de Nicolae Oprea Dinu din Antologia literaturii române de avangardă (1969)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

La fel, la fel...

moto: Şi vine cina cu opaiţ
Iar dacă n-am, cu lumânare
Când merg din hobby la culcare
Şi ce visez, îi dau cu baiţ
-------

Dacă nu se mai arată
Nici o ţintă în vizor
O vedetă demodată,
Iese din televizor

Iese, face loc la alta
Şi-l închid că sunt sătul
Dacă n-are peşte balta,
Are broaşte din destul.

poezie de Ion Untaru din vol. Locuiesc într-o lacrimă suspendată, 2005
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamna

Toamna târziu
În noaptea cu lună,
Cum vâjâie codrul
Şi geme şi sună!
Din nordul cu neguri
Un vuiet răsare
Şi vine şi creşte
Mai iute, mai tare;
Iar codrul aude,
Puternicul rege
Aude prin noapte
Şi bine-nţelege
Al oştilor vuiet
Din norduri pornite -
El vrea să răscoale
Puteri obosite
Şi-njură şi urlă,
Că-şi simte pierirea.
Şi galben se face,
Nu poate s-adoarmă,
Nu-şi află nici pace,
Şi tremură codrul
Cu inima ruptă
De spaimă, se zbate,
Cu vântul se luptă,
Pocneşte şi sună
Şi-şi urlă durerea,
Căci vântul îl prinde
Şi-l strânge de mijloc
Topindu-i puterea!
Şi codrul se-ndoaie;
Şi-l biruie vântul
Râzând îl sugrumă
Şi-i rupe veştmântul
Şi părul i-l smulge
Şi-n văi îl aruncă.
Un ţipăt răsare
Pe deal şi pe luncă;
Grăbitele păsări
Cu vuiet aleargă
Şi norii vin stoluri
Pe-ntinderea largă
De spaimă s-aascunde
Pârâul sub ghiaţă -
Şi regele codru,
Din ultima viaţă
Suspină văzându-şi
Pustiul, şi geme
Şi cade pe spate
Şi moare cu fruntea
Pe pieptul naturii
Şi moare natura
De jalea pădurii
În toamna târzie!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Străina din mine

Străina din mine
nu vrea să spună de unde mă ştie,
dar, uneori, îmi lunecă prin suflet
cu paşi foşnitori ca un grafit ascuţit
pe luciul unei coli
de hârtie.

Tăcută ca umbra,
de parcă ascunde o vină
în fiecare noapte o aud cum suspină;
întotdeauna se trezeşte în zori,
scutură cerul de nori şi zâmbeşte
nefiresc de senină.

Străina din mine
nu vrea să spună de unde mă ştie,
dar cunoaşte bine arta umbrelor
şi, seară de seară, dansează pe toţi pereţii
la fel ca mâinile bunicului
în copilăriei.

Poate ne ştim
dintr-o altă viaţă
când un deceniu fost-am castan;
poate-am împărţit acelaşi colţ de cer
pe vremea când avut-am aripi de vultur,
mai bine de-un an.

Străina din mine
nu vrea să spună de unde mă ştie,
dar, din când în când, se strecoară afară
şi plânge; plânge cu lacrimi albastre
ca un bătrân albatros
într-o colivie.

Pe de-a-ntregul,
chipul şi-l arată doar vara, câteodată;
cu degete de aer să-mi fie răcoare, ca o boare
mă mângâie pe creştet de parcă-ar vrea să spună:
"nu-ţi fă griji! când se va scurge secunda din urmă
vom pleca împreună".

poezie de Elena Victoria Glodean (2016)
Adăugat de EliGlodean
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama mea divină, plânge şi suspină

Mama mea divină,
Plânge şi suspină,
Aflând că pădurea,
Se duce aiurea!

Săraca natură,
Multe mai îndură:
Soarta pădurarului,
În mâna groparului! o9

poezie de Arpad Toth
Adăugat de Galaxy
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu îngerii aici şi-n cer...

Cât mă iubeşte Dumnezeu, să spun îmi este foarte greu,
Sunt îngerii cu mine când, nu mai am lacrimi să mai plâng...
Şi chiar nu fac niciun demers, doar pleacă-un gând în univers
Şi-l prind în palme duşii mei şi-l duc la porţi de dumnezei...

Şi, când pe margini de genuni, renunţ la viaţă chiar de luni
Mă trage-o mână să nu cad în flăcările dintr-un iad
Din care nu aş mai scăpa, oricătă rugă m-ar urma...
Că rugăciunea n-are loc între hotarele de foc...

Speranţa-şi face loc timid, neliniştile se divid
Mai fac prin viaţă câţiva paşi în primăveri cu toporaşi
Atât cât să m-adăp din ei până m-or ninge flori de tei
Şi până-o iarnă şi mai grea m-o troieni cum va vrea ea...

Dar, nu mi-e teamă, ştiu că-n cer, e câte-un înger grănicer
La vama dintre rai şi iad şi nu mă va lăsa să cad
De disperare-n alt decor... şi când o fi şi-o fi să mor
Voi fi cu îngerii-mprejur într-un neîntrerupt sejur...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş vrea să mor cum nu se moare

Aş vrea să mor de fericire,
Fără regrete sau blesteme,
Fără să pierd vreo amintire,
Fără să scriu în van poeme.

Aş vrea să mor cum nu se moare,
Să sar peste etapa fricii,
Să fie ca o sărbătoare
Scăldată-n foc de artificii.

Aş vrea să mor scriind cuvântul
Care dezleagă veşnicia,
Să simtă cerul şi pământul
Când eu desăvârşesc magia.

Aş vrea să mor cum nu se moare,
Să văd întinerind bunicii,
Să fie viaţa viitoare
La fel ca zborul rândunicii.

Aş vrea să mor fără durere,
Să mă transform într-o lumină,
Să populez şi alte sfere
Condus de forţa Ta divină.

poezie de Ionuţ Caragea din Căutătorul de amintiri (2022)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Armonia serii [Harmonie du soir]

Sunt vremuri când vibrând pe-a lor tulpină
Florile dau vapori ca o căţuie;
Miros, rumori, se-nvârt şi-n aer suie;
Vals trist, nebun, când seara e senină!

Florile dau vapori ca o căţuie;
Şi scripca parcă plânge şi suspină;
Vals trist, nebun, când seara e senină!
Şi cerul pare-o tavă de tămâie.

Şi scripca parcă plânge şi suspină,
Inima-n vid nu vrea să se încuie!
Şi cerul pare-o tavă de tămâie;
Se îneacă-n sânge-a soarelui lumină.

Inima-n vid nu vrea să se încuie,
Căci de vestigii din trecut e plină!
Se îneacă-n sânge-a soarelui lumină
Şi-n mintea mea luceşti ca o statuie!

poezie de Charles Baudelaire, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tăcere, se moare

înainte de toate se moare

nimeni nu vrea să moară chiar dacă
măinile adunate lângă piept
pliază liniştea din durerea ascunsă
în lumina fugărită de întuneric

tot ce a fost să fie a fost
ce trebuia să fie este
dincolo de orizont
plouă
viaţa topită până la os
picură încet
şi-ngustează aleea
ce duce
înspre un Dumnezeu lacom
mult prea lacom pentru o viaţă simplă

nicio lumină nu e atât de puternică
încât să licăre în interiorul ei

dar înainte de toate se moare

tăcere

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

În dulce luna mai

În dulcea lună Mai când iarba-n câmp răsare
Şi vesel de plăcere tot sufletul tresare,
Eu singur în mâhnire, în suferinţi şi chin
Vărs lacrimi de durere şi mult amar suspin.

În dulcea lună Mai când tainic luna plină
Şi mii de mii de stele pământul însenină
Pe cerul vieţii mele s-adună negri nori
Ce-ntunec-al meu suflet şi-l umplu de fiori.

În dulcea lună Mai când păsările cântă
Şi armonii divine natura toat-încântă
În mine-un glas de jale se plânge disperat
Ca viscolul de iarnă ce urlă-nfricoşat.

În dulcea lună Mai când dulci şi calde raze
Din soare se coboară şi totul înviază
Eu palid, in tăcere, plec fruntea la pământ
Şi-ndrept a mele gânduri spre recele morment.

poezie clasică de Iacob Negruzzi
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Africa

Africa e cel mai tropical continent de pe planetă - aproximativ 85% se află între Tropicul Racului şi Tropicul Capricornului. Şi nu sunt prea mulţi gheţari în Africa, cu excepţia celor de pe munţii înalţi din estul Africii.

definiţie de Spencer Wells în Genographic (2008)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu tine fericirea moare

Zâmbetul din ochii tăi
ascunde multă durere.
Obrajii-s palizi, n-au văpăi,
viaţa ţi se stinge, piere.
Încet, încet, pe chipul tău
tristeţea se aşterne.
Va plânge mult sufletul meu,
destul de multă vreme.
Te simt rece şi tăcută,
firul vieţii s-a întrerupt.
O lume rămâne mută,
eu îţi dau ultim sărut.
În liniştea apăsătoare
o lumânare ţi-am aprins.
Cu tine fericirea moare,
îmi pare rău, moartea ne-a învins.

poezie de Dumitru Delcă (martie 2015)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ai auzit

Ai auzit vreodată a lebedei cântare,
Acel cântec de jale, ce-l cântă pân' ce moare,
Roşind recile unde cu pieptul său rănit?
O, spune-mi, acel cântec vreodat-ai auzit?

Şi-apoi ai fost spre sară singur într-o grădină,
Când vântul trist al toamnei încet, încet suspină,
Când soarele apune, când arborii şoptesc
Şi vânturile toate tainic se înroşesc?

Şi ce-ai simţit atuncea? În piept nu s-a trezit
Un dor fără de nume, adânc, nemărginit?
N-ai fi dat ani din viaţă pentru aripi uşoare,
Să zbori, să zbori departe şi fără încetare?

O, cine-l poartă-n suflet acel dor fără nume,
Nu are fericire, nu are pace-n lume!
Cât e de larg pământul, tot umblă rătăcind,
Nu ştie ce doreşte şi moare... tot dorind!

poezie clasică de Matilda Cugler-Poni (1873)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sfârşitul lumii

Nu s-a dat verde pentru sfârşitul lumii,
Trei dimensiuni mai sunt complementare,
Un cerc imens în centru ţine timpul,
Discul voiniceşte materia-n mişcare.

Spaţiul e iubirea pusă-n centrifugă,
Mierea ei e stoarsă în zâmbet şi-n culoare,
Nu s-a dat verde pentru sfârşitul lumii,
Posibil e când steaua noastră moare.

Atunci se zbat cenuşile-n consoane,
Vocalele sunt flori presate în ţărână,
Singuri prevestim, fixăm sfârşitul lumii
Topindu-ne în flăcări, ţinându-ne de mână.

Intrăm râzând în centrul unui cerc
Pe care l-am rotit în doruri şi-n credinţă,
Ne poticnim în osul albit de Dumnezeu
Şi-l facem lumânare aprinsă-n pocăinţă!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce vrei, Doamne...

De ce vrei, Doamne, să mă pierzi
De ce să-mi plângă-n suflet iară
Pădurile cu lacrimi verzi
Şi munţii cu tăceri de ceară.
De vrei, Doamne, să mai plâng
Şi pui durerea să mă-nhaţe
Ca marea de-aş putea s-o plâng
Mi-ar plânge peştii toţi în braţe...

De ce vrei, Doamne, să colind
În alte ceruri şi-alte stele -
Ca norii de-aş putea să-i strâng
Mi-ar plânge lacrimile mele...

De vrei, Doamne, spune-mi deci,
De ce vrei să-mi închizi cuvântul
Să-mi plângă-n suflet stele reci,
Să-mi plângă-n inimă pământul.

Şi unde-ai vrea să fiu apoi?
Eu un pot, Doamne, fără Tine
Şi dacă arborii mi-s goi
Eu tot îi pun să Ţi se-nchine.

Şi chiar de-s singură-n pustiu -
Eu tot de Tine sunt legată -
Şi-orfană chiar de-ar fi să fiu
Tu tot mi-ai fi în ceruri Tată...

Amin!

poezie de Adriana Cristea
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

epigramă

Epigrama

E un boxer abil, ce-ar vrea
Rivalul nu să şi-l doboare
În două clipe la podea,
Ci doar să-l numere-n picioare.

definiţie epigramatică de Gheorghe Steriade din Pledoarie pentru epigramă (aprilie 2007)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ană, Ană

Ană, Ană, ţipăt dulce,
Curgi în mine ca un râu
Ce-ar vrea mâna să-mi usuce...
Cărămida-i pân' la brâu.

Ană mor şi eu cu tine,
Mor în mine-s blestemat!
Cărămida-n gât îţi vine
Zidul nu s-a surupat.

Ană, Ană cerul plânge,
Sufletul şi pruncul meu,
Plânge zidul şi te strânge
Surd rămâne Dumnezeu...

poezie de Gabriela Mimi Boroianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea lui Gelu

Răzleţ din oştirea bătută,
Fugind pe câmpia tăcută,
Căzu de pe cal, de durere,
Pe marginea apei. Şi piere.
Din rană şi-ar smulge săgeata
Şi n-are putere.

Pierdut-a şi oaste şi ţară.
E noapte-n văzduhuri; şi rară
E zbaterea apei, când valul
Atinge cu aripa-i malul
Iar Gelu, prin noapte stând singur,
Vorbeşte cu calul:

Vai, murgule, jalea mă curmă!
Mă lupt cu durerea din urmă,
Căci rănile-mi sapă mormântul,
Degeaba împrăştii tu vântul
Din coamă, piciorul tău scurmă
Degeaba pământul.

Mă chemi prin nechezuri păgâne
Şi parcă zici: Vino, stăpâne!
Vezi, picură rănile tale
Şi neguri se nalţă din vale,
E noapte, şi ziua de mâine
Ne-ajunge pe cale!

Trei suliţe făcutu-şi-au strungă
Prin mine! Mă zbucium pe-o dungă
Şi nu-mi mai simt braţul şi brâul;
Tu-ţi rupi cu picioarele frâul
Las, murgule, las să ne-ajungă
Pe-aicea pustiul.

De-acum tu... cât va cuprinde
Mantaua, deasupra-mi o întinde
Şi-apoi cu picioarele-mi sapă
Mormântul pe margini de apă.
Şi-n urmă cu dinţii mă prinde
Şi aruncă-mă în groapă.

Jelească-mă apele Cernii!
Să-mi bubuie crivăţul iernii.
Ca-n taberi al căilor tropot;
Iar veşnicul apelor şopot
Să-mi pară ca-n ceasul vecernii.
O rugă de clopot.

Şi, poate, sosi-va o vreme
Când munţii vor fierbe, vor geme
Cu hohote mamele-n praguri,
Vor trece bărbaţii-n şiraguri
Când bucium suna-va să cheme
Pe tineri sub steaguri.

Iar tu, de-i trăi, frăţioare,
Să-mi vezi luptătorii-n picioare,
Atunci când sosit va fi ceasul,
Abate-ţi pe-aice tu pasul:
Nechează-mi, şi atunci eu din groapă
Cunoaşte îţi-voi glasul!

Şi-armat voi ieşi eu afară,
Şi veseli vom trece noi iară
Prin suliţe şi foc înainte,
Să ţie protivnicii minte
Că-s vii, când e vorba de ţară,
Şi morţii-n morminte!

El zice, şi mâna şi-o strânge
Pe pieptul cel umed de sânge
Iar calul stă singur de pază
Lui Gelu, şi trist el aşează
La pieptul stăpânului capul
Şi astfel veghează.

Şi-auzi! Ca un vânt ce clăteşte
Pădurea, când ploaia soseşte,
Aşa din adâncuri de zare
Un vuiet prin noapte răsare.
Iar vuietul vine, şi creşte,
Mai iute, mai tare.

Şi iată-i, din umbrele văii
Cu scuturi ies repezi flăcăii,
Ca morţii ce-şi lasă mormântul;
Ies roibii cu umblet ca vântul,
Răsar de pretutindeni, de pare
Că-i varsă pământul.

Arcaşii lui Arpad! În goană
Ei fug dup-oştirea duşmană.
Şi, uzi de-alergare, se-ncură
Fugarii prin negura sură,
Cu frâul pe coamă, şi-arcaşii
Cu spăzile-n gură.

Năvalnic s-apropie paşii,
Şi-n goana lor cântă arcaşii,
Şi-aşa de sălbatic li-e cântul
Din piele de urs au vestmântul,
Şi-n bărbile lor încâlcite
Se-mpiedică vântul.

Iar Gelu, auzindu-i prin zare,
De spaimă şi groază tresare
El moare! Şi cântă păgânii!
N-au Domn şi n-au ţară românii,
Şi-aduşii de vânturi în ţară
Sunt astăzi stăpânii!

Şi-n mâinile cui e scăparea?
Nu-i piept să le-nchidă cărarea?
Nu-i braţ de voinic, să-i abată?
Şi nu e pe lume-o săgeată
Ca-n inima gloatei lui Arpad
Adânc să străbată?

Şi Gelu le judecă toate:
Se nalţă proptindu-se în coate
Şi-a calului glezn-o cuprinde,
Cu grabă el arcul şi-l prinde,
Şi-nvârte săgeata şi-o scoate
Din rană, şi-o întinde:

Şi vâjâie slaba săgeată
Cu gemetul morţii deodată
Arcaşii trec repezi în cale,
Şi-i vuiet şi-i chiot prin vale:
Ce cânt de-ngropare lui Gelu
Şi-oştirilor sale!

Iar vuietu-n neguri pătrunde
Şi-n inima nopţii s-ascunde
Departe, şi-n valuri de valuri
Ecoul izbindu-se în dealuri
De zece ori jalnic răspunde
Pustiilor maluri.

De zece ori, iarăşi de zece,
Şi scade, şi piere, şi trece,
De data din urmă răsună
Tăcerea-mprăştiată s-adună
Şi-n neguri alunecă rece
O bolnavă lună.

Iar calul, vedenie mută,
Cu coama de vânturi bătută,
Stă-n noaptea cu neguri de pază
Lui Gelu; şi trist el aşează
Pe pieptul stăpânului capul
Şi astfel veghează.

Iar apa la maluri se frânge
Şi cade pe spate şi plânge:
Cu fierul potcoavei tu-mi sapă
Mormântul pe margini de apă,
Şi-n urmă cu dinţii mă prinde
Şi aruncă-mă în groapă!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost odată un om şi omul ăsta avea trei feciori. Pe cel mai mic dintre ei îl porecliseră Prostilă şi-l luau în râs şi-l umpleau de ocări ori de câte ori aveau prilejul. Într-o bună zi, cel mai mare dintre fraţi vru să se ducă în pădure să taie lemne şi, mai înainte de a pleca, maică-sa îi puse-n traistă un cozonac bine rumenit şi tare gustos şi-o sticlă cu vin, ca să aibă cu ce-şi potoli foamea şi setea. Şi de cum ajunse în pădure, flăcăul nostru se şi întâlni cu un omuleţ bătrân şi tare cărunt.

începutul de la Gâsca de aur de Fraţii Grimm
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

CÂND OMUL MOARE, VREA S-AJUNGĂ-N PARADIS (Rubaiat)
Când omul moare, vrea s-ajungă-n paradis,
Cu fapte bune drumu-n ceruri e deschis,
Dar cum în viaţă greşelii e supus
E temător că lumea lui a fost un vis.

rubaiat de Ioan Friciu (2020)
Adăugat de Ioan Friciu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lilica

Când copilaşu-mi se lipeşte
Plăpând la sânul meu,
Şi-l port în braţe, şi-mi zâmbeşte,
Şi-l strâng, şi-l pup mereu;

Îmi pare-atunci că-s o tulpină
Ce-abia mai sta pe rădăcină,
Tot sughiţând după lumină
D-atâtea ierne-n şir,
Şi iată că-ntr-o zi cu soare,
Sosind o rază iubitoare,
Făcu din trestia ce moare
Să iasă trandafir:

Un copilaş ce se lipeşte
Plăpând la sânul meu,
Şi-l port în braţe, şi-mi zâmbeşte,
Şi-l strâng, şi-l pup mereu!

poezie clasică de Bogdan Petriceicu Hasdeu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!