
Moartea lui Gelu
Răzleț din oștirea bătută,
Fugind pe câmpia tăcută,
Căzu de pe cal, de durere,
Pe marginea apei. Și piere.
Din rană și-ar smulge săgeata
Și n-are putere.
Pierdut-a și oaste și țară.
E noapte-n văzduhuri; și rară
E zbaterea apei, când valul
Atinge cu aripa-i malul
Iar Gelu, prin noapte stând singur,
Vorbește cu calul:
Vai, murgule, jalea mă curmă!
Mă lupt cu durerea din urmă,
Căci rănile-mi sapă mormântul,
Degeaba împrăștii tu vântul
Din coamă, piciorul tău scurmă
Degeaba pământul.
Mă chemi prin nechezuri păgâne
Și parcă zici: Vino, stăpâne!
Vezi, picură rănile tale
Și neguri se nalță din vale,
E noapte, și ziua de mâine
Ne-ajunge pe cale!
Trei sulițe făcutu-și-au strungă
Prin mine! Mă zbucium pe-o dungă
Și nu-mi mai simt brațul și brâul;
Tu-ți rupi cu picioarele frâul
Las, murgule, las să ne-ajungă
Pe-aicea pustiul.
De-acum tu... cât va cuprinde
Mantaua, deasupra-mi o întinde
Și-apoi cu picioarele-mi sapă
Mormântul pe margini de apă.
Și-n urmă cu dinții mă prinde
Și aruncă-mă în groapă.
Jelească-mă apele Cernii!
Să-mi bubuie crivățul iernii.
Ca-n taberi al căilor tropot;
Iar veșnicul apelor șopot
Să-mi pară ca-n ceasul vecernii.
O rugă de clopot.
Și, poate, sosi-va o vreme
Când munții vor fierbe, vor geme
Cu hohote mamele-n praguri,
Vor trece bărbații-n șiraguri
Când bucium suna-va să cheme
Pe tineri sub steaguri.
Iar tu, de-i trăi, frățioare,
Să-mi vezi luptătorii-n picioare,
Atunci când sosit va fi ceasul,
Abate-ți pe-aice tu pasul:
Nechează-mi, și atunci eu din groapă
Cunoaște îți-voi glasul!
Și-armat voi ieși eu afară,
Și veseli vom trece noi iară
Prin sulițe și foc înainte,
Să ție protivnicii minte
Că-s vii, când e vorba de țară,
Și morții-n morminte!
El zice, și mâna și-o strânge
Pe pieptul cel umed de sânge
Iar calul stă singur de pază
Lui Gelu, și trist el așează
La pieptul stăpânului capul
Și astfel veghează.
Și-auzi! Ca un vânt ce clătește
Pădurea, când ploaia sosește,
Așa din adâncuri de zare
Un vuiet prin noapte răsare.
Iar vuietul vine, și crește,
Mai iute, mai tare.
Și iată-i, din umbrele văii
Cu scuturi ies repezi flăcăii,
Ca morții ce-și lasă mormântul;
Ies roibii cu umblet ca vântul,
Răsar de pretutindeni, de pare
Că-i varsă pământul.
Arcașii lui Arpad! În goană
Ei fug dup-oștirea dușmană.
Și, uzi de-alergare, se-ncură
Fugarii prin negura sură,
Cu frâul pe coamă, și-arcașii
Cu spăzile-n gură.
Năvalnic s-apropie pașii,
Și-n goana lor cântă arcașii,
Și-așa de sălbatic li-e cântul
Din piele de urs au vestmântul,
Și-n bărbile lor încâlcite
Se-mpiedică vântul.
Iar Gelu, auzindu-i prin zare,
De spaimă și groază tresare
El moare! Și cântă păgânii!
N-au Domn și n-au țară românii,
Și-adușii de vânturi în țară
Sunt astăzi stăpânii!
Și-n mâinile cui e scăparea?
Nu-i piept să le-nchidă cărarea?
Nu-i braț de voinic, să-i abată?
Și nu e pe lume-o săgeată
Ca-n inima gloatei lui Arpad
Adânc să străbată?
Și Gelu le judecă toate:
Se nalță proptindu-se în coate
Și-a calului glezn-o cuprinde,
Cu grabă el arcul și-l prinde,
Și-nvârte săgeata și-o scoate
Din rană, și-o întinde:
Și vâjâie slaba săgeată
Cu gemetul morții deodată
Arcașii trec repezi în cale,
Și-i vuiet și-i chiot prin vale:
Ce cânt de-ngropare lui Gelu
Și-oștirilor sale!
Iar vuietu-n neguri pătrunde
Și-n inima nopții s-ascunde
Departe, și-n valuri de valuri
Ecoul izbindu-se în dealuri
De zece ori jalnic răspunde
Pustiilor maluri.
De zece ori, iarăși de zece,
Și scade, și piere, și trece,
De data din urmă răsună
Tăcerea-mprăștiată s-adună
Și-n neguri alunecă rece
O bolnavă lună.
Iar calul, vedenie mută,
Cu coama de vânturi bătută,
Stă-n noaptea cu neguri de pază
Lui Gelu; și trist el așează
Pe pieptul stăpânului capul
Și astfel veghează.
Iar apa la maluri se frânge
Și cade pe spate și plânge:
Cu fierul potcoavei tu-mi sapă
Mormântul pe margini de apă,
Și-n urmă cu dinții mă prinde
Și aruncă-mă în groapă!
poezie celebră de George Coșbuc
Adăugat de anonim

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre vânt
- poezii despre picioare
- poezii despre noapte
- poezii despre moarte
- poezii despre văi
- poezii despre mâini
- poezii despre muzică
- poezii despre durere
- poezii despre cai
Citate similare

Toamna
Toamna târziu
În noaptea cu lună,
Cum vâjâie codrul
Și geme și sună!
Din nordul cu neguri
Un vuiet răsare
Și vine și crește
Mai iute, mai tare;
Iar codrul aude,
Puternicul rege
Aude prin noapte
Și bine-nțelege
Al oștilor vuiet
Din norduri pornite -
El vrea să răscoale
Puteri obosite
Și-njură și urlă,
Că-și simte pierirea.
Și galben se face,
Nu poate s-adoarmă,
Nu-și află nici pace,
Și tremură codrul
Cu inima ruptă
De spaimă, se zbate,
Cu vântul se luptă,
Pocnește și sună
Și-și urlă durerea,
Căci vântul îl prinde
Și-l strânge de mijloc
Topindu-i puterea!
Și codrul se-ndoaie;
Și-l biruie vântul
Râzând îl sugrumă
Și-i rupe veștmântul
Și părul i-l smulge
Și-n văi îl aruncă.
Un țipăt răsare
Pe deal și pe luncă;
Grăbitele păsări
Cu vuiet aleargă
Și norii vin stoluri
Pe-ntinderea largă
De spaimă s-aascunde
Pârâul sub ghiață -
Și regele codru,
Din ultima viață
Suspină văzându-și
Pustiul, și geme
Și cade pe spate
Și moare cu fruntea
Pe pieptul naturii
Și moare natura
De jalea pădurii
În toamna târzie!
poezie celebră de George Coșbuc
Adăugat de Sagittarius

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi poezii despre păduri, poezii despre natură, poezii despre monarhie, poezii despre viață, poezii despre toamnă, poezii despre timp sau poezii despre spaimă

Povestea cântării
"Ai poate prin lume vro țintă
De-alergi, călătorule vânt?"
"Prin largile lumi ale zării,
Prin taina cea sfânt-a cântării
Și, singur, pe vremea-nnoptării
M-opresc pe-o colină și cânt.
Și-n urmă-mi pădurile cântă
Cu freamăt de doină, cu șoapte,
Iar uneori până-n pământ
Cu șuier de crivăț -prin noapte."
"Dar care ți-e veșnica țintă
De-alergi, călătorule nor?"
"Ascult și eu vântul prin vale
Cum șuieră doine de jale,
Iar dacă-mi întâmpin în cale
Tovarăși, începem în cor
Cântarea ce vântul ne-o cântă:
Cu murmur prin noaptea cu lună,
Cu vuiet de aripi în zbor
Și trăsnete-n zi de furtună."
"Ai poate pe dealuri vro țintă
De-alergi tu, drumețe pârîu?"
"Țin ochii la norul din zare
Să-nvăț aiurata-i cântare;
De-i pașnic, pe-ascunsa-mi cărare
Eu cânt printre lanuri de grâu:
Când noru-n văzduh se frământă
Îmi urlu de-a lungul câmpiei
În goana mea fără de frâu
Sălbatecul cânt al mâniei."
"Tu singur ești fără de țintă,
Poete, și-n gânduri mereu?"
"Ascult cum își freamătă cântul
Pădurea, pârîul și vântul;
E cerul al meu și pământul,
Și cânt, ca și ele, și eu.
În urmă-mi popoarele cântă
Cântări de la mine-nvățate:
Și tot ce e-n sufletul meu
E-n sufletul lumii mirate".
poezie celebră de George Coșbuc
Adăugat de Sagittarius

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și poezii despre zbor, poezii despre suflet sau poezii despre poezie

Pașa Hassan
Pe vodă-l zărește călare trecând
Prin șiruri, cu fulgeru-n mână.
În lături s-azvârle mulțimea păgână.
Căci vodă o-mparte, cărare făcând,
Și-n urmă-i se-ndeasă, cu vuiet curgând,
Oștirea română.
Cu tropote roibii de spaimă pe mal
Rup frâiele-n zbucium și saltă;
Turcimea-nvrăjbită se rupe deolaltă
Și cade-n mocirlă, un val după val,
Iar fulgerul Sinan, izbit de pe cal,
Se-nchină prin baltă.
Hassan de sub poala pădurii acum
Lui Mihnea-i trimite-o poruncă:
În spatele-oștirii muntene s-aruncă
Urlând ianicerii, prin flinte și fum,-
Dar pașa rămâne alături de drum
Departe pe luncă.
Mihai îi zărește și-alege vro doi,
Se-ntoarce și pleacă spre gloată,
Ca volbura toamnei se-nvârte el roată
Și intră-n urdie ca lupu-ntre oi,
Și-o frânge degrabă și-o bate-napoi
Și-o vântură toată.
Hassan, de mirare, e negru-pământ;
Nu știe de-i vis, ori aieve-i.
El vede cum zboară flăcăii Sucevei,
El vede ghiaurul că-i suflet de vânt
Și-n față-i puterile turcilor sunt
Tăriile plevei.
Dar iată-l! E vodă, ghiaurul Mihai;
Aleargă năvală nebună.
Împrăștie singur pe câți îi adună,
Cutreieră câmpul, tăind de pe cai -
El vine spre pașă: e groază și vai,
Că vine furtună.
- "Stai, pașă, o vorbă de-aproape să-ți spun
Că nu te-am găsit nicăierea" -
Dar pașa-și pierduse și capul și firea!
Cu frâul pe coamă el fuge nebun,
Că-n gheară de fiară și-n gură de tun
Mai dulce-i pierirea.
Sălbaticul vodă e-n zale și-n fier
Și zalele-i zuruie crunte,
Gigantică poart-o cupolă pe frunte,
Și vorba-i e tunet, răsufletul ger,
Iar barba din stânga-i ajunge la cer,
Și vodă-i un munte.
- "Stăi, pașă! Să piară azi unul din noi."
Dar pașa mai tare zorește;
Cu scările-n coapse fugaru-și lovește
Și gâtul i-l bate cu pumnii-amândoi;
Cu ochii de sânge, cu barba vâlvoi
El zboară șoimește.
Turbanul îi cade și-l lasă căzut;
Își rupe cu mâna vestmântul
Că-n largile-i haine se-mpiedică vântul
Și lui i se pare că-n loc e ținut;
Aleargă de groaza pieririi bătut,
Mănâncă pământul.
Și-i dârdâie dinții și-i galben-pierit!
Dar Alah din ceruri e mare!
Și-Alah îi scurtează grozava-i cărare
Căci pașa-i de taberi aproape sosit!
Spahiii din corturi se-ndeasă grăbit,
Să-i deie scăpare.
Și-n ceasul acela Hassan a jurat
Să zacă de spaimă o lună,
Văzut-au și beii că fuga e bună
Și bietului pașă dreptate i-au dat,
Căci vodă ghiaurul în toți a băgat
O groază nebună.
poezie celebră de George Coșbuc
Adăugat de Ion Bogdan

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre groază, poezii despre vestimentație sau poezii despre sânge
Chemarea strămoșească
Atunci când a bătut a uscăciune vântul peste țară,
Ca la un semn, mii de corăbii pânzele-și săltară,
Iar căpitanii-n roi urniră și-n convoi plecară
Și n-au privit în urmă cum plânge a lor mamă.
Și-am fost și eu purtat de-acele valuri,
Și-am cunoscut și eu străinele meleaguri,
Și n-am privit nici eu deloc în urmă,
Cum stă și plânge și se vaită a mea mumă.
Și m-am trezit pășind într-o câmpie nouă,
Iar talpa mi-era goală printre spini,
Eu în călcâiul stâng îmi aveam inima
Și-n dreptul singurul meu ochi viril.
Și fiecare pas făcut mă-ndurera mai tare,
Simțeam că nu mai văd, că inima mă doare...
Și din călcâiul drept țâșneau lacrimi amare,
Iar stângul sângera din ce în ce mai tare.
Și pași mărunți, nesiguri, încă mă poartă în uitare;
Și-o ceață densă se așterne-n zare...
Iar eu, eu cu piciorul drept, cu-o blândă grijă,
Sondez pământul să nu calc cu stângul în vreo schijă.
Departe e țărâna din care m-am născut...
De ghiara unui vultur îmi simt pieptul străpuns,
E glasu-acelei patimi ce-n sânge-mi gravitează:
Neobosita, dulcea chemare strămoșească.
Desculț prin pietre sau noroi sau iarbă verde,
Al țării mele glas, nicicând nu îl voi pierde!
O țară, ca și-o mamă, sunt unice pe lume,
Căci doar acestea două pot făuri un nume!
poezie de Florin Armangic
Adăugat de Cornelia Georgescu

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre vulturi, poezii despre verde, poezii despre uitare, poezii despre plâns, poezii despre patrie, poezii despre naștere sau poezii despre marină

Vântul
De fete mari e lunca plină,
Iar vântul, răsfățat copil,
S-apropie tiptil-tiptil
De pe sub fagi, de pe colină.
Și fetele cu drag suspină:
O, Doamne, Doamne, adă-ni-l!
Pe umeri blondele lui plete
Tresar și sar încetinel.
El e frumos și tinerel,
Dar e sfios când e cu fete.
Iar ele râd și râd șirete
Și pe furiș privesc la el.
El umblă ca la el acasă
Și-ascultă fetele ce zic;
Mai rupe-n palme câte-un spic
Și răsfățat apoi își lasă
Pe spate capul și nu-i pasă
De fete și de câmp nimic.
Și printre spice el șoptește,
Vorbind aiurea și-alintat!
Și, cum se plimbă-n lung și-n lat,
Cu fetele să-mprietenește
Și din copil sfiios el crește
Flăcău întreg de sărutat.
Apoi ca-n glumă el le prinde
De mânecă, și-aprins de dor,
Își face joc prin părul lor,
În urmă brațul și-l întinde,
Pe cea mai dragă o cuprinde
Și-o strânge către el ușor.
Tot mai aprins, tot mai aproape:
Să te sărut, drăguțo, vrei?
Ce ochi frumoși ai, viorei,
Ca un întins adânc de ape.
De el nu-i nici un chip să scape
Și-atâta lucru-n urmă ce-i?
Ea stă la pieptul lui pierdută,
Dintâi cu ochii la pământ.
El zice-așa câte-un cuvânt,
Ea zice trei și-l tot ajută,
Și uite-l, uite-l c-o sărută
Ei, vezi tu, fetele cum sânt!
El a crezut că nu se poate,
Și iacă poți! Dar să te ții!
E greu să dai de căpătâi
Dar dacă dai, merg strună toate;
Și fata mult nu se socoate,
Când pierde mintea cea dintâi.
El o sărut-acum pe salbă,
Și fetele-mprejur se strâng!
Dar e prea mult! Am să mă plâng
La toți vlădicii, să dau jalbă!
Auzi, să duci tu lume albă
P-un câmp cu oameni, ca-ntr-un crâng!
Ba ele-și mai desfac și sânul,
Și-n sân el li se joac-acum
Îl prind odată și-l sugrum,
Că prea s-obrăznici românul,
Auzi, dar cine-i el, păgânul,
Ca să-mi sărute fete-n drum?
Nu știe nimeni de-unde vine,
Și capu-i stă la sărutat!
De-ar fi măcar de-aici din sat
Voi, câți sunteți flăcăi ca mine,
Să-mi spuneți voi acum, e bine
Să faci ca vântul, nu-i păcat?
Adică stăi! Ce fată moare
Dac-o săruți puțin? Da zeu!
Cum aș voi să fiu mereu
Un vânt și eu, în zi cu soare,
De-ar fi numai secerătoare
O fată pe care-o știu eu!
poezie celebră de George Coșbuc
Adăugat de Sagittarius

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre sărut, poezii despre păr, poezii despre frumusețe, poezii despre virginitate, poezii despre umor, poezii despre tinerețe sau poezii despre răsfăț

Hodie mihi, cras tibi
În mine,
În tine
Și-n el
Inima cântă
Și plânge la fel...
Cântă
Și plânge
Înfiptă în noi
Căntă în clipa în care ne naștem
Și plânge cu clipa de-apoi...
Când cântă cu ploaia
Ne-nchidem odaia...
Când plânge cu vântul
Ne-nchidem mormântul
Tustrei, și, la fel,
Și-n mine,
Și-n tine,
Și-n el!...
poezie celebră de Ion Minulescu din Familia, seria II, nr. 4-5 (mai 1938)
Adăugat de Simona Enache

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- citate de Ion Minulescu despre vânt
- citate de Ion Minulescu despre plâns
- poezii despre ploaie
- citate de Ion Minulescu despre ploaie
- citate de Ion Minulescu despre naștere
- citate de Ion Minulescu despre muzică
- poezii despre inimă
- citate de Ion Minulescu despre inimă

Când
trupul minții încercă-n zadar și-n zbatere de gând să-nfrangă
pământul negru să-l facă-n punct de zi și-n inimă, gând-lumină
iar pe suflet alb, colb ruginit din țărână-n vers amar să pună
știu atunci că, lacrima prin vârf de condei începe încet să curgă
chiar dacă furtuna prin vânturi în vijelii de ploi strigă disperată
și simt în oase frigul dureri iubirii și-n genunchii care nu mă lasă
că apele rescriu linia vieții prin neguri și-n alergare de vis nefastă
știu că papirusuri de timp scot umilițele din inima mea și-a ta prea arsă
de suntem copil sau copilă-n amintiri din viața noastră, fiind mari încă
iar caledarul timpului cu sânge-n îngeri este scris pe ziduri de biserică
chiar dacă plâng albastru și văd că luna rade-n roșu însâgerată
știu atunci că sufletul nu arde, nu devine negru carbune, ci, încet spre cer se-nalță
când în brațe cuprind puternic dor și-l cânt amar sau trist pe-o strună
prin nopți de vis cu parfum de flori ce zboară din pomi de alei de viață
când vreau prin nor alb pe cer să agăț cordă de suflet-om pe corn de lună
gândul meu este atunci al tău și nu mai vreau în mine și-n tine-n veci, să plouă
poezie de Viorel Muha (mai 2009)
Adăugat de Viorel Muha

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre gânduri, poezii despre trup și suflet, poezii despre îngeri sau Ne poți propune o poezie de dragoste?

Somnul codrilor
La poalele pădurii, Arnulf pe lângă foc
Stă singur. E întuneric și plin de spaime locul,
Arnulf e însă tare, și vesel arde focul.
El și-a încercat departe prin alte țări norocul
Cu regii, cari porniră războiul la Sfântul loc.
Așa dori Hatursa: bărbatul ei să fie
Un braț vestit în taberi și mare-n vitejie.
Și Arnulf de dragul fetei, când fata i-a jurat,
Vândutu-și-a palatul și-n taberi a plecat
Sărac acum se-ntoarce, ci-n fapte mari bogat.
E frânt de multe drumuri, dar somnul azi îi piere;
Și focul arde vesel, e noapte și tăcere.
Dar galbenele flăcări prin codru străbătând
Ajung pe la culcușul de iederă uscată
A negrei Nopți. Și Noaptea de zare deșteptată
Încet ridică ochii, se uită-nspăimântată,
S-apropie de flăcări și aproape-n urmă stând
Viteazului în față, ea lung la el privește,
Domol, apoi cu glasul abia-nțeles, vorbește:
"Tu cine ești, străine? De tulburi somnul meu?
Cu gândul morții-n suflet, s-alergi murind mereu,
Să n-ai de gânduri pace, cum n-am de tine eu!"
Arnulf aude glasul, voinică-i este firea
Și râde, râde-n hohot s-alunge nălucirea.
Atunci bătrânul Codru, de hohot deșteptat,
Încet deschide ochii, ca două sălcii crunte,
Iar pletele-i cu freamăt îi tremură pe frunte
Și-i tremură-n mânie sprâncenele cărunte;
El mii de brațe goale le-ntinde tremurat.
Cu glas adânc de preot din zilele bătrâne
Vorbește rar: "N-am pace de râsul tău, păgâne?
Tu somnul veciniciei sub mine să-l petreci!
Sub brazi la rădăcină tu fruntea să ți-o pleci
Să dorm și eu de-a pururi, să dormi și tu de veci!"
N-a râs acum viteazul; sta codrului în față
Cu ochii mari și tulburi, cu sufletul de gheață.
Și când clătește Codru pletosul cap al său,
Năvalnic dintre plete-i vuind răsare Vântul:
El vâjâie din aripi și-și flutură veștmântul
Și cântă, dar sălbatic și fără șir e cântul:
"Ce gând nebun te mână, de tulburi somnul meu?
Furtună-ți fie gândul, și moartea o furtună;
Sărac, pe căi să-ți mântui visarea ta nebună!"
Arnulf aude, sare pe cal, înfiorat
De frâu, cuprinde gâtul fugarului spumat
Și aleargă-n vânt și-n noapte năuc, și sugrumat
De gânduri troienite și nu mai sunt în cale
Nici pietre, nici izvoare; el fulgeră la vale.
Și-n zori la poartă bate, dar poarta n-a răspuns,
Hatursa-i măritată. Pe cine cați, străine?
Arnulf ridică pumnii, s-omoare, dar pe cine?
Arnulf ar vrea să plângă, dar sânge-n ochi îi vine,
Arnulf ar vrea să țipe și n-are glas de-ajuns.
El calul și-l întoarce și drumul îi arată,
Același drum spre codru, o goană desperată!
Cu gândul morții-n suflet, cu nopțile de veci
În suflet, ca o umbră pe apă tu să treci
Sub brazi la rădăcină bolnavul cap să-l pleci!
Sărac, pe căi să-ți mântui visarea ta nebună
Furtună-i viața toată, e moartea tot furtună?
poezie celebră de George Coșbuc
Adăugat de anonim

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre râs, poezii despre foc, poezii despre bătrânețe sau poezii despre țări

Noapte de toamnă
Murmur lung de streșini, risipite șoapte
Cresc de pretutindeni și se pierd în noapte.
Rareori prin storuri o lumină scapă
De-mi aprinde-n cale reci oglinzi de apă
Și-mi trimite-n față raza ei răsfrântă...
Ploaia bate-n geamuri, streșinile cântă.
Dar treptat, cu larmă potolită scade
Cântecul acestui tremur de cascade.
Tot mai des în preajmă umbre vii răsar,
Ploaia peste case pică tot mai rar
Și-n grămezi de neguri apele se strâng...
Lumea-ntreagă doarme, streșinile plâng.
Până când o rază de argint în zare,
Lămurind pe boltă straturi de ninsoare,
Lin desface umbra și de crengi anină
Scânteieri albastre, boabe de lumină.
Iar acum din taina cerului deschis,
Peste firea mută cad lumini de vis
Și-n troiene albe norii se desfac...
Dar când iese luna, streșinile tac.
*
Dormi, iubire dulce!...
Numai eu întârziu, singur pe cărare,
Farmecul acestei clipe călătoare...
Gândurile mele vin să te deștepte,
Din pridvorul tainic să cobori pe trepte.
Să cobori în toamna limpede și rece
Și, visând cu mine clipa care trece,
Să-mi sporești tristețea ceasului târziu
Când, străin de tine, sufletu-mi pustiu
Va porni zadarnic, rătăcind pe drum,
Să sărute urma pașilor de-acum.
poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de Sagittarius

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre somn, poezii despre lumină sau poezii despre tristețe
Când anii trec...
Când anii trec ca norii și oamenii ca vântul
Viața noastră curge cu timpul ce-l trăim.
Și undeva în cale stă neștiut mormântul
Și nimeni nu cunoaște în care țintirim.
Doamne-n calea dreaptă minte înțeleaptă
Dă-ne să umblăm
Ca în veșnicie sfânta-mpărăție
Dulce s-o gustăm.
Când viața ni-i-nainte ne pare-atât de lungă
Că nu știm cum ar trece mai grabnic anii mei.
Când viața ni-i în urmă am vrea să tot ne-ajungă
Dar nu ne mai ajunge și-o plângem singurei.
Când unicele lucruri le-avem cu-ndestulare
Iubire, tinerețe, și soți, și legământ
Le risipim în patimi, și-n râs, și-n nepăsare
Când le-am pierdut, zadarnic le mai plângem prețul sfânt.
Când anii trec ca norii și stările ca vântul
O, suflet scump grijește-ți avutul cel sublim.
Oriunde mori, iubirea s-o ții și legământul
Ca să învii cu ele din orice țintirim.
poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre iubire, poezii despre înțelepciune, poezii despre soț sau poezii despre sfinți

E-n doi December
culmi domoale în văi de amintiri și-n timpuri
săpate-n adânc de mine, fum spre cer încet ridică
zidul sufletului meu, umed de lacrimi
trist și-n rece alb și-n vânturi, strigă
ascult-mă!
te caut și ard în albastru tău și-n gânduri
ard în taciuni, ard în clipe și rup bucăți din viață
te caut în trecut, te caut în ghem trecut de ață
ard pe cer, ca stea ce-n jos privește printre nouri
ard ascuns în amintiri, ard în grele doruri
ascultă-mi te rog, inima cum strigă
tu cer!
nu pune să bată niciodată vântul, ca să spulbere
amintirea mea și gândul nimănui
nu arunca privirea, nici trecutul, nici cuvăntul
lasă-le-ncetate, lasă-le-ntre noi
iar voi!
aburi de cețuri, nu lipiți lutul greu de pașii mei
iar tu december, să știi, mă bucur
ca ai venit prin ziua cea din-tâi
aștept tu stea, nestemată-n fulg de nea bătută
să vii încet din cer, albastră-albă și te rog
să fii cu mine blândă
încet să cazi și să oftezi văzduhuri
să-mi spui din drumul tău, povești din începuturi
căci pentru tine astăzi, este zi de doi
iar eu mereu te văd prin gânduri
și-o viața ce-ași dori, să fie întrupată n noi
vino încet și poposește pe-a mea frunte
acolo mă doare și mă alină prin cuvinte
pentru că eu, mereu
te văd, spic galben de grâu rătăcit și îndoit
te văd-n pâinea de pe masă și-n gust mereu te simt
te văd-n macul petală ce-mi zvâcnește-n roșu tâmplă
în muntele în fața căruia, cerul abătut se-avantă
te văd în mine, în multe primăveri dorite
în turn de nea-n december și-n iernile trecute
te văd...
când răscolesc printre amintiri, tu rătăcită-n gânduri
atunci când chipul tău, alb, străin și singur
eu l-am găsit, find suflet, departe printre grinduri
acum de vrei, doresc sigur să știi, că astăzi
pentru tine, după zi de-ntâi nu am uitat să știi
că este ziuă de December, pentru tine doi
și urmează doresc să știi, și-o zi de trei
...
poezie de Viorel Muha (decembrie 2009)
Adăugat de Viorel Muha

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre dorințe, poezii despre amintiri, poezii despre început sau poezii despre roșu

Crăiasa zânelor
Orcanul însuși stă domol
Și-n gânduri dulci se pierde,
Când zânele cu pieptul gol
Răsar pe lunca verde.
Ușoare, ca de neguri, fug
Prin liniștea adâncă,
Obrajii lor, ca flori de rug,
Sunt nesărutați încă.
Vezi tu departe-n Răsărit
Aprins lucind ca focul
Palatul lor? Împrejmuit
Cu zid d-argint e locul:
Acolo ele-n veci nu mor
Și vara-n veci nu moare,
Iar ele-și au crăiasa lor
Și toate sunt fecioare.
La țara lor nici zmei n-ajung!
Dar într-o zi, la poartă,
Bătu, de drumul greu și lung,
Slăbită și mai moartă,
O fată de-mpărat, cerând
Un loc de mas, sărmana,
Și se ruga milos de blând,
Și cum te cheamă? Ana.
Eu nu pot, Ano, să-ți descui;
Acest drept al meu nu e.
Crăiasei noastre am să-i spui
Să vie să-ți descuie.
P-un nor de aur lunecând
A zânelor crăiasă
Venea cu părul râurând,
Râu galben de mătasă.
Crăiasa-n purpur și-n smarald
S-ascunde, nu s-ascunde,
Străbați cu ochii viul cald
Al formelor rotunde.
Ard flacări ochii ei crăiești
Cum stă la zid plecată;
Descui. Dar eu mă tem că ești
Fecior! Ba nu: sunt fată!
Și dându-i zânele-adăpost
Trăia cu ele soră.
Dar într-o zi a fost ce-a fost
Că nu s-a duc la horă
Și-având inel, ea se juca
Stând singură-ntr-o vale:
Pe-acolo doamna se plimba
Și-a dat de Ana-n cale.
Ce ai tu, Ano? Uite ce-i!
Crăiasa schimbă fețe,
Că n-a văzut în viața ei
Inel, și ce mândrețe!
Din piatra tronului din rai
Cioplit în flori măiestre,
El singur unui fiu de crai
D-ajuns i-ar fi fost zestre.
Și cum îi zici? Inel îi zic!
Pe degetul suleget
Al zânei pus, pe cel mai mic,
Crescut părea pe deget.
O, dă-mi-l mie! drăgălaș
Se roagă ea-mbătată.
Ți-l dau, stăpâno, de mă lași
Să te cuprind o dată!
Crăiasa-n veselia ei
Cu grabă se-nvoiește:
Mă strângi la piept, și-atâta ce-i?
Și pieptul Anei crește,
Și cum întinde brațul drept
Mai viu îi bate pieptul
Și tremură, strângând la piept
Pe doamnă-sa cu dreptul.
Atâta ce-i? Dar m-a durut!
Să nu pui mâna stângă!
Și-n urmă zâna s-a zbătut
Că prea mult vrea s-o strângă.
Așa fac și copiii-n joc
Când nu-și înțeleg vrerea,
Dar zânei i-a părut d-atunci
Că i-a slăbit puterea.
A doua zi, sub umbre rari
De pom cu floarea albă,
Făcea, având mărgăritari,
Dintr-înșii Ana salbă.
Crăiasa vine iar. Zărind
Frumoasa jucărie,
Aprinșii-i ochi mai mult s-aprind
Să aib-acea mândrie.
Ce-i asta? Salbă! Ard răzleț
Mărgeanuri roșii-n pară,
Și n-ai fi dat d-ajunsul preț
Al salbei, dând o țară.
Și cui o dai tu? pătimaș
Zâmbind crăiasa-ngână:
Ți-o dau și ție, de mă lași
Să te sărut, stăpână!
Pe nimeni ea n-a sărutat,
Ori poate flori și fluturi,
Dar pentru salbă i-ar fi dat
Și-o sută de săruturi.
Așa fac doi coii în joc,
Când nu-nțeleg ce-i jocul,
Dar zânei i-a părut d-atunci
Că i-a pierit norocul.
A treia zi, privind în lac
Copila, ca-n oglindă,
Cerca și nu putea pe plac
Un brâu pe trup să-și prindă.
Crăiasa vine iar. Grăbit
S-a-ncins atunci crăiasa,
Și cât de strâns i s-a lipit
De caldul trup mătasa!
Ea bate-n palme, vede-n lac
Că strânsă-i stă mai bine;
Rotunde, ca un cap de mac,
Stau sânurile pline,
Mai naltă pare, și-n umblat
Mlădie ca o vargă,
Ea simte cât de rău i-a stat
În haina ei cea largă.
Și ochii-i otrăviți de dulci
La brâu sălbatici cată.
Ți-l dau, cu tine de mă culci
Alăturea o dată!
Dar, Ano, pentru ce nu-mi cei
Altce, că am eu multe!
Nu vreu! Și-n urmă asta ce-i?
De ce să n-o asculte?
*
Știți voi povestea, când un fiu
De împărat odată,
În piept cu dor turbat de viu,
S-a îmbrăcat în fată,
Și-având în loc de paloș fus,
Și-n loc de coif năframă,
Pe pieptul tânăr el și-a pus
Altiță-n loc de-aramă?
El stă pe tron, și lângă el
Ce trist crăiasa plânge!
Cu mâna ei cea cu inel
Rupându-și salba, strânge
Genunchii lui, ea stă-n genunchi!
Și brâul și-l dezleagă,
Și păru-i desfăcut mănunchi
Îi umple fața-ntreagă.
Eu toate, toate le-am pierdut!
Și Dumnezeu mă piardă
Din ochii lui, că te-am crezut!
El râde și-o dezmiardă:
Acum nu-i timp să te bocești;
Tu vii cu mine-acasă;
Crăiasă dacă nu mai ești,
Vei fi împărăteasă!
poezie celebră de George Coșbuc
Adăugat de Sagittarius

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre flori, poezii despre degete sau poezii despre creștere
Strigătul
Un strigăt dezlănțuie vântul
Ca fulgerul, nori de furtună,
Iar dorul îmi bântuie gândul
Săruturi să prind în cunună.
E strigătul, cânt de chemare
Când pieptul tresaltă de dor,
Priviri îmi aștern înspre zare
Ca șoimul prin tainicul zbor.
E strigătul, vuiet prin noapte
Pe culme de munți, trecător,
În zori, se revarsă în șoapte
Spre altarul nestinsului dor.
E strigătul, tunet prin ceruri
Ce-alungă furtuna din nori,
Hai, vino iubito, prin neguri
S-aprinzi curcubee pe flori!
poezie de Nicuță Ioan Lungu
Adăugat de Cornelia Georgescu

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre nori sau poezii despre munți

Când mama plânge
Când plâng ochii unei mame, plin de lacrimi e pământul,
Mama stele-n suflet are, ea e pacea și cuvântul.
Mama-ți este fericirea de-a păși prin munți stâncoși
Și-a rămâne fără rană... Vezi în ochii ei frumoși,
Raiul, glia și izvorul neamului de veac rămas
Să își limpezească dorul. Bate-un clopot... doar un ceas
Și-n ceaslov, e scris să plece... Plin de lacrimi e pământul,
Vreme vine, vreme trece, gol în suflet i-e mormântul...
Ea prin pași ne va rămâne,-n lume, înc-o bucățică
Și în vise, printre stele, ca un înger se ridică.
Mama-i imn și port, icoana... E puterea unei lumi,
Este-ntreaga Românie, scut și pavăză-n furtuni.
Mama-i vale de lumină, aur pâlpâind sub Soare,
Mama... mama, niciodată, pentru pruncul ei, nu moare!
Ea e slovă de iubire, tihna nopții, libertate,
Îngenunche la icoană, pentru prunc, în orice noapte.
poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre mamă, poezii despre icoane, poezii despre copilărie, poezii despre bebeluși sau poezii despre visare

Golia ticălosull
La Cahul, pe câmpie, din marginea poienii
Se-ntinseră-n coloane de luptă moldovenii,
Și-aveau cu ei pe vodă, iubitul domn al lor,
Iar Golia, el plecat-a din faptul dimineții
Prin vale să-și reverse din lături călăreții
Ca vânturi iuți ce scurmă și-mpart cumplitul nor.
Iar când veni și vremea să urle-n zare tunul,
Mișcatu-s-au românii cu miile, ca unul -
O lamur-a Moldovei prin sutele de ani!
Dar Golia ticălosul alt gând avea cu soții,
Și-n suliți ridicându-și căciulele cu toții
Lăsând câmpia noastră trecură la dușmani.
O clipă stete vodă cu inima trăsnită.
Întors apoi, strigat-a spre oastea-nmărmurită,
Pe Golia arătându-l cu pumnii, cu-amândoi:
- "Oșteni ai țării mele! priviți-l cum se duce,
El vinde sfânta țară și vinde sfânta cruce,
Mă vinde, ticălosul, pe mine și pe voi!"
Cumplit se-ntoarse vodă cu-ntreaga sa mânie
Spre partea de-unde Golia venea cu dușmănie
Spre frații săi, în fruntea grozavilor spahii.
- "Să dați fără de milă, că-i inimă de fiară!
Să piară-acum pământul! Moldova-ne să piară,
Dar Golia-ntâi de toate să piar-acum, copii!"
Și nu vedeau românii nici moartea cum le iese
În drum, și nici potopul de turci ce-i încinsese,
Vedeau numai pe Golia, pe scosul lor din minți.
Și neputând mai iute să-l stingă de pe lume
Rosteau cu glasul urii bicisnicul său nume
Prin gemete scrâșnite strivindu-i-l în dinți.
O, Golia, tu! pândit-ai așa de-amară vreme
Dar toate ale țării și plângeri și blesteme
Ajungă-te de-a pururi, și n-ai mai fi trăit!
Dar iată-le, pornite din suliți și din gură -
Smintiții tăi la Cahul câinește-aici căzură,
Căzuși și tu, mișele, tu cel ce i-ai smintit!
Călcau spahiii-n goană pe barba ta bătrână,
Iar pumnii-n loc de aur strângeau în ei țărână
Și-n gură-ți s-adunase și sânge și pământ,
Să-nece-n tine, Golio, mai repede suflarea!
Așa sfârșit să aibă în veci de veci trădarea,
Iar lupii fie-i preoți și gura lor mormânt!
Adânc în noaptea nopții și-n Iadul cel din urmă
În care-al iernii viscol suflarea nu și-o curmă
Nicicând, stau prinși în gheață ai lumilor mișei:
Grozavă li-e durerea, și vecinică li-e truda -
De-a stânga țipă Cain, de-a dreapta urlă luda,
Iar tu, tu goale Golio, te vaieți între ei!
poezie celebră de George Coșbuc
Adăugat de anonim

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre religie, poezii despre gură, poezii despre dușmănie, poezii despre căsătorie sau poezii despre Moldova
Cântec de toamnă
Nu te teme, nu te teme
Dacă iar mor crizanteme,
Dacă iarăși pier în zare
Păsările cântătoare...
Nici nu plânge, nici nu plânge
Când rupi frunza și vezi sânge,
Când rupi creanga și prin creangă
Moartea zice din talangă...
Nu-ți fă rană, nu-ți fă rană
Din a toamnei grea dojană,
Nici nu spune, nici nu spune
Gândurilor să se-adune...
Veșnicia dacă șade
Frunza, însă, cade, cade...
Stelele din zeci și sute
Se răresc și se fac slute...
Sufletul se-nvârte-n sine
Poticnindu-se de știme...
Luntrea lunecă pe apă
Iară apa sapă, sapă,
Sapă tot ce-i stă în cale
Și te-acoperă de jale...
poezie celebră de Radu Stanca (1942)
Adăugat de anonim

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre crengi, poezii despre stele sau poezii despre păsări
Cântec de toamnă
Nu te teme, nu te teme
Dacă iar mor crizanteme,
Dacă iarăși pier în zare
Păsările cântătoare...
Nici nu plânge, nici nu plânge
Când rupi frunza și vezi sânge,
Când rupi creanga și prin creangă
Moartea zice din talangă...
Nu-ți fă rană, nu-ți fă rană
Din a toamnei grea dojană,
Nici nu spune, nici nu spune
Gândurilor să se-adune...
Veșnicia dacă șade
Frunza, însă, cade, cade...
Stelele din zeci și sute
Se răresc și se fac slute...
Sufletul se-nvârte-n sine
Poticnindu-se de știme...
Luntrea lunecă pe apă
Iară apa sapă, sapă,
Sapă tot ce-i stă în cale
Și te-acoperă de jale...
poezie celebră de Radu Stanca
Adăugat de anonim

Comentează! | Votează! | Copiază!

Legenda rândunelei
Din zori, de cum s-aprind,
Tot cântă rândunica
Sub streșini ciripind
Era și fată mare
Și mândră de-a cătare
Și-apoi, pe lângă toate,
Și fată de-mpărat.
Ușor se duce nume
De-un lucru bun în lume,
Dar mai ușor de-un lucru
Frumos cu-adevărat.
Și-n toată lumea vestea
I-a mers, cum merg de-acestea
Când trec din gură-n gură
Grăbit din sat în sat.
Dă roate șoimu-n zbor
Și țipă rândunica
Și n-află ajutor.
Cum vin în șir cocorii,
Venit-au pețitorii:
Ieșea din casă unul,
Iar celălalt intra.
Și ea și-a plâns durerea:
O, dă-mă cui ți-e vrerea,
Măicuțo, dar străină
Departe nu mă da!
Și-n ciuda bietei fete,
Ea, vitrega, o dete
Străinilor de-acolo,
Veniți de undeva.
Cad fulgi pe câmpul gol
Și plânge-o rândunică
Pierdută dintr-un stol
Pe-un larg adânc al mării
Spre-adâncul larg al zării
Se duc corăbii multe
Cu fata de-mpărat.
De-amar ea nu mai poate:
Inelul scump și-l scoate,
Din deget, și-l aruncă
În marea ce-o străbat.
Atunci, să știi tu bine,
Voi mai vorbi cu tine,
Când mi-or găsi inelul.
Iar mirele-a înghețat.
La cuib venind acum,
Sfărmat găsi ea cuibul
Iar puii morți în drum
Ea blândă se supune
Și face tot cum spune
Bărbatul ei, și-n toate
Nu-i dă nici un cuvânt
De plângere; nu-și frânge
Nici mâinile, nu plânge,
Ci rabdă datul sorții.
Dar, tare-n jurământ,
E mută a ei gură:
Nici dragoste, nici ură
N-arată, ci rămâne
De-a pururi un mormânt.
Prin pomi sunt lațuri mii.
Prin aer zboară șoimii,
La cuib pândesc copii
Și iată! azi răsună
De multă voie bună
Palatul tot; cu vuiet
La rege robii vin.
Un pește-au prins în mare
Și-n el, în bună stare,
Inelul scump al doamnei.
I-l dau, de sânge plin!
Stăpânul îl privește
Și vesel se pornește
La doamnă-sa să-i spună,
Scăpat de-atâta chin.
Aripile i-au frânt,
Se zbate-acum de moarte
În țărnă, pe pământ
De-acum tu nu mai plânge!
Și-n brațe el o strânge.
Cu mâna cea purtată
Prin sânge pe inel,
Bărbia el i-o prinde:
Dar brațele-și întinde
Cu țipet doamna-n aer,
Uitându-se la el.
Iar brațele-i deodată
În vânt încep să bată,
Mișcări părând de aripi
Cu umblet ușurel.
Și s-a nălțat în vânt
Deodată rândunica!
E negru-al ei vestmânt,
Că-n negru se purtase
De când se măritase!
De-atunci ea vesel zboară
Pe dealuri și pe lunci
Și-ntruna ciripește
Și-ntruna povestește
Tot ce-a tăcut o viață
De jale și de munci.
Și cum fu dezmierdată
De-o mână-nsângerată,
E gâtul rândunelei
Ca sângele de-atunci.
poezie celebră de George Coșbuc
Adăugat de anonim

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre sclavie, poezii despre rândunele, poezii despre aripi sau poezii despre vorbire
Cum l-am putea numi
Cine trece prin foc
Cine trece prin ape
Cine nu-i secerat de raze de soare
Cine se trece prin noapte,
Cine-și depășește încercările
Și lună de lună zâmbește
Chiar dacă totul se dărâmă în el
Și sufletu-i putrezește
Cum l-aș putea numi?
Cine are tăria
De a se seinucide
Cine trăiește-n iubirea dușilor
Și-n ei se regăsește pe sine
Cine nu-i ucis de lavine
Cine se pudrează cu pământ
Cine poate trăi din gânduri
Și umblă pe planetă flămând
Cum l-aș putea numi?
Cine se ridică din praf
Și nu moare în accidente
Cine nu piere de singurătate
Și nu mai are sânge de viață-n artere
Cine din porunca iubitei
Excelează un salt mortal
Cine trage cu energie
La picioare lanțuri de sclav
Cine ridică munții din groapă
Cine râde cînd e bolnav
Cum l-aș putea numi?
poezie de Luminița Soare
Adăugat de anonim

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre zâmbet, poezii despre singurătate sau poezii despre planete
Vant de mai
Trece vântul prin părul bălai,
Așa cum odată și tu-ți treceai
Degetele calde și zâmbetul fin,
Amorul în versuri și cugetul lin.
Răcoarea de mai îmi place la el,
E iute și aspru, un biet suflețel,
De plâng, mă alină și-n zâmbet răsar,
Erai ca și el, un suflet hoinar.
Se duce, se pierde în zare, și-aș vrea
Să vină și mâine în calea mea,
Pustie e viața sălbatică azi
Când el e plecat pe munte prin brazi.
Îi simt sărutarea și ochii adânci,
Mă-ntreb de e singur acolo pe stânci,
Mă poartă în gând și plânge de dor,
Doar mâine va ști cât îl ador.
poezie de Ana-Maria Mandra
Adăugat de Adelydda

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre vinovăție, poezii despre viitor sau poezii despre versuri