În lacrima lumii...

În lacrima lumii, se-aude durerea,
Cu care se-adapă într-una tăcerea.
Pieirea mai pune un pas peste noi
Şi tot mai adânc coborâm în noroi.

Distrugem speranţe şi gânduri tăcute.
Am pus raţiunea să nu mai asculte.
Şi robi lăcomiei, de noi inventate,
Clădim inutile şi sumbre palate.

Robiţi de maşini şi luxoase vacanţe,
Mirajul din drog... privaţi de speranţe,
Urmăm neclintiţi ce ne da lăcomia
Şi creştem cu grijă şi-n tihnă robia.

Orbiţi de plăceri şi de lucruri deşarte,
Privirea din noi nu mai vede departe.
Şi-n timp ce greşim, dar nimic nu ne miră,
Pământul sub noi de-abia mai respiră...

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se uită Dumnezeu la noi...

Ne mor copii, ce trist... a câta oară
Tot punem lacrimi peste vieţi pierdute?
De sub durerea lor, parcă tăcute,
Cuvintele... nu ştiu nici să mai doară.

Ii plângem azi, iertăm... ş-apoi tăcerea
S-aşterne peste noi ca un blestem;
O letargie, din care nu putem
Să mai ieşim, să ne-alungăm durerea.

Şi lângă noi... o moarte blestemată,
Răsare, precum pirul, peste tot.
Nemernici, o hrănesc atât cât pot,
Cu lăcomia lor.. nemăsurată.

Se uită Dumnezeu... şi nu-nţelege,
Ce s-a-ntâmplat? Sub care legământ,
Robiţi durerii, îi ducem în mormânt
Intr-o tăcere mută? Care lege...

Dă dreptul să luăm vieţi nevinovate?
Să ne hrănim cu ele, neputinţa...
Sfidăndu-ne şi teama şi conştiinţa,
Că vom plăti, odată, pentru toate.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu căutaţi iubirea prea departe...

Am cunoscut iubirea când nu ştiam s-o strig,
În mâna sfânt-a mamei ce mă-nvelea de frig.
În ochi-i plini de lacrimi, în grijile-i tăcute,
Când sufletu-mi de înger ştia să o asculte.

Am cunoscut-o apoi în cântul ciocârliei,
În floarea de alun... şi-n foşnetul câmpiei
În strigătul de frate şi grija de bunic,
În primul fir de iarbă şi-n greierul cel mic.

În picături de ploaie, în roua de pe flori,
În geana răsărită a soarelui din zori.
Iubirea stă să cadă pe stelele din cer
Şi este-acolo, sus, şi-n zori când ele pier.

Câtă iubire, Doamne, ai pus pe lângă noi!
Dar orbi cum suntem azi şi-n suflete prea goi,
Împovăraţi de griji, sau gând de-navutire,
Nu ne mai pasă Doamne... călcăm peste iubire.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubeşte-mă departe

Pierdută, umbră verde, pe lacul plin de nuferi
M-am rătăcit în mine... în urma ta cresc goluri.
Îmi pleacă amintiri, când turme şi când stoluri
Şi ştiu ce e tăcerea... şi ştiu cum e să suferi.

Mă veştejeşte dorul şi frunza mea se duce.
Mai am în tine prinse speranţe de-mprumut
Şi clipe de iubire, de care m-am temut.
Nerăbdător de tandru, timid le vei seduce.

Iubeşte-mă departe, în adâncimi de umbre
Crescute pe altare nestinse de durere.
Trecută prin săruturi... promisă mângâiere
S-alunge clipa stinsă din gândurile-mi sumbre.

Peste tăceri de noapte şi peste albe zile,
Un fir de amintire, predestinat uitării,
Să creasca peste frunza din marginile verii,
Cărare netezită, un drum venind spre tine.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am să vă las şi ultimul cuvânt

Hrăneşte-te cu versul şi nu-ntreba de mine,
Nu are importanţă; nici ce sunt eu, nici cine.
Primeşte-n dar cuvântul aşa cum ţi-l dau eu,
El este strop tăcut... al sufletului meu.

L-am îmbrăcat în lacrimi şi-n fire omenească.
Să nu te temi de el, nu ştie să rănească.
Ascultă-i vorba sfântă... rostită cu tăcerea
Şi-n liniştea din el să-ţi înveleşti durerea.

Adună-i mângâierea şi-o pune peste rană
Şi dă un bob din el... şi sufletului, hrană.
Stai în lumina lui să vezi cât e de vie
Şi lasă-i gândul, pradă, să-l pună-n armonie.

Când Dumnezeu ne-a dat şi cerul şi pământul,
Prin toate câte-au fost... nu a uitat cuvântul.
În drumul meu, vremelnic, trecut pe-acest pământ,
Din tot ce-am strâns, vă las... şi ultimul cuvânt.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de Marin Bunget
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pierdut în noapte...

Pierdut în noapte...
Lumini şi umbre
Pierdut în noapte...
În clipele sumbre

Pierdut în noapte...
În visul ce-l simt
Pierdut în noapte...
Adânc labirint

Pierdut în noapte...
Speranţe deşarte
Pierdut în noapte...
Eşti tot mai departe

Pierdut în noapte...
Un veşnic nebun
Pierdut în noapte...
Nu am ce să-ţi spun

Pierdut în noapte...
Pierdut de tot
Pierdut în noapte...
Aş vrea să mai pot

Pierdut în noapte...
Pierdut în gânduri
Pierdut în noapte...
Pierdut printre rânduri

Pierdut în noapte, pierdut, pierdut...
Să fie oare, un nou început?
Pierdut în noapte, pierdut, pierdut...

poezie de Liviu Dumitru Muscă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Speranţe deşarte

Speram ca, după nouăzeci,
Să uităm cuvântul lipsă,
Dar cu guvernanţi zevzeci
Vom fi veşnic în eclipsă.

epigramă de Nelu Vasile din Pledoarie pentru epigramă (aprilie 2007)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 1

Voi, care-n sonul rimelor aceste
Aflaţi suspinul ce în timp, departe,
Hrăni un tânăr rătăcit, ce-n parte
Era un altul decât cel ce este,

Şi-n stiluri varii lacrimi de poveste,
Speranţe vane şi dureri deşarte —
Nu-mi daţi iertare, ci o milă-aparte,
De v-a trecut iubirea prin tempeste!

Am fost o lungă vreme, azi văd bine,
În gura lumii vorbă şi ocară
Încât mâhniri în mine se-nfiripă...

Trecuta rătăcire-i azi ruşine,
Păreri de rău şi conştiinţă clară,
Că lumii place tot ce-i vis de-o clipă.

sonet de Petrarca din Sonetul italian în Evul Mediu şi în Renaştere (1970), traducere de C.D. Zeletin
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu plănge mamă

Mi-e dor de tine mamă, ca şi ţie.
Departele ne-apas'-acum pe toţi.
Aici, pământul nu miroase-a glie
Iar tu iţi plângi privirea către porti.

Nu plânge, mamă, nu strivi tăcerea,
Cu plânsul, depărtarea n-o scurtăm.
Ne-ai învăţat de mici ce e durerea
Şi cât de grea e crucea ce-o purtăm.

Şi o purtăm, chiar dacă ne desparte,
Spre ziua-n care vom fi iarăşi toţi,
Departele va fi şi el departe...
Nu plânge, mamă, fiindcă ştiu că poţi.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de Marin Bunget
Comentează! | Votează! | Copiază!

Strigăte în noapte

Pluteşti pe umbre de apus,
În liniştea-nserării,
Sperând să vezi venind de sus
Motivul întristării.

Nu vine, aripi nu se văd
În depărtata zare,
Iar până-n zori nu se-ntrevăd
Speranţe că apare.

Sunt nori ce, negri, dau năval
Pe cer şi-n gânduri sumbre,
Iar timpul trece infernal,
Lungindu-se-n penumbre.

Nu vine, soarele-a apus,
Deja-i târziu, e noapte,
Nu se mai vede, aripi nu-s,
E timpul pentru fapte.

Porneşte într-un zbor stingher,
Ea, lebăda tăcută,
Strigând, sub nemilosul cer,
perechea ei pierdută.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La tine, mamă...

La tine, mamă, mă gândesc mereu
De câte ori durerile m-apasă.
În clipe de tristeţe şi de greu
Trimit un gând la tine, către casă.

Te văd în amintiri cum ne zâmbeai,
Chiar şi atunci în clipe de durere.
Cu-o lacrimă, furiş, ne mângâiai,
Cu sufletul... şi sfânta lui tăcere.

Aş vrea să pot în vise să te ţin.
Ca tine mamă... să-mi răpun necazul.
Să cred doar în speranţele ce vin
Şi-n lacrima ce-mi mângâie odrazul.

La tine mamă... doruri de se frâng,
Tu ştii să le acoperi cu tăcerea.
La tine mamă gândurile plâng,
Dar numai tu le-mpărtăşeşti durerea.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să fii a mea...

Eu te iubesc cu lume şi cu stele,
Cu versu'-n care astăzi te zidesc,
Să fii a mea... cu bune şi cu rele,
Un dor pe bolta gândului ceresc.

Să fii a mea cu primăveri şi verde,
Cu toamnele-nrobite peste noi,
Cu timpu'-n care lacrima se pierde,
Să fii a mea... cu cântecul din ploi.

Să fii a mea peste tăcerea nopţii,
Să te alint... cu zorii ei târzii.
Rătăcitori, pierduţi în voia sorţii,
Să fii a mea, mereu a mea, să fii.

Să fii a mea cu prunci şi curcubeie,
Cu zâmbetul cuprins de vindecări,
Cu plânsul şi surâsul de femeie,
Să fi a mea cu tot cu desmierdări.

Să fii a mea cu nopţile din păr,
Pământul de sub paşi, bătută cale,
Albastrul prins, în ochii tăi de cer,
Să fii a mea cu gândurile tale.

Să fii a mea şi dincolo de toate...
Şi peste teamă, dragoste să-mi pui,
Iubind şi veşnicia de se poate,
Să fii a mea... a mea şi-a nimănui.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acolo unde timpul îngroapă amintiri

Nu stă-n puterea noastră să-i aruncăm tăcerii
Cuvinte temătoare... pe rostul ei divin.
Se-aşterne fără margini, când vine timpul serii
Şi-ascunde-n ea trecutul, puţin câte puţin.

Puterea ei destramă, căci totu-i trecător.
Purtând chemări tăcute prin spaţii siderale
Din nemişcata geană mai pică câte-un dor,
Şi tot ce mai rămâne se scutură-n petale.

Prin vise ne mai umblă speranţe rătăcite.
Frânturi de timp adună ce-a mai rămas din noi
Îngemănând puterea în clipe neclintite
Dorinţei nesfârşite de-a fi mereu în doi.

E prea departe locul şi calea mult prea lungă,
S-au dus prin poarta vieţii temutele iubiri.
Doar neumblate gânduri ar mai putea s-ajungă
Acolo unde timpul îngroapă amintiri.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Orgolii (iubirea mea... eşti tu!)

Să poţi să dai strop de iubire,
Şi tot mereu să îţi contrezi
A ta soartă de împlinire...
Ori eşti tu prost... sau doar visezi?!

Să îţi faci fapte prin iubire...
Să-nveţi să străluceşte în doi,
N-ai să mai guşti dezamăgire,
Care să ducă în noroi!

Să îţi dai drumul la iubire,
Să nu mai lupţi atât cu ea...
Prezintă-te ca pe un mire,
Venind, furând mireasa ta!

Dar ai orgolii ancorate,
În inimă, şi-n gând şi-n dor...
Speranţe poate nesperate
Vor să se-aşeze-n viitor...!

Renunţă la lupta cu tine!
Ce simţi mereu, te va învinge...
Şi raţiunea despre mine,
Inima ta... te va convinge!...

Hai să renaştem din cenuşă...!
Hai să iubim... unde va duce?...
Hai să deschidem doar o uşă...
Destinul să îl păstrăm dulce...!

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am învăţat că se moare

Lacrimile - păpuşi de ceară
Aşezate tăcut
Pe ridurile pleoapei-mormânt,
Printre genele ninse
Ori încărcate de promoroacă
Din care tăcerea se-adapă.
Aseară am plâns,
Am plâns de bătrâni singuri rămaşi,
De licărul de speranţă din ochii lor.
Ne-au murit rădăcinile naţiunii...
Rodul suferinţei a încolţit.
Nimic nu mai este la fel!
Progres de regres...
Mor tăcut în ei copacii
Peste care s-a aşezat bruma tăcerii.
În întunericul existenţei,
Orbi sau orbiţi, îşi caută rădăcinile...
Dar nu, nu au avut rădăcini!
Ei au fost pământul
Pe care
Cei de acum,
Au învăţat că se moare.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Liniştea ploii de pe urmă

tristeţea este-n lume o frecvenţă joasă
acolo unde demoni infernul îl ocupă
acolo unde cerul se vede doar prin lupă
unde drumul e pavat cu smoală grunzoasă.

îngroapă speranţe în structuri de iad
de unde urcuşul este foarte greu
cu prăpăstii abisale unde îngerii cad
acolo unde plânge preabunul Dumnezeu.

dar vine o ploaie liniştitoare, rece
codri de gânduri îi spală de viermiş
peste vise colmatate-n matcă trece
şi-n tropote dansează pe acoperiş.

pe arborele vieţii cu strămoşii petrece
nimeni nu se pune în calea ei pieziş.

sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Speranţe iluzorii

Cu inima zdrobită de stele căzătoare
Pierdut în labirintul de hăţişuri sumbre
Avid mi-a astâmpăr setea din recile izvoare
La adăpostul magic al umedei umbre.

Tornade de cuvinte îmi zdruncină gândirea
Prin fraze noroioase înot spre ţărmul vag
Şi-n şubrede speranţe îmi caut nemurirea
Trecând sfios dar sigur ca un cucernic mag.

În visul spre lumină aştept tăcut chemarea
Seninelor clipe ce-au rupt monotonia
Şi-mi amăgesc cu sure iluzii disperarea
Călită-n anii negri sfidând euforia.

În cercul strâmt şi palid îmi ferec existenţa
Cu cioburi de secunde zidite-n nori de scrum
Sub tainice cupole încerc să prin cadenţa
Culorilor din gânduri cu izuri de parfum.

poezie de Gheorghe Burduşel
Adăugat de Gheorghe Burduşel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă tem de petale...

primăverile vin
din adâncuri de ierni
din gânduri pe care începi să le cerni
din zăpezi colorate
mult cântate de om
crescute-n miracolul vieţii din pom
preschimbate-n petale
în fir de iubire
în scrieri de dor... într-o altă simţire
şi curg peste noi
peste viu şi culoare
căderea lor lasă priviri temătoare
de curgerea lumii
de fructul rămas
zămislit peste timp să mai fac'-un popas
mă tem de petale
de cântul lor mut
mă tem că nicicând n-am să-nvăţ să le-ascult
de urma lăsată în gând
de unicul lor adevăr
mă tem doar de cele rămase prin păr

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu e nimic

(sonet de necitit)

Nu e nimic, e-o linişte de gheaţă,
se-aude doar tăcerea, ca o apă
ce-n tulburele creierului sapă
şi dă în el ca într-o fortăreaţă.

În piept ceva se sperie şi crapă,
e tot în jur un bulgăre de ceaţă
ce-apasă greu de dis-de-dimineaţă
şi-n el mă-ngrop şi-n mine se îngroapă.

Va trece tot, cândva ne vom cunoaşte
din pozele, mai galbene, un pic,
decât mai umblă mâinile pe moaşte

ori roţile de frunze de la dric,
ori şi mai proşti şi alţii se vor naşte.
Nu sunt bolnav. Nu mor. Nu e nimic.

sonet de Daniel Bratu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş fi vrut să te scriu...

Când îmi ţipă tăcerea prin dor
Şi-ntre linişti... durerea m-adie,
Numai tu mă poţi trece uşor,
Şi-aş fi vrut... să te scriu, poezie.

Te-am văzut la un poale de munte
Clipocind picături de izvor,
Se săltau ciocârlii să asculte
Cântul tău, din cuvânt, 'nălţător.

Te-am zărit, peste lumea uitată
In iubiri, de perechi, pe alei
Intr-un picur de vânt, agăţată,
Peste ramul cu florea de tei.

In demultul cuvintelor tale...
Unde floarea plăpândă, de mac.
Adunase tot roşu'-n petale
Să trezească iubiri, care tac.

Te-am văzut străbătând primăveri
Prin parfumul din fânul cosit,
Ori tăcerea din dorul de ieri,
Sau al mâinelui gând, neîmplinit.

Dar se pare ca nu mi-i menirea,
Aş fi vrut să te-adun de prin tot,
De prin câte te-a dus risipirea,
Aş fi vrut să te scriu... dar nu pot.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai las o amintire peste flori

Am şi uitat, a curs atâta vreme,
Cum arăta pe chipul tău, blândeţea.
Prin amintiri, de-aş răscoli, m-aş teme,
Şi n-am să-mi iert dac-aş găsi tristeţea.

Ai luat cu tine, mamă, neuitarea,
Ca un înscris făcut sub legământ.
Ramâne tot, când ne-a venit plecarea,
Doar ea putea să-ncapă în mormânt.

Azi vin aici... să mai aduc o floare
Şi un regret, nechibzuinţei mele.
E prea târziu, şi prea târziul doare...
Tu iartă-mă, de-acolo, dintre stele.

Doar bietul timp, durerea ne-o mai stinge,
Prin rătăciri de gânduri şi simţire,
Azi nu mai plâng... dar lacrima tot curge
Să pună peste flori o amintire.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!