Pasul tău

pasul tău prin amitire
sângrerat şi rănit
a rămas ca un ceasornic
stricat şi oprit.

e pustiu şi e frig
în aceste seri stinse,
peste noi au trecut
doar ierni ninse,
tu în haina ta albă
de vară,
la gât cu o salbă,
dansai
în logaritm stelar de vals
pe cântecul fals
cântat după ureche
pe harfa lui safo
cea veche.

când te-nvârteai
aiurea-n cercuri,
clătinai o pădure
de miresme,

fruntea amurgului
pe mantii de sânge,
te cheamă, te plânge,

silabele trupului tău,
au căzut în neant,
amintirea ne depene,
ca un straniu apus,
prin cercul de sus,
ne-a furat un centaur
tot globul nostru de aur,
crepusculul se stinge,
cu chipul tău blând,
în orice oglindă
te regăsesc
surâzând...

un adio cu o batistă,
o mână o flutură,
pomii se scutură,
toamnele trec,
fâlfâiri albe
şi zboruri de frunze
moarte
ne poarte
doar ură
căci iubirea noastră
a fost pură.

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (1 octombrie 2011)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dorm tâlcuri...

dorm tâlcuri în câte-un cuvânt
ca şerpii ascunşi în pământ
şi-n sufletul meu e tăcere
ca iarna în stupul de miere.

inima- ceasornic oprit-
în pasul tău sîngerat şi rănit
în nopţile cu stelele stinse
îţi caută urmele ninse.

logaritmul stelar ca un vals
dansează în noapte cam fals
şi seara în roşu se frânge,
spoită cu dor şi cu sânge.

cad zările-n fântâni părăsite,
cad gânduri în gol de ispite,
cad doruri obosite în vânt
şi toate se-ascund în cuvânt.

e carnea trecută prin spini,
la care, iubito, te-nchini,
în toamna durerilor noastre
de-acolo de sus dinte astre.

nu mai şterge cu mâinile stelele,
că te fură din cer ielele
şi rămâi în ţinut de poveste,
fără să mai aflu de tine vreo veste.

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (18 octombrie 2011)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Baladă de toamnă

vine toamna în cadenţe la fereastra dragei mele,
ea priveşte-n depărtare,
şi iubirea noastră trece în delir nepăsătoare,
timpul trece, se aşterne pe covoarele de vis
şi uitarea intră-n casă în ietacul nostru-nchis.
nu pot pleca, nu pot rămâne,
parcă am inima de câine,
un trist surâs îmi mai aduce-aminte
de corpul ei atâta de fierbinte...

această toamnă muşcă iar din noi
venind cu brume reci şi veşnicele ploi,
of, luna spânzurată-ntr-un uluc
iar mă trimite-n casă să mă culc.
seara bate-n geam un liliac,
mă-ntreb cum pot să-i vin toamnei de hac
când vântuie nebună prin ogradă
şi mândra nu mai poate să mă vadă.

în adâncul meu e doar tăcere
pândind ca un străin printre unghere
ce cată disperat câte-un cuvânt
cum cată şerpii locul în pământ.

aud căzând cum sună frunzele
şi pasul tău prin amintire sângerat şi rănit
e oare un ceasornic obosit?

o văd cum vine printre stele în rochia-i albă,
vino, iubito, să-ţi fac tot cerul salbă,
crăiasă să te fac pe-mpărăţie,
te ştiu adâncă-n mine ca-n fund de mări uscatul,
îţi rup mijlocul suplu ca pe-o jimblă,
cum primesc miere-n pleoapă şi pe limbă,
urcă pe scara sângelui meu scump
să te deschei sub coaste cu mâna, să te rump,
îmi place şoldul tău şi lacrima târzie
şi patima din tine sub aure cereşti
în care -n veşnicie te-nalţi şi tot mai creşti.

din toamna adâncurilor sună-a frunză aurul tău,
te-afunzi prin timp, iubito, într-un hău,
pădure de miresme se clatină în tine
şi de departe-mi vin icoane dulci, senine,
precum prin munţi se cerne doar lacrima tălăngii
pasul iubirii noastre s-a rătăcit prin flori,
dau toamnele târcoale, pândind de-atâtea ori,
cu norii străverzii, romanţele pe-o voce,
vin peste viaţa noastră tristeţea să evoce,
zincogravuri târzii, silabe, poeme fără glas,
atât din ce-am avut, iubito, ne-au rămas.

aşa e viaţa asta, cu torsul în regat,
tu ai rămas o Ana părăsită
eu am rămasc cu-a dorului ispită,
şi prinţul în galopul calului s-a dus
dezamăgit de toate a luat-o spre apus...

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (21 septembrie 2011)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec de lună nouă

Incet, sub paşii ceasului venit,
se sterge, sur, noptirea-albastră
... şi tot mai e ceva neîmplinit
şi singur, în iubirea noastră...

Poate că doina asta veche
tăcerile le cerne rând pe rând,
de iţi răsuna în ureche
pe după ceturi luna lunecând

Nelinişti vechi, şi glasul lor hoinar
spre neştiut încet ne mână
Ne-oprim o clipă... apoi mergem iar
prin ceaţa uda, mână-n mână

şi văzul tău pe piept imi suie
ca un păianjen beat. şi nu imi spui
că mi s-a prins surâsu-ţi amărui
de buze, faţa amăruie

Chemările ne scutură în sân
durut zornăitoarea salbă...
...........................
Şi de-aş fi fost copac bătrân, bătrân,
tu ai fi fost o frunză albă

sau poate înserarea.

poezie celebră de Nichita Stănescu din Argotice (1955)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada vechilor iubiţi

Ca pomii înfloriţi sub grindini
De douăzeci de ani luptăm
Ţi-ai luat de zeci de ori bagajul
Tot aşa des ne împăcăm
Obicectele din jur roiesc
Şi mobilele poartă semne
Coşmarul vechilor scandaluri
Îmbrăţişările de-apoi
Gustul floral al sfintei ploi
Din lacrima de-argint a vieţii

Iubirea mea, cum au trecut anii prin viaţa ta,
Ce-a mai rămas din dimineţi şi seri,
Eu te iubesc mereu, la fel ca ieri,
Iubirea mea, gingaşă, trecătoare floare
Dimineţi fără nori, cu soare
Îmi străluceai pân' la apus, iubirea mea.

Trecuţi prin vrăjile iubirii,
Înlănţuiţi ca în trecut,
M-ai prins sau m-ai scăpat de lanţuri,
Din timp în timp, ne-am repierdut.
Există-n lume mulţi amanţi
Ce se obişnuiesc să cadă
În mări prozaice de ură.
Eu am tânjit la nesfârşit
Spre exaltarea ta de sfântă,
De-adolescentă imatură.

Iubirea mea, cum au trecut anii prin viaţa ta,
Ce-a mai rămas din dimineţi şi seri
Eu te iubesc mereu, la fel ca ieri,
Iubirea mea, gingaşă, trecătoare floare
Dimineţi fără nori, cu soare
Îmi străluceai pân' la apus, iubirea mea.

Dar timpul ce ne şterge urma
Chinuitor, din veac în veac,
Ne prinde-n menghini nevăzute
Dintr-un neant, în alt neant.
Devreme sau târziu mai plângi
Iar eu mă zbucium în zadar,
Ne descojim de certitudini,
Secrete azi nu mai avem
Şi întâmplările lovesc
Ramuri de val floral în geam.
Iubirea mea, nu poţi lupta
Cu înecaţii de la mal
Într-un veac plin de aberaţii

Iubirea mea, cum au trecut anii prin viaţa ta,
Ce-a mai rămas din dimineţi şi seri
Eu te iubesc mereu, la fel ca ieri,
Iubirea mea, gingaşă, trecătoare floare
Dimineţi fără nori, cu soare
Îmi străluceai pân' la apus, iubirea mea.

cântec, muzica de Jacques Brel, traducere de Luminiţa Soare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Au îmbătrânit salcâmii

Au îmbătrânit salcâmii din maginea de drum,
Ei frunzele îşi scutură la orice vânt de-acum.
Aştern cărarea noastră din drumul cel tăcut,
Ascunde amintirea din timpul ce-a trecut.

Prin frunzele căzute păşesc cu pasul greu,
Privindu-le pe ele, parcă-s bătrân şi eu.
Dar gândul îmi fuge la tine în trecut
Prin foşnetul de frunze pe tine te aud.

În rochia ta albă, te plimbi pe sub salcâmi,
Iar eu fără de veste, vreau să te prind de mâini.
Să te sărut pe buze, ca-n timpul ce-a trecut,
Dar tu himeră din ochi mi-ai dispărut.

poezie de Adrian Timofte din Versuri şi vorbe (2007)
Adăugat de Adrian Timofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ascultă-mi cântecul...

Ascultă-mi cântecul meu dulce
Ce trece lin ca un fior
Când paseri vin ca să se culce
În nopţile pline de dor.

Deşi odată mi-ai fost dragă
Azi e o şoaptă care piere,
Ne-a blestemat o lume-ntreagă
Ca s-avem parte de durere.

Sub briza dulce a toamnei reci,
Târziu, când îţi mângâiam părul,
Pierzându-ne pe dragi poteci
Eu nu ştiam tot adevărul.

Azi îmi şopteşte-o voce blândă
E vocea ta, un rar tezaur,
Şi chipul din vechea oglindă
La nunta noastră cea de aur.

Împotriviri, plecări nedrepte,
Şi visul ce mi se năzare
Fac amintirea să-mi deştepte
Figura ta pierdută-n zare.

Aş vrea din nou să te dezmierd
Să-nvie timpul de-altă dată,
Dar eu din ce în ce te pierd
Cu toată dragostea de fată.

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (7 iunie 2011)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Au fost amprente...

Pe lună plină, scăldată viu în râu,
Sub crengile toamnei de aramă, târziu,
Scrumează iubirea în taină,
Sfinte momente,
Iubirea nebună, de modă veche.
#
Între maluri de pădure,
Curge o apă liniştită,
Răsfăţata lună plină
Râde în a ei oglindă.

Din balconul Mioriţei
Fermecaţi privim tabloul
Toamnei arămii din jur;
Lângă masa cea cu brâu,
Salcia pletoasă îşi spală
Pletele şi umbra în râu.

Pe drumul pustiu acum,
Latră un câine speriat
De o bufniţă ce-n noapte,
Pe deasupra i-a zburat.

A fost noaptea noastră,
Doar tu o cunoşti,
De ne-a fost interzisă...
Am fost doi copii proşti;
Dar am scris-o în stele,
Cu versuri de foc, ca marii poeţi,
Îndrăgostiţilor, povestea noastră
Să le-aducă noroc,
Căci iubirea e viaţă sfântă,
nobleţe, putere.

poezie de Valeria Mahok (4 ianuarie 2010)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă unei iubiri pierdute

S-au dus şi toamnele târzii...
S-au dus, s-au dus! Şi tu nu vii...
Şi lacrimi-frunze au picat
Din cerul nostru înstelat.
Şi câte lacrimi or fi curs
Din cerul nostru nepătruns
Printre stihii, în zori de zi,
Nu vrei să ştii, nu vrei să ştii.

S-au dus şi toamnele târzii,
Dar tu, tu nu mai vrei să ştii
Şi-n alte zări te-ai rătăcit.
Cât te-am iubit! Cât te-am iubit!
În ochii tăi de jad acum
Eu văd doar capătul de drum.
Alte himere te-au furat.
Şi ai plecat... şi ai plecat!

S-au dus, s-au dus! Şi tu nu vii...
Atâtea clipe viorii,
Mirosul fin de liliac...
S-au dus şi lebede pe lac.
Pe buzele-ţi de trandafir
Plâng astăzi sângerându-mi chin.
Valuri de abanos te-au dus...
Tu ai apus! Tu ai apus!

Şi lacrimi-frunze au picat
Luceafăr! Cerul înstelat
S-a stins, vulcan sub jar pierind.
Eu aş fi vrut să te cuprind,
Să te sărut, să te iubesc
Şi-n dulce rai împărătesc
Pe pat de roze să te-alint.
Tu ai fugit, tu ai fugit!

Din cerul nostru înstelat,
Pierdut sub frunze, pe asfalt,
A mai rămas decât regret.
Eu te iubesc şi-am să te iert.
Şi amintirea ce-a rămas
În sufletu-mi făcând popas,
La piept o ţin - un talisman
Care-mi confirmă să te am.

Şi câte lacrimi or fi curs!
Dar ţie nu ţi-au fost de-ajuns.
N-ai vrut să te întorci... eu plâng!
La tine n-am să mai ajung.
Te-ai risipit spre transcendent,
Clipă de clipă eu te pierd.
Eu te iubesc, tu m-ai iubit
Şi în neant te-ai risipit.

Din cerul nostru nepătruns
În care astăzi te-ai ascuns,
Cu lacrimi-stele plouă, dar
Şi lacrimile-s în zadar,
Povestea noastră s-a sfârşit
În zborul lin spre infinit.
Tu aripile ţi le-ai frânt
Şi te-am pierdut! Şi te-am pierdut!

Printre stihii, în zori de zi,
Tu, dulce vis, n-ai să mai vii
Cât te iubesc! Adio, dar!
Doar amintirea o mai am...
Luceafăr, zorii te-au ascuns,
Toamne târzii, de nepătruns,
Obrazul bujorelnic, cast,
L-au pomadat. Eu, m-am retras...

Nu vrei să ştii, nu vrei să ştii
Pe ce cărări voi rătăci,
Sub lacrimi-frunze-nmormântat
Uitând c-am plâns şi-am aşteptat.
Nu vrei să ştii, iubita mea,
Că tu ai fost ultima stea
Ce-n sufletu-mi a strălucit.
Cât te-am iubit! Cât te-am iubit!

Nu vrei să ştii, nu vrei să ştii...
Printre stihii, în zori de zi,
Din cerul nostru nepătruns
Nici câte lacrimi or fi curs.
Din cerul nostru înstelat,
Oh, lacrimi-frunze au picat!
S-au dus, s-au dus! Şi tu nu vii...
S-au dus şi toamnele târzii!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai rămâi

ni-i viaţa noastră
o frunză-n vânt
rătăcită
între cer şi pământ,
nu ştiu vântul
încotr-o o poartă
şi nici dacă frunza
e vie sau moartă.

trecem adesea,
prin iernile grele,
cu doruri nebune,
cu gânduri rebele,
şi sufletul mângâie
crengile ninse,
prin stoluri de nori,
prin stelele stinse.

ne schimbă adesea
fericirea-n osândă,
căci peste tot
e moartea la pândă.

lasă-mi, iubito,
clipa ce vine,
să mai petrec
o noapte cu tine,
că ai fost
văpaie şi foc,
în acest şăgalnic
şi dulce noroc.

mai rămâi
o clipă acum,
până ce totul
nu este fum,
până ce totul
nu este rug,
până ţi-e glesna
un ghiocel
şi n-ai pe deget
nici un inel.

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (27 decembrie 2011)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să m-aşez în palma ta

Îmi fac veacul în genunchi, fruntea mi-o aplec sub cnut-
Cnutul vieţii blestemat, ce pe frunte l-am avut,
De când alergam prin timp, ca un fluture pribeag,
Între lacrimi şi cuvânt, cu un vis născut beteag.

Sângeram în nopţi pustii, ca un mac strivit de ploi
Şi cerşeam, nici nu ştiu cui, să-mi dea visle-napoi.
Le păstrez de-atunci, dar nu-s decât gânduri de-aruncat,
Peste care numai ierni au tot nins şi au călcat.

Sunt orfană de orice, de iubire mai ales,
Am dat tot ce-aveam de dat şi din mine au cules
Toţi flămânzii ce-au dorit, băgând mâna pân' la cot
Şi-am rămas fără poveşti, şi-am cântat şi nu mai pot.

Drumurile s-au închis, bariere-s peste tot,
Ca să trec prin vama lor, ce, de unde să mai scot?
Doar poemul să mi-l vând, pe doi bani, sau ce mi-or da,
Să trec dincolo de ploi, să m-aşez în palma ta.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Primăvară

mai du-mă prin păduri, dorule,
să sorb aerul plin de răcoare
şi albastrul tău, cerule,
şi florile cu mirosul lor tare.

să prind în mână fulgerul frânt,
s-aud cum privighetoarea mai plânge,
s-ascult foşnetul frunzei în vânt
cum îmi trece haotic prin sânge.

să văd pădurea cu razele reci,
căprioara venind spre izvor,
să mă pierd singur printre poteci
cu inima plină de dor.

mai du-mă prin păduri, visule,
aud codrul cum vrea să mă cheme,
primăvară, tu mi-ai deschisu-le
cărări acestor poeme.

aud cum sufletul cade pe trunchi
pentru a-şi cere iertare
şi eu, rogu-mă, Doamne,-n genunchi
la codru ca la sfinte altare.

căci codrul ne-a fost casa dintâi,
când înfrunzea-n primăveri
şi doina ne-a stat la cap căpătâi
mângâind ale noastre dureri...

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (10 mai 2011)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă aplec peste balustradă

Mă aplec peste balustradă. Un gând mă-mpinge
Să-mi arunc privirea spre fereastra ta deschisă,
Să-ţi prind albastrul ochilor în palma-ntinsă
Spre marea ce doar angelicul tău trup atinge.

În inima-mi în sânge scăldată stă aprinsă
Flacăra iubirii ce în veci nu se va stinge.
Ştiu că prin ea iubirea pururea va învinge
De palma mea cu privirea ta va fi atinsă.

Pe o cărare îngusta, sub strat de frunze reci,
În toamnele târzii când marea se ascunde-n ploi,
Paşii tăi vărateci poposesc tăcuţi. Nu mai treci.
Amintirea iubirilor se-adâncesc în noi.
O femeie albastră păşind pe vechi poteci
Şi un bărbat ce pare din lumea de apoi.

poezie de Cezar C. Viziniuck
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Constatare

Reflexe tari şi un rendez-vous general
de spontaneitate şi filozofie lăuntrică
îmi inundă chipul într-un mod ambiental...
Dar, total.
Şi-i frig in gând,
şi-i vânt curând...
În ochi negri, de pământ...
Căci
toamna-i de metal
şi are o pâclă de cristal...

Curcubeul de frunze
şi dulcile miresme
de fructe coapte
te fac să vorbeşti doar prin şoapte...
Căci
e noapte...
Şi poate...
doar umbrele reci
ce-au dispărut pe veci
la geamuri mai bat
De dor.
Cu aliura lor de pictor...
Ce pictează fără sens
frunze seci
din univers.

poezie de Daniela Fărtăiş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tăcerea din noi

Te-aştept şi-acum, în fiecare seară,
deşi-nţeleg că nu mai poţi s-ajungi...
Pe-aleea noastră-au înflorit salcâmii,
nu vreau să te-ntristez şi nici să plângi!

Dar cât de lungă-mi pare aşteptarea –
tăcerea grea se-aşterne între noi...!
Ce-a fost rămâne doar o amintire –
se scutură salcâmii de atâtea ploi...!

Rămâne doru-n cuget, ca o umbră,
iar chipul tău se-aşterne peste ea,
încerc să-l trec prin rama din fereastră,
dar amintirea parcă nu mai vrea...!

Încep să uit a timpului măsură,
regretele din umbră mă-ncolţesc,
privesc uimit la chipul din oglindă,
pe zi ce trece văd că-mbătrânesc!

poezie de Corneliu Neagu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

După chipul şi asemănarea noastră

the tenth poem for Shiraz

În ultima vreme
lucrurile ne înconjoară
o pasăre meşterită din lemn
o pasăre din lemn înghiţind un peşte din lemn
o pasăre zburând în spaţiul dintre rafturi
şi rafturile de sus mişcătoare spaţii ale copilăriei
doar tu în albastru, dintr-un timp de apropiere şi unul de îndepărtare
dintr-un timp prins în cuvinte şi un timp desprins de toate aceste pământuri
şi eu cum mergeam azi prin iarnă şi cum ningea şi tot restul
şi tu cum mergeai azi prin iarnă şi cum nu ningea şi tot restul
şi eu cum mergeam azi prin iarnă vorbind singură ce naiba e
doar un simplu timp, o simplă distanţă, pământul ăsta ne suportă oricum, suntem binecuvântaţi

peste o sută de ani, cel care va citi aici va spune, ce norocoşi cât de aproape au fost / şi cât de departe
peste o mie de ani, cel care va citi aici va zice, cât de identici erau / şi cât de diferiţi / apoi ne vor scana aceste poeme,
cuvintele adeneul iubirile
ne vor reconstrui
după chipul şi asemănarea noastră

dacă ne-am uita pentru câteva clipe în aceeaşi oglindă
apoi ne-am vedea fiecare de drumul său
tu cel rămas acolo
şi eu cea rămasă acolo
ne-am putea imagina împreună
cea mai bună viaţă posibilă

poezie de Alina Manole
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răstălmăcire

Avem proprietatea a ceea ce suntem...
Şi nimeni nu poate decide s-o pierzi;
E cum pomii ştiu, după ierni, că sunt verzi
Şi dragostea, cum că, doar noi o inducem.

Existăm prin credinţa de propria grijă,
Luptăm peste-poate doar să existăm.
Ne-avem un integru, corp-suflet purtăm...
Pe cer suntem noi doar, suprema deviză!

Decizia, veşnic, pe treptele fiinţei
Noi singuri putem s-o schimbăm cum să fie.
Ne-i dat portativul, suntem melodie
Din notele-nalte-n solfegii ale ştiiinţei...

E sigur ceva ce nu merge-n substanţă,
Căci singurii noi ne dispunem menirea;
Decizia-n timp când să luăm o vacanţă
E a noastră; pierim, înviem omenirea?!?

Misterul e deci că de moarte dispunem,
Ce numai cu noi stabileşte sfârşitul...
E fals ce se-ntâmplă -impune Zenitul-
Un straniu ascuns, fără drept să ne-opunem!...

De naştem noi singuri prin propriile forţe,
Şi clarul de zile şi nopţi îl avem,
Aşa şi pe moarte s-o-nvingem putem...
Ne-aprindem, ne ardem... Eternele torţe!!!

Ne pierdem milenii-n prostii fără sens,
Când spaţiul nesaţ ne aşteaptă coloni;
Chiriaşii să-i fim, infimi cum atomi...
Să-l facem aproapele nostru, mai dens.

Sortirea ne e clară dar n-am înţeles
Că naşterea, moartea, noi singuri decidem;
Am fi imortali, dar fiinţa ne-o vindem!
Universul ne vrea, unicaţi în progres!

Început, ca şi cale, sfârşit, ne sunt proprii,
Nu ele pe noi ne-au de drept, noi le-avem...
Cum unici ce suntem, doar noi le-agreem;
Numai noi le-nviem sau le dăm pierderi gropii...

... E totu-o psihoză indusă... cu popii...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (4 martie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochi surâzând

Doar prin vis mi-e dat
să te văd uneori, ochi surâzând
coridor de splendoare
copac dansând în văile cerului.

Nu te-am uitat
doar m-am îndepărtat puţin
sub voalul de purpură
vorbind cu ploile, cu vântul.

Lângă omoplatul stâng
se adună izvoare, păunii amurgului,
nevinovate cărări
fierbând de miresme.

Poemele nopţii
le scriu cu aripa păsării
ce vine ades, la mine pe umăr,
hăituită de dragoste.

poezie de Violeta Pasat din Pasărea confident, editura ORION - BUCUREŞTI
Adăugat de Violeta Pasat
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe unde treceam odată

pe unde treceam odată
face corbul roată-roată,
cade timpul în târziu
şi locurile -n pustiu.

pe unde treceam odată
pe la mândra pe la poartă
nu mai am nicio cărare
căci a crescut iarba-mare.

pe sub umbra de la tei
au crescut spini şi ghizdei,
de când aşteptam să vie
mândra mea pe la chindie.

timpurile s-au turcit,
au trecut, s-au risipit,
valurile, vânturile,
pustiind pământurile.

apele tulburi s-au dus,
peste albii ele-au curs,
spălând pietrele tăcute
şi pe vale şi la munte.

alte vremi, aceeaşi roată,
şi din dragostea de fată
a rămas doar umbra ei
îngropată-aici sub tei.

vin toamne şi primaveri,
timpul a trecut ca ieri,
doar regretele ne umple,
ne dă albul pe la tâmple.

pun stăpânire pe noi
amintirile strigoi,
chipul de neunde închisu-l,
sărutând dorul şi visul...

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (26 iunie 2010)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce?

de ce să plâng eu, de ce să plângi tu
regretând trecutul,
s-a rupt totul, adânc,
a căzut ca o furtună,
doar inimile noastre mai şoptesc
adevărul
care flutură netulburat
peste fruntea mea, peste părul tău,
cuvintele goale
se târăsc pe secunde
şi coboară pe mormintele iluzorii
ale poemelor nescrise.
de ce să ne mai îmbrăţişăm
să ne amestecăm
să murim
înveninaţi de şerpi
care ne umblă prin suflete.
zidul dintre noi
nu mai are ferestre,
nu mai are cer
nu mai are aer
cine ştie, cine ştie
poate vom învăţa
că pe sub tavanul lui
răsare luna,
acum în toiul înfloririi
teiului eminescian.
poate vom poposi odată
la umbra lui
să ne citim pe tăcute poemele
reflectate în privirea ta,
în marea de albastru a ochilor tăi.

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (27 iunie 2011)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Catren cu trio

iubito, azi e balul nostru de adio
se sparg pahare grele de cristal
e vals în doi, deşi persistă trio
şi sună melodia a metal

iubito, azi e balul nostru de adio
viorile se sparg în plâns oval
e vals în doi, deşi persistă trio
în potpuriul ritmului stelar

iubito, azi e balul nostru de adio
şi ultimul acord e infernal
în valsul nostru persistând în trio
în infinitul purului tantal...

poezie de Iurie Osoianu (21 mai 2012)
Adăugat de Iurie Osoianu
Comentează! | Votează! | Copiază!