+capul +in +jos

Câine bolnav

un câine bolnav
trage să moară-n amiază

interioarele îmi dau de gândit
în unele este întuneric
în altele nu poţi să calci de cadavre întinse pe jos

d-aia umblu mai mult pe dealuri
prin văi, prin tufişuri
unde mă culc cu nevasta lui cutare sau a lui cutare

una a venit la întâlnire
cu capul lui bărbat-su într-o sacoşă

am jucat şeptic, în trei, pe porunci-
l-am trimis să întoarcă vacile.

poezie de Alexandru Draganoaia
Adăugat de Alexandru Draganoaia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fetiţa şi cioroiul au ajuns sus, la capătul scării. Pe un scrin era o lampă aprinsă şi jos pe podele stătea cioara cea domesticită şi îşi întorcea capul în toate părţile; Gretchen a făcut o plecăciune, aşa cum o învăţase bunică-sa.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre starea de zbatere

Ca şi cum un tăiş superior
mi-ar fi despărţit norii de vârfurile munţilor,
aşa se zbate trupul meu uriaş, decapitat,
lăsându-şi pe cer capul fugitiv.

Nu poate să moară deşi nu mai ştie
ceea ce pentru el, odinioară, a fost viaţă.
Contempla ochiul de sus
trupul de jos şi în zbatere
Din văgăuna gâtului ţâşneşte
un stol de păsări ciripitoare şi verzi
Mâna îşi înfige ghearele
ghearele lungi cât un taur fiecare în parte,
mâna îşi înfige ghearele
în miraj
Ochiul suspendat priveşte
deznadăjduita zbatere.
(...)

poezie clasică de Nichita Stănescu din volumul: Măreţia frigului (1972)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clepsidra

Dacă simt că te grăbeşti
şi asta
prin puţinul aer care-l respirăm,
îmi declini culoarea-n pasta
umbrei atârnând de ram.
Şi mă las în neîncrederi
ondulat şi mult suit
precum verdele în iederi
suspinânde spre zenit.

Ca şi cum aş merge peste
clar albastrul înnorat
al privirilor celeste
şi cu capul îngropat
ţinând ochiul în călcâie
şi tot mersul lângă tâmple
O, clepsidra mea dintâie
răsturnând ce-o să se-ntâmple
şi curgând de jos în sus
lung şi greu nisipul suplu

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Nichita Stănescu din volumul Măreţia frigului
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trandafirul şi călăul

După ce capul ei frumos căzu,
Omul cu gluga roşie, sclipitoare,
Proptit de stâlp, din părul lung văzu
Un trandafir căzându-i la picioare.

Şi ca lovit de-un trăznet nemilos
Cu mintea şi privirile confuze,
Îl ridică, fără să vrea, de jos
Şi-l apasă, însângerat, pe buze.

Din clipa-aceea, zile, nopţi la rând,
El care-a dus la moarte nepăsându-i
Sute şi zeci de suflete plângând
Plânse amar, cu sufletul, la rându-i.

Şi-ncins cu-o rasă neagră, plin de zel,
Porni să caute milă şi iertare,
Erau atât de mulţi ucişi de el
Că-ntregului oraş cerea-ndurare.
....................................

poezie celebră de Radu Stanca
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când alunec în prăpastie, alunec năprasnic, cu capul în jos şi cu picioarele în sus, ba chiar simt o plăcere să mă prăbuşesc aşa, gândindu-mă ce frumos îmi şade în poziţia asta umilitoare... sunt blestemat, sunt o lepădătură, un ticălos, dar să ştii, şi mie mi-e drag să sărut marginea odăjdiilor pe care le îmbracă Dumnezeul meu; chiar dacă în momentul acela mă las târât de diavol pe urmele lui, sunt totuşi fiul tău, Doamne, şi te iubesc, şi simt tresăltând în mine bucuria, fără de care lumea n-ar putea să existe...

citat celebru din romanul Fraţii Karamazov de Dostoievski
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un fior o străbătu şi se gândi la pasărea pe care nu o văzuse de câteva zile. În clipele acestea, când parcă se cutremura la gândul că poate şi dânsa va trebui să se desprindă, să moară, ca şi celelalte, vederea prietenei pe care o adăpostise atâta i-ar fi fost de ajutor. Şi pasărea parcă auzi chemarea tovarăşei de altădată; veni, dar se opri puţin, pe o altă ramură, ca şi când n-ar fi cunoscut locul obişnuit în care cântase; apoi îşi luă zborul şi, în trecerea grăbită, fără să întoarcă măcar capul, lovi cu vârful aripii frunza care, de-abia mai ţinându-se, căzu la rândul ei. Şi lăvicerul de jos nu se mai îngroşă, din ce fusese, cu această, cea din urmă, moartă.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Frunza
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubito, când te-or aşeza

Iubito, când te-or aşeza
Într-un mormânt întunecat
Eu mă cobor în groapa ta
Cu capul trist în jos plecat.

Te strâng la piept şi te sărut
În noaptea tristă şi pustie,
Chip rece, palid şi tăcut,
Voi fi şi eu asemeni ţie.

Se scoală morţii şi dansând
Pornesc în veselul sabat;
Dar noi rămânem în mormânt
Şi tu mă ţii îmbrăţişat.

Când morţii toţi vor fi chemaţi
La judecata de apoi,
În groapă, strâns îmbrăţişaţi,
Rămânem numai singuri noi.

poezie celebră de Heinrich Heine (2000), traducere de Ion Bentoiu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţugulea înghiţi ruşinea, plecă capul în jos şi tăcu. Muma, tot mumă. Se duse la frate-său şi ceru doi cai pentru fraţii cei mari şi o iapă pentru Ţugulea. Frate-său îi dete bucuros, mai cu seamă de milă pentru Ţugulea, ca să poată umbla şi el. Nu mai putură de bucurie fraţii când le aduse mă-sa caii. Ţugulea nu se putea mângâia pentru că era olog şi nu ştia cum să facă să se înzdrăvenească. După câteva zile Ţugulea zise că ar dori să meargă şi el cu fraţii lui la vânătoare. Râseră fraţii de el. Apoi daca se rugă şi mă-sa de ei, îl luară şi pe dânsul. Se gătiră şi plecară. În pădure se mirau fraţii cum face Ţugulea de nimereşte aşa de bine vânatul pe care punea el ochii. Nici o săgeată nu se ducea în vânt degeaba. Toate intrau în carne. Trei zile şi trei nopţi zăboviră la vânătoare.

Petre Ispirescu în Ţugulea, fiul unchiaşului şi al mătuşei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tărâmul meu

Pe vârful unui munte – un obelisc;
pe capul lui – un con de brad; în fruntea
acestuia – un ac; şi-n vârful lui
tărâmul meu, Împărăţia clipei.
Nu-i nicio graniţă pe-acest pământ
(ocean sau mare, lanţ de munţi sau fluviu)
de netrecut: sortită-i suprafaţa
să fie cucerită. Însă, eu,
cu vaste crăpături de timp îmi apăr
scânteietoarea mea singurătate.
Căci nu mă-nvecinez decât cu partea
de mine însumi care urcă-ntr-una
târâş, şi – detronat numai de mine,
uzurpator şi uzurpat deodată –
sunt nefiind. Iar voluptatea rară
de-a şti că ard, această voluptate
hrăneşte-un foc ce se consumă-n sine.
Adesea, ceea ce vi se pare fulger
- un oaspete aparent – coboară brusc
din cer, se scurge-n jos, către câmpie,

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Ştefan Augustin Doinaş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!