+Frate +meu +a +murit

Fratelui

Demnult, demult tu nu mi-ai scris;
Măcar nici n-ai gândit
Să mai întrebi dacă trăiesc,
Sau dacă am murit...

O, frate! — anii care trec...
Nu ştii că-n drumul lor
Iau ce-i mai dulce pe pamânt:
Juneţă şi amor;

Dar neclintite lasă-n loc
Iubirile curate,
Iubirea dulce de părinţi
Şi dragostea de frate?...

Părinţii noştri hodinesc
Demult sub piatra rece,
Şi lacrimile noastre curg
Zadarnic... Timpul trece!

[...] Citeşte tot

poezie clasică de Matilda Cugler-Poni
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singurătate finală

Astă noapte pe la trei
A murit un om sărac
Şi l-au plâns un pui de drac
Şi vreo două trei femei

Că avea săracu-n viaţă
Obiceiul să iubească
Şi să tot păcătuiască
Şi pe dos dar şi pe faţă

Dacă voi muri şi eu
Când cocoşii vor doini
Tu să vii, cum ai veni,
Să boceşti la capul meu

Şi să-L chemi pe Dumnezeu
Să mă plângă la picioare
Şi apoi la fiecare
Parte a trupului meu

[...] Citeşte tot

poezie de Marius Robu din Drumul robilor (1996)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un pipăruş modern

A fost ce-a fost. De n-ar fi fost,
Achim ar fi şezut acasă;
Dar după ce Savinca lasă
Pe-Achim în ajunări şi post,
El, zău! nu face lucru prost,
De-şi cată draga-i jupâneasă.
Dar vezi! Achim era-nsurat
Cu fata lui Mihai Terinte:
Femeie bună şi cuminte,
Cum alta nu găseşti în sat,
Şi oablă-n mers şi dreaptă-n stat
Şi rumenă, părea o fragă-
Rar om, să n-o găsească dragă!
Avea doi ochi de brebenei,
Să mori cercând viaţă-n ei;
Şi-avea obraz rotund, molatec;
Deci nu-i mirare, dragii mei,
Savinca da din ochi scântei
Şi-Achim era tot-tot jeratec.
Dar într-o zi – poznit itos!-

[...] Citeşte tot

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe patul de moarte

Un om pe patul de moarte lasă instrucţiuni
privind împărţirea averii sale celor trei fii.
El îşi devotase tot spiritul pentru educarea acestora.
Acum, ca trei cedri, ei stăteau în jurul lui,
tăcuţi şi puternici.
El i-a spus judecătorului din oraş: " Încredinţez toată moştenirea
aceluia dintre ei care este CEL MAI LENEŞ."

Apoi a murit, iar judecătorul i-a adunat pe cei trei:
" fiecare dintre voi să-mi explice felul în care este leneş,
astfel ca eu să înţeleg exact CUM sunteţi voi leneşi".

Gnosticii sunt experţi in lene. Ei depind de ea,
pentru că ei încontinuu văd pe Dumnezeu lucrând în jurul lor.
Recolta vine întotdeauna la timp, deşi ei
nici măcar nu-şi ară ogorul!

Hai! Povestiţi în ce fel sunteţi leneşi.

Fiecare cuvânt rostit este un acoperământ al sinelui interior.

[...] Citeşte tot

poezie clasică de Rumi, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Salcia

În unduioase linişti am crescut
În pure limpezimi de tânăr veac.
Şi graiul omului nu-mi fu aşa de drag
Cum cel al vântului, pe care l-am ştiut.
Urzici şi brusturi dragi şi-ntâi de toate
O salcie cu plete argintate.
Alături viaţa-ntreagă am trăit
Şi-n legănări de ramuri plângătoare
Nesomnul meu se preschimbă-n visare.
Ce straniu e! - am supravieţuit.
Un ciot a mai rămas, un semn tăcut
Şi glas necunoscut de sălcii alte
Crescând sub cerul nostru de demult.
Eu tac... De parcă mi-a murit un frate.

poezie clasică de Anna Ahmatova, traducere de Valeria Grosu
Adăugat de Cornubia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fabula fricosului

Mergea odată, frate, un om cam între vârste
pe cărările unei păduri înguste,
şi se gândea că: "Dacă îmi apare
o jivină oarecare,
cu ce mă apăr, Doamne, că nu am nimic
nici tu armă, nici tu topor, şi nici cuţit".
Şi tot gândindu-se, aşa, îndată
aude mormăind în faţă,
o namilă de urs cât bivolul din vale.
Atunci, el neştiind ce să mai facă
se prăvăli pe cale,
ca mort să se prefacă.
Ursul veni la el, îl ascultă un pic
îi puse botul jilav pe la urechi şi nas,
dar personajul pe loc a rămas
chiar dacă, mormăind ursul a plecat
el de acolo, însă, nu s-a mai ridicat.

Şi morala este, ca un dos de palmă
personajul meu a murit de spaimă.

fabulă de Nicu Petria (ianuarie 2011)
Adăugat de Nicu Petria
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când...

Când îmi voi da suflarea cea din urmă,
Ia tulnicul! În sat, a jale sună!
Să ştie satul că m-am dus departe...
La sat şi la părinţi, la fiu, la frate.
Când clopotul răzbate şi străpunge
O inimă străină, nu mai plânge!
Căci a sfârşi ni-i dat la fiecare,
Ar unde-om merge, nimeni nu mai moare.
Ce-i drept şi cu sfinţire-o să rămână
Ca moştenire-n clipa cea din urmă.
Nu-mi stingeţi lampa, suflete plăpânde!
Lăsaţi-mi gândul, versuri să vă cânte...
La stânca-acestui trup să staţi de veghe!
Şi dacă-n timpuri nimeni nu mai vede
Câţi oameni dragi, cu sufletu-am hrănit,
Să ştiţi, în clipa-aceea am murit!
Şi-atunci veniţi! O lacrimă să pice...
Din întuneric, nimeni n-o să strige...
M-oi rătăci pe drum fără lumină.
Sădiţi-mi flori, de-acum, la rădăcină!

[...] Citeşte tot

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Călătoriile unui depresiv cu avionul restaurant

În parcul din faţa noastră sunt două dealuri gemene.
Odată, ne-am trezit peste noapte cu două rable de avioane ieşite din uz,
aduse am înţeles, să facă din ele câte o cofetărie în vârful fiecărui deal.
Ăia care le-au adus probabil că, ori erau foarte ocupaţi, ori au uitat de ele
şi câteva luni nu le-a mai băgat nimeni în seamă,
până când unul a facut explozie, aşa din senin.
Dacă s-ar fi prăbuşit în zbor, tot ar mai fi rămas ceva din săracul avion...
Ar fi explodat, se pare, de la vaporii de benzină din interior.
Că, a fost de la o scânteie, că, s-a supraâncălzit de la soare, n-a mai ştiut nimeni.
Cel mai probabil, a fost de la soartă, asta i-a fost soarta lui.
Iar pe celălalt avion, văzând ce s-a întâmplat cu primul, s-au ocupat de el,
l-au aerisit, l-au curăţat în interior, în fine, a scăpat întreg.
Mi-e necaz, dar aşa-i viaţa, cu legile ei maro,
nu vrea ea să lase doi fraţi să trăiască liniştiţi împreună.
Din doi, pe unul trebuie să-l scoată neapărat din peisaj. Iar cel care rămâne,
devine doar din acest motiv, pentru toată lumea, un personaj consacrat.

Avionul care a rămas, a devenit restaurant,
nu cofetărie cum fusese vorba la început.
Iar eu, am devenit şi eu, un apropiat al lui.

[...] Citeşte tot

poezie de Bogdan Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zeciuială din "in şi chimen"

(Maleahi 23:23)

Mai deunăzi-ntr-o seară, bunul meu amic Costel
Mă-anunţă cu vâlvă mare că sunt invitat la el.
"Căci - îmi spuse el cu tonul grav şi apăsat în glas -
Tot ce am pe lumea asta numai mama mi-a rămas.
Şi cum mâine-i ziua dânsei, vreau să fac chermeză mare,
Ca iubirea-mi pentru mama s-o cunoască fiecare."

Invitaţia aceasta nu era de refuzat.
Şi-astfel iată-mă la locul şi la timpul anunţat.
Un salon gătit cu grijă şi cu gusturi rafinate
Impunea audienţei izul de solemnitate.
Din cupola smălţuită, candelabre strălucite
Revărsau cu dărnicie roi de raze aurite.
Din pereţi, de prin tablouri, te întâmpina duios
Un surâs blajin de mamă, cald, candid şi maiestuos.
Iar pe feţele de masă, brodate cu măiestrie,
De pe-o placă marmoree, în faţa la farfurie,
Te priveau doi ochi de mamă dintr-o poză-aşa firească

[...] Citeşte tot

poezie de Valdi Herman
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada Ilenuţei

Verde, verde viorea
Avea Leana fii avea
Trei feciori şi-o fată mare
De ei Leana-i mândră tare.
Trei feciori ca nişte zmei
Cu drag să te uiţi la ei
Şi-o copilă râzătoare
Subţirea şi cântătoare
Ruptă din rază de soare.
Câţi feciori erau în ţară
Toţi au venit să o ceară
Însă Leana cu mirare

Răspundea la fiecare,
Că Ileana-i tinerea
Şi-ncă nu s-a mărita.
Mai la urmă s-arătară
Doi feciori din altă ţară
Pe Ileana o curtară
Şi fata cum îi vedea

[...] Citeşte tot

folclor românesc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!