Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

George Coșbuc

Un pipăruș modern

A fost ce-a fost. De n-ar fi fost,
Achim ar fi șezut acasă;
Dar după ce Savinca lasă
Pe-Achim în ajunări și post,
El, zău! nu face lucru prost,
De-și cată draga-i jupâneasă.
Dar vezi! Achim era-nsurat
Cu fata lui Mihai Terinte:
Femeie bună și cuminte,
Cum alta nu găsești în sat,
Și oablă-n mers și dreaptă-n stat
Și rumenă, părea o fragă-
Rar om, să n-o găsească dragă!
Avea doi ochi de brebenei,
Să mori cercând viață-n ei;
Și-avea obraz rotund, molatec;
Deci nu-i mirare, dragii mei,
Savinca da din ochi scântei
Și-Achim era tot-tot jeratec.
Dar într-o zi – poznit itos!-
Savincă-n sus, Savincă-n jos,
Savinca taie cruce-n grindă:
Din casă iese până-n tindă,
Din tindă iese până-n drum,
Din drum – "Dar flacără și fum
Și patruzeci de zmei și-un drac
Și mai pe-atâția draci cu frac!
S-a dus Savinca, dus? Pojar
Și-un car de draci și mai un car!"
Achim se plânge-acum degeaba:
Savinca-i dusă! Gata-i treaba!
Ea face noduri la năframe
Și pleacă-n țară fără teamă;
Scăpat-a de jandarmi și vămi,
Căci pe la vămi cum bag de seamă
Nevestele cam rar dau vamă!
Achim Cotor al lui Ignat
Rămase ars de supărat.
Ce zmei! Fără nevastă-i lesne
Să fii desculț și dezbrăcat:
Sumanu-i subsuori crăpat
Și cioarecii-i sunt rupți în glezne,
Pieptaru-i ros și destrămat –
Și-Achim se teme-a prinde acul,
De ce să-l prindă? Prindă-l dracul!
Prin casă-i nor întreg de fum,
Prin oale nu-i nimic acum
Și-apoi să fim mai scurți și repezi,
Achim e singur, stă ca-n drum,
Și dinții lui pocnesc de strepezi,
Dar nu pocnesc c-așa li-e firea,
Ci foamea aduce pocnirea.
"Nu-i modru, nu! De ce stau par?
Își zice, el: Ce dracu-i asta?
Mă duc ca să-mi găsesc nevasta;-
Mă duc, duc, zău! Plec astăzi chiar!"
El își tocmește deci opinca
Și pleacă-n țări după Savinca.
P-un cal ce varsă foc pe guri
Și veci de veci nu s-ostenește
Și-i văr cu tufa din păduri,
Achim Cotor călătorește
Trei zile lungi de lungi torturi,
Și-a patra zi, cam pe-nserate,
La Crai-din-Peșteră s-abate.
Vestitul crai, măcar e crai,
Nu-i vrednic preț de trei surcele;
Dar trei groșițe dacă-i dai,
Te poate ridica prin stele,
Cât poți să dai "bon jour" cu ele.
Achim Cotor i-a povestit
Din fir în păr tot adevărul,
Zburlindu-și de mânie părul.
– "Ei vezi! Savinca mi-a fugit!-
Mă râde-acuma tot norodul,
Că stau de foame să rod podul:
Și mult mă mir, de ce nu-l rod?
Să-i fie-afurisit prohodul
Și-i facă dracii-n gură nod!
Dar fii bun, cată-n păscălie
Și-mi dă din bobi cuvânt curat,
Savinca-n ce pământ să fie?
De cine zmeii s-a legat? "
Cel Crai-de-Peșteră sucește
De trei ori capu-i luminat,
Apoi înșiră bobi pe sită,
Vrăjind cu voce răgușită;
Începe-apoi la descântat,
Tocmindu-și barba ca păunul:
– "Voi patruzeci și-n capăt unul!
Ieșiți în stele și-n văzduh, –
Vă dau amână pămătuf
Și mături groase și-nnodate
S-aduceți pe Savinca-n spate!
Din lut și pietre și din râu,
Din sfântul trup al lui moș Soare,
Din câte-s vii și-ascultătoare!
Din flori de mac, din spic de grâu,
Din mintă creață, pădurea ța,
Cu dragoste la Savinca-n brațe,
S-o văd pe bobi și s-o cunosc..."
Și-așa tot hodoronc și tronc,
Din fălci mereu se-nvârte crugul,
Că așa-i, vezi Doamne, meșteșugul!
– "Măi frate Chim! Ești norocos –
Vorbește iară păscălăul,
Să nu ne mai audă răul!
Vezi bobul est mai negricios?
Arată drum și zile bune,
Că vezi tu, bobul ăsta spune:
Savinca ta nu ți-a fugit!
Savinca ta s-a prăpădit,
Umblând pe deal după căpșune.
Dar om ești tu cu mult noroc!
O poți afla ca scrisă-n carte,
Vezi bine, că-i pe drum departe –
E chiar la craiul Poloboc.
Dar știi tu ce? Pleacă pe loc!
Tot mergi spre răsărit de vară,
Tot mergi, dar nu te mai opri, –
Și când d-un deal te vei bufni,
Oprește-te, căci ești în țară!
Și-aici de nu vei isprăvi
Nimic, ia un fuior, fă ață
Și caut-un pom și-te acață!"
Achim pornește. Ars de foc
Se duce, duce; d-apoi unde?
Nu știe singur, ci-și răspunde,
Că-n țări la craiul Poloboc.
Drum bun, Achime, și noroc!
S-a dus o săptămână întreag㠖
Dar nu știu cum a rătăcit,
Ca nu mergea spre răsărit,
Și astfel, fără să-nțeleagă,
Ajunse-ntreg și fericit
La toarta galbină de-aramă;
La capul lumii, bag de seamă.
Și ce gândiți? Achim era
Cu nenoroc ori desperase?
De unde zmei! Se bucura,
Cât sta din piele mai sa iasă!
Pe el de mult îl tortura
Dor greu, de-a sta cu sfinți la masă:
Și-acum în orice caz va sta!
Dar cum? Achim citise-n carte,
Că sfinții-și au crăimea lor
Și-apoi pe sfinți cam binișor
Chiar toarta galbină-i desparte
De celălalt lumesc-popor!
Și-acum Achim-trei pași, oh, bată-l!
Și iată-l sfânt, ca sfinții, iată-l!
Dar ăști trei pași au fost cam grei:
Sufla un vânt, iubiții mei,
Atâta de nebun și tare,
Cât munți în aer ridica
Și prin văzduh îi legăna.
O poznă și minune mare,
Că n-a rămas pom la pământ,
Toți pomii fluturau în vânt,
Gândeai că au pornit tătarii,
Răzmeriți cu solomonarii!
Iar biet Achim era mai-mai
Să zboare precum zboar-un pai –
Dar el scuipă o dată-n barbă,
S-așterne iute la pământ,
Se prinde-apoi de-un fir de iarbă
Și-vântul doară-i numai vânt!
Cu greu trecu pe-aici Cotorul
Și se plângea că-l poartă dorul
Prin țări, cu gând să fie sfânt!
Că vezi, mă rog! Pe-aici e locul
Pustiu și numai pipirig –
Și zău, p-aici așa-i de frig,
Cât crapă-n trei și-n opt cojocul,
Se face bradul tot covrig
Și-ngheață flacăra și focul!
Dar el, Achim, avu norocul!
Să scape teafăr, dezghețat;
Din întâmplare și-a luat
De-acasă cremene și iască:
Și, ca țiganul, dragii mei,
Scăpa de ger, având scântei –
Dar sfântul Dumnezeu ferească
Pe tot creștinul cu gând bun!
De-aici prin tufe de alun
S-a dus Achim mereu la vale
Și ajunse-n urmă pe cordun,
La țara sfinților. Pe-o cale
D-aramă dalbă de lulea,
Achim ca vântul se ducea,
Lăsând fuior după călcâie;
Și nasul astupat ținea,
Că el mirosul de tămâie,
Cu mare greu îl suferea.
La sfântul Soare mai întâi
Ajunse Chim; cu pas domol,
Se bagă dânsul în ocol.
Sta sfântul Soare cu zâmbire
Pe prispă-afară și cetea
Cu glas înalt dintr-o Psaltire,
Dar în cetit cam slovenea,
Strâmbând din nas în mod idilic:
Bag-seamă el cu greu cetea
Scrisori cu alfabet cirilic.
– "Noroc și galbeni! Aferim,
Dar cum mai poți? "a zis Achim.
Iar soarele cu grabă pune
Deoparte sfânta rugăciune
Și-i zice: – "Eh! jupân Achim!
Dar ce păcat? – Poftim, poftim
La umbră dulce, la răcoare!"
Și tot râdea jupânul Soare.
Iar Chim, asemenea râzând,
S-a pus pe prispă. El își strânge
Sumanul bine petecit,
Apoi cu suflet asuprit
Se tânguiește și se plânge,
Că-n țări nevasta i-a fugit.
– "Ba draci! îi zice pe loc sfântul,
Îndată ce-auzise tot,
Ba draci! Cu tine-n cârcă pot
Să-ncunjur mâne tot pământul!
Dar facem mai întâi prinsori,
Auzi! Te port pe cer și nori,
Cât da-voi pară din potcoavă,
Iar tu să-mi spui, dar să fii drac,
Să-mi spui vreo glumă și vreo snoavă
Că snoavele de tot îmi plac!
Primești? De cumva nu te-oi duce,
Să n-am noroc de sfânta cruce!
Dar și tu – știi! Tu spui, eu tac".
Achim, plăcându-i târguiala,
Tușește-o dată, lung și greu;
Și prinde-a spune de Păcală,
Cum face nebunii mereu,
Și pune coarne unui mire;
A spus de când s-au jeluit,
Țiganii la mitropolit,
Să-și facă și ei mănăstire;
A spus cum lingurar Archire
Fura prescură de la schit:
Așa spunea de lung și jalnic,
Ca popa Spic din molitfelnic!
A spus Achim câte minciuni
Și câte pozne și minuni,
Cât Soarele murea de râs.
– "Hei, cioară neagră! Ce ți-am zis?"
Răsun-atunci un glas de-alături,
Și ca din pod porni din dos
În modul cel mai furios
Război de clește și de mături!
Și rap! și zup! și zup și rap!
Și-n fel și-n formă peste cap,
Cât sta biet Chim făcut suveică:
Iar sfântul Soare – tunde-o neică
Să nu-ți bat colbul din scurteică!
Ei, hei! Dar cine bombarda?
Chiar sfânta maică-a lui sfânt Soare!
Zău! Flacără pe nări lăsa,
Și-avea priviri răzbunătoare
Și-n mâni avea un hop-șa-șa!
– "Ce!? Nu-ți mai astâmperi obiceiul
Și nu te-ai săturat de sfat?
Triodul zace pe sub pat
Și-a mucezit acum mineiul,
De când în ladă l-ai lăsat!
Iar tu către Cotor-te cară!
Să nu te văd p-aici! Auzi!
De nu vrei să mănânci cucuruzi,
Pornește! Hai, șperlă și pară...!"

Achim cotor e om cu minți;
El dă din cap scrâșnind din dinți
Și-o cam grăbește din picioare.
"Oh, bată-l pacostele, Soare!
Dar ce-a pățit! în adevăr,
Bătut e bietul ca un măr –
Al dracului."- și se tot duce,
Făcând de spaimă câte-o cruce.
"Mă duc la sfânta Luni! La ea,
Să-ntreb de Savincuța mea!"
Cu-acest gând el se ușurează.
Deci merge-ncet la sfânta Luni
Și intră-n casă și s-așează
Pe-o vatră plină de cărbuni.
Bătrâna sta-ntr-un colț de masă
Și-avea niște pantofoi mari,
Puteai în ei din pod să sari.
Avea trei scaune prin casă
Și-un pat făcut de patru pari.
Avea pe masă dinainte
Cilindru plin de "Konig-Tinte"
Și-avea condei și ochelari,
Și tot făcea la mestecușuri
Și tot pe rând și pe răvaș
Făcea trăsuri și sămădaș
Din slove și din numărușuri.
– "Cinstită jupâneasă Luni,
Vorbește-Achim dintre cărbuni,
Ia vezi! Ai oameni buni în casă!"
Atunci de scris baba se lasă
Și repede, ca vânt cu nor,
Ia-n mâni o cofă de sub masă
Și zvâr! în capul lui Cotor.
Povoi întreg și grindini grele,
Cât biet Achim ud până-n piele,
Ia ușa-n cap, că nu-i de stat.
– "Așteaptă, gureș blestemat!
De-amar de vremuri tot fac planul,
În ce mod aș putea vâri
O zi-ntre zile: cu o zi
Mai lung de-acum să fie anul,
Încât, pe calcule noi și bune,
Să cadă Paștele-ntr-o luni!
Și cum? Dumineca să fie
Tot baștină de sărbători,
Iar noi, mă rog, șese surori,
Să n-avem strop de omenie?
Ba foc și fum! Am tot gândit;
Și mai că reușeam cu planul –
Dar uite colea! Mitocanul,
M-a scos din gânduri, m-a smintit!
Dar las' pe mine! știu eu plata
Că am s-apuc în palmi lopata!"

Achim se duce fără de-a vrea;
Lopata nu-l prea-nveselește,
Deci, nici n-așteaptă după ea.
"O, bat-o Luni! Dar ce gândește!
Și ce plan are! Cum scria
De-al dracului"- Achim se duce,
Făcând de spaimă câte-o cruce.
"Mă duc la sfânta Joi! La ea,
Să-ntreb de Savincuța mea! "
Se duce dar. Bătrâna sta
La foc și depăna pe gheme;
Cotor de cam cu bună vreme
Privește-n jur; el planisea:
La caz, când Joi i-ar coase gluga,
Pe ce cărări să-ntindă fuga!
– "Bun lucru, jupâneasă Joi,
Bun lucru!" zice el din tindă,
Și-atuncea poc! cu fruntea-n grindă
Și-fulger, trăsnete și ploi!
Și-ocări și sfezi și ne-învoială
Și-n fel și-n formă păruială!
Pe grinzi sihastra și-a întocmit
Ulcelele cu borș adică,
Dar când Achim a pocănit
Cu fruntea-n grindă, ele pică
Și borșul – borș, pe jos e borș
Și peștii pe uscat și storși!
– "Valeu, păgâne! Om de osândă!
Mă lași săracă și flămândă!
Cu zile tu-n pământ m-astupi,
Văleu!" Ia baba un tăciune
Și-aprins întreg pe vânt îl pune
Și azvârle-n Chim, ca după lupi;
Iar biet Achim pe la portiță
Fugea cum fuge-o veveriță,
Și nu-și da rând, iubiții mei,
În loc de-un pas, făcând tot trei!

Achim Cotor e om cu minți;
El dă din cap scrâșnind din dinți.
"Măi, măi! – zicea cu indignare
Oricum și cum e lucru mare,
Să n-am eu cinste pe la sfinți!
Dar, haid să cerc; ce-o fi, să fie!
Să văd, afla-voi omenie
La sfânta Sâmbătă!" S-a dus,
Deși nu chiar în voie plină.
Bătrâna sfânta sta-n grădină
Și se grăbea lucrând, cu pus
De cepe-n strat. – "Cu tot norocul!
Să-ți fie ceapa cum e focul!
Cinstită Sâmbătă, să fii
Tot verde, cum e bărbânocul!"
Bătrâna scutură cojocul
Și zice: – "Da de unde vii
Și unde mergi?" A spus Achim
Tot lucrul, după cum îl știm.
– "Ți-aș da eu sfat, cât-nu te teme!
Dar vezi, Achime, că n-am vreme!
De cumva însă vei pofti
Un strat, de cepe-a răsădi,
Atunci – de-mi răsădești trei straturi,
Eu ție-ți dau treizeci de sfaturi!
Primești?" Primește chir Achim,
Se pleacă jos, ia snop de cepe
Și-apoi la răsădit începe.
– "Așa tâlharule?! Poftim,
Așa știi tu strica răsadul?!
Umplea mi-s-ar cu tine iadul!
Tu vreai să mă batjocorești?
Așteaptă, căplăuz ce ești! "
Și sute de mustrări încarcă
Sihastra dintr-un suflu-zup!
Achim ședea pe straturi pup,
Și-acum Achim e sub cotarea
Și prins în staul ca un lup!
Cotorca-i mare și-nvelește
Pe-Achim întreg, întregușor;
El strigă, zbiară sub zăvor,
Din răsputeri se zvârcolește,
Dar baba-l ține apăsat:
Ea pietre pe cotarea urcă,
Ba ea chiar însăși s-a urcat!
– "Așa! Să-mi șezi cum șede-o curcă!
Aici să-mi stai trei zile-ntregi,
Flămând! Auzi tu? Mă-nțelegi?"
E totuși mult, și-Achim nu poate
Să rabde-acest canon, cam sfânt!
El face vânt și aruncă-n vânt
Cotarea de pe cap și scoate
Cinstitul cap de la pământ.
Și ce gândiți? A stat de poară?
Ba zmei! Fugea de sta să moară!
Și cum, mă rog! Cu frica-n sân
Și-apoi și cu rușinea-n spate
Să nu fugi? Ba să fugi, fărtate,
Să nu stai până-n Debrețin!
Achim Cotor e năcăjit.
Atâta mai dorea de-acasă
Să poată sta cu sfinți la masă.
Și-acum Achim e hotărât
Să lase-n pace pe toți sfinții,
Că prea i se rărise dinții,
Dar iarăși, iarăși se-ntorcea:
Savinca lui e-n țări străine
Și nu cunoaște drum la ea!
"Oh, vai și vai, sărac de mine!
Mă duc la sfânta Miercuri! Duc,
Căci nu m-a bate doar butuc –
Și poate să mă-nvețe bine!"
A zis și face. A-nturnat
Pe drumul cel cu tămâiță.
Bătrâna sta chiar în portiță
Și, măcar e călugăriță,
Cetea râzând din Leonat.
– "Să dea Domnul sănătate!
Mătușă dragă, nu mă bate,
Că vin să cer la tine sfat!"
Bătrâna râde cu căldură,
Mișcând un singur dinte-n gură
Și zice blând și linișor:
– "Cu drag îți dau a bună seamă!
Dar spune întâi cum te cheamă?"
Achim se plecă-ncetișor:
– "Eu sunt Achim al lui Cotor"
Se-ncruntă atuncea sfânta Miercuri
Și zbiară: – "Tu? Cotor păgân?!
Te cară, cioară blestemată!
Mă mir că zmeii te mai țin
Cu zile! Hei! Tu niciodată,
De când pe lume-ai răsărit
În zi de miercuri n-ai postit!
Și totuși ai obrăznicie
Să vii pe-aici? Ocară vie
Și drac ce ești! Fugi, că te-omor
Și fac să te cunoască satul!"
Și-atuncea zvâr! cu Leonatul
În capul lui Achim Cotor:
Așa de bine-i unge-o falcă,
Cât bietul Chim în șapte calcă!
– "Așteaptă tu, s-apuc un schiap
Să-ți scot de-dulcele din cap!"
Dar Chim e om; cinstește-obrazul
Bătrânelor; Achim e țap:
Așa ușor trece prilazul!
Ce lucru searbăd și pocit!
Așa-l lovise sfânta Miercuri,
Cât el era acum silit
Să-și lege capul tot dogit
Și peste fălci să puie cercuri!
Voia să-ntoarne acas-acum,
Să lase la năpaste toate!
Să-ntoarne? Oh, dar nu se poate.
Că el avea să-și facă drum
Prin locuri vechi: întâmplă mintea
Cerea drum chiar pe dinaintea
Căsuței sfintei Luni și Joi.
Și, dragii mei, știți bine voi
Că-n locul unde-ai pățit moară,
Cu greu mai mergi de-a doua oară!
Dar ce? Achim e om cu minți;
Se duce pe unde-l duc dorul!
Va merge-ncet, cu-ncetișorul,
Va da de sate fără sfinți,
Și-și va găsi de nou odorul!
Va nimeri într-un noroc
Și-n țări la craiul Poloboc!
El face dar o sfânta cruce
Și-un "mulțumesc că mă deparți"
Și-apoi s-a dus. Dar cum se duce,
Nevrând pe plai străin s-apuce,
Sosește chiar la sfânta Marți.
El dă din umeri, tot e rece
Și strigă plin de jale: – "Dec!
Mă tem pe-aicea chiar a trece!
Dar am să trec! Că dacă trec
Și-n treacăt sfat nu voi pofti
Eu cred că nu m-a părui! "
El n-are pricini să se teamă,
Că sfânta Marți tocmai stătea
La foc, tivindu-și o năfram㠖
Achimul însă cum trecea,
Mereu în lăture privea,
Și când el ca scăpat se ține,
Năcaz și poznă! Sare-un câne
Și-i sare tocmai după cap!
"Așa-i, că nici aici nu scap!"
Își zice Achim, strigând pe nume
Tot "nea Bălan, Cloțan, Sobol",
Și strigă tot precum în lume
Strigi câni, dar strigă tot în gol. –
Mai dă cu bâta, dă din brațe,
Degeaba! cânele-l înhață!
– "Na, na Coltun!" strigă din prag
Bătrâna și se duce-n grabă
La chir Achim și mi-l întreabă
De sat și nume. Cu mult drag
Îi zice ea, după ce știe
Năcazul lui Cotor: – "Vezi, vezi!
Nu trebuia să cercetezi
Pe sfânta Vineri mai întâi!
De-a dreptul să fi mers la ea,
Că desigur nu te bătea,
Dar sfat îți da cu căpătâie!"
Sărman Achim! Acum se-neacă
De-atâtea gânduri. și el pleacă.
Făcând un aspru sămădaș:
Atât a fost de pătimaș!
Bătut cu mătură și clește;
Cu foc și schipuri huiduit,
Cu apă-n urmă opărit –
Închis, cum nu se pomenește
Pe lume lucru mai olog:
Închis el sub cotărci, mă rog!
Cu ochii scoși, pe fălci cu cercuri,
Din pricina cinstitei Miercuri!
Of! Doamne, Doamne, cum vedeți,
E om cuminte și drept are
Acel ce-a zis, că Saul n-are
Nici strop de cinste-ntre profeți!

La sfânta Vineri merge dar.
Sihastra chiar își soarbe cafa:
C-un ochi ea măsura garafa,
C-un ochi citește-ntr-un bazar.
Ea când aude ce pățise
Achim pe-aici, murea de râs,
Așa de cu din suflet râse.
Apoi domol și blând a zis:
– "La Crai-din-Peșteri, dragul meu,
Să nu mai mergi, că totdeauna
Vrăjește gol, precât știu eu,
Îndrugă vorba și minciuna!
Ascultă tu cuvântul meu!
Tu câți pe Sava? Ea-i răpită
De Cârc Ciolan, care-i nepot
Lui Pavel Drug al lui Răchită.
Auzi, Achime, eu socot,
Că-i treaba mai ca isprăvită!
Te du mereu de-aici în jos,
Pe Dunăre; la stânga lasă
Trei fagi, un deal și-un râu și-o casă;
La dreapta treci un pod frumos:
De-aici încolo-i drum de-aramă,
Prin țara-Verde, bagă seamă!
Aici în țară, cum ți-am spus,
Sunt mulți tâlhari pe nas cu creste,
Cari fură fete și neveste –
Și Cârc Ciolan aci ți-a dus
Odorul tău! Dar nu-i poveste,
De-aflat tâlharul ușor este.
În țară este-un sat sărac
Și-n sat, Achime, este-o claie,
Și lângă claie stog de paie,
Și-n dos de stog holdă de-alac;
De-aici, mergând trei pași pe coastă,
Vezi nouă pari și-un bolovan,
Și-aici stă chiar lângă-un bostan
O casă mică, slabă, proastă,
Și-n casă șede Cârc Ciolan,
Auzi! Ai ploscă? Ai, e bine!
Tu mergi la cârcimă, ia cu tine
Cinci litre mari de rostopcin,
Și-apoi te du, te du, creștine,
La Cârc Ciolan. Ca bun creștin,
Te fă că tragi la el de gazdă
Și-i dă vinars: întâi mai lin,
Dar mai târziu bagă-l în brazdă!
Și tot un șluc și iar un șluc
Tu-i dă pe urmă plosca-ntreagă,
Rusești înghițituri să tragă,
Și-l fă la capăt turduluc!
Iar după ce va fi butuc,
Tu ia-ți de mână pe boreasă
Și cară-te cu ea spre casă!"

Achim Cotor e-mbucurat.
Și suflet de voinic iar prinde
Și-a babei mâni a sărutat.
Bătrâna trei șuștaci i-a dat
Și-un corn de pâine ca merinde.
Și-Achim pe drumuri a plecat.
Se duce lângă-mpărăție,
Ca sfântul Dumnezeu să-l ție:
Trei ceasuri merse-ntr-un tâmpău!
Dar era cald, arșița mare;
Achim se-ntoarce către Soare
Și zice: – "Zău, tu frate, zău!
Așa mă frigi de rău și tare?
Măi, Soare! Fii mai cu-ndurare!
Căci știi tu ce-mi făgăduiai:
Ar zis că mi-i purta pământul –
Dar precum văd, nu ții cuvântul!
Ei bag de seamă, tu mințeai!"
Și Soarele – să n-am păcate!
Amar de Chim s-a rușinat,
Acasă iute-a alergat
Și n-a ieșit pe cer, mai frate,
Trei ani și-o zi și jumătate!
Noroc a fost, că-n acel veac
Cinstita lună era plină
Și da lumină, știi, lumină:
Încât și omul cel sărac
Vedea mâncări și carne-n oale,
Deși știa că toate-s goale!
Atunci Achim Cotor stă-n loc,
Adună vreascuri, face foc,
Și mâncă bine, se întinde
Și trage-un somn ca de noroc.
In zări, departe, el zărește
Ca șarpe Dunărea curgând
Și peste Dunăre trecând,
Un pod de aur strălucește,
Cât nu-ți încape nici în gând:
Lucea ca zugrăvit în ramă,
Gândeai că-i acurat aramă!
– "Hei, hei! vorbește Chim Cotor,
Cercându-și traistele de-afunde,
Hei, hei! Acuma pot ascunde
Vrun bulz... voi merge-ncetișor
Căci nu văd străji! Așa, măi frate,
De pot, fur podul jumătate!"
Cu-acest gând slab, dar foarte șod,
Voios Achim în fugă pleacă
Și merge ca un voievod,
Ținând cărarea către pod,
Dar-hui! Achim Cotor se-neacă
Și limba i se face nod. –
Pământul fierbe loc d-un jugăr,
S-aude glas ca de călugăr
Și din pământ, odată, rap!
Ca fulger, iese un balaur,
Cu barbă-ngustă, ca de țap,
Cu șapcă pestriță pe cap
Și plin de zgură ca un faur.
Având cănaci pe umeri puși
El vine aducând o oală
Și-un car de vrescurele-n poală.
– "Hei, mă jupâne Pipăruș!
Aud că ești om cu prilege:
Beai dohot și mănânci găteje
Și rozi piper pe număruș!
– Vorbește Namila cu hohot, –
Aici am vreascuri și-aici dohot-
Voinice! Să te văd acuși!
Ian, ian, învârte nițel crugul
Și arată-ți, frate, meșteșugul!"
Nu-i vorbă! Umblă vorba-n sat.
Că omul, dacă dă de frică.
Se face popă și-împărat,
Chiar fără voia lui... adică
Să beai chiar dohot! Draci cu chică!
Nu-i nici de râs! Achim, săracul,
A dat de-atâtea neplăceri,
Încât el simte se-n puteri
De-a duce-n cârcă și pe dracul,
Ba chiar să-l suie-n vârf de peri,
Dar – zmei cu veriguță-n coadă!
Găteje cum bătăi să roadă!
– "Ce, frate? Nu vreai să mănânci?
Ai grijă că la minut voi face
Să treci pe pod în patru brânci!
De-ți place, place; de nu-ți place,
Te-nvăț eu vitejii, sărace!
Zău, zău! Adecă dar tu vrei
Să cauți prin șapte țări sihastre
Pe fata Craiului Albastru?
Ți-ai pus de gând să mergi la zmei?
Dar ce poți face tu la ei?
De ești viteaz, dă-mi mâna! Adă!
Din pumni, din trântă, ori din spadă?
Că și eu doar' sunt bătăuș –
Ai grijă că te fac tot grămadă,
Degeaba ești tu Pipăruș!
Te bat! cum bați mărul cu schiapuri,
Trei luni de zile să beai hapuri!"
Și pune mâna pe mănunchi
Balaurul, scoțând o spadă,
Dar Pipăruș e la spovadă,
Și de viteaz era-n genunchi!
– "Proslavnice balaur mare!
Te rog, ai milă și-ndurare
Și nu lovi, că faci păcat!
Te rog, cu sufletul curat,
Cum rogi pe sfântul din icoane:
Să nu confuzi două persoane!
Eu nu mă duc acum la zmei,
Căci n-am nimic să fac cu ei;
Și nici nu caut, umblând sihastru,
Pe fata Craiului Albastru.
Că n-am văzut de când sunt crai!
Cinstită-n veci să-ți fie fața
Și-ți țină Dumnezeu viața,
Și locul prea cinstit ce-l ai!
Măria ta! Ascunde-ți dinții!
Că nu sunt Pipăruș, mă jur!
Mă bată sfântul
Jov, toți sfinții,
Și toți vlădicii din sobor!
Io-s biet
Achim al lui Cotor
Și iată că mă-nhață vina!"
Balaurul pufnește-n râs
Și zice-apoi aprins ca focul:
– "Cum nu ești Pipăruș?
Ai zis, că ești-o, bată-te norocul!
Eram să-ți petecesc cojocul!
Ești Chim Cotor? De ești Cotor,
Te du cu Dumnezeu și bine,
Că n-am nici un prilej cu tine!"
Se scoală Chim încetișor,
Nu cumva grația-i să-și strice.
Balaurul atunci îi zice:
– "Eu pot, vezi bine, rău să-ți fac
În șapte sute de privințe,
Dar vezi tu! Buna mea voință
Te lasă-n pace! Mergi pe plac!
Dar stai, mă rog! De cunoștință
Să-mi dai o pipă de tabac!
O pipă numai, că adică
N-am timp să merg pe la trafica!"
Cotor câștigă încurajări;
El caută-n pungă, zice-n pripă:
– "Zău, zău! Că n-am tabac de pipă,
Dar am mai mândru de țigări,"-
Și atunci, iute pre cât poate,
Achim își face mâna drob,
Și-un pumn de magyar finom scoate
Și-apoi hârtii Houblon și Job.
Balaurul îi mulțumește.
Achim Cotor la drum pornește.
Și Dunărea pe pod trecând,
Ajunge chiar în țara-Verde.
De-aici apoi fălos pășind
Pe căi de-aramă, el se pierde,
Pe-un drum făcut de-un meșter faur:
Așa sclipea, gândeai că-i aur!
Cu rostopcin în plosca plină,
Se duce-n țara cea străină
Și-ajunge chiar la Cârc Ciolan.

Savinca lui? Aman, aman!
Savinca-i astăzi gospodină,
Se-nvârte numai pe-un picior
Și nu gândește la Cotor!
Sărac Achim! Multe pățește
Cerând odorul prăpădit:
Dar vai, odorul se ferește
De Chim! Pe loc, când a zărit
Savinca pe Cotor în casă,
Ochește lui Ciolan râzând
Și – Doamne, lucru fără rând!-
Ciolan se scoală de la masă
Și zice: – "Servus! frate-Achim,
Poftim la masă-ne, poftim!
Savinca hei: Auzi, mătușă?
Ian fă-te tu de către ușă!"
Achim Cotor pricepe sfatul!
El zvârle plosca la amar,
Ia ușa-n cap să fugă, – dar
Pe uși Savinca-a pus lacătul!
Achim e-n păruială iar!
Oh, mare Doamne, fie-ți milă!
Hambar și laiță, sucitor
Și lemne, cute, clește, pilă.
Și blide, linguri, podișor –
Și cofa, fuse, rășchitor
Și fier de pluguri și cobilă
Și – toate-n capul lui Cotor!
Și pumni și palmi și trântitură,
Prăjini, perechi după perechi,
Și-l trag de păr și de urechi
Și-l bat cu mături peste gură,
Și-n fel și-n formă mi-l întind
Și-l ciuciră și-l trag și-l pișcă,
Prin păr îi găuresc morișcă,
De nas cu clește roși îl prind
Și-l opăresc și-l bat ca napul,
Și-i sparg cu laboșele capul!
Achim mai dă cât dă din mâni:
Dar ce-i o vulpe printre câni?
Sub pat s-ascunde, pe sub masă.
Dar Cârc Ciolan pardon nu-i lasă,
Iar ea? Savinca nu stătea
Pe loc, ea lovituri împarte r
Cu foarfeci, sită, ce-i cădea
La mână, hai! Zup, zup! dădea,
Vitează cât un Bonaparte!
Al dracului! Cotor era
Aproape mort, de el e gata!
Zdrobit și lat cum e lopata,
Și nu mai poate nici răbda.
El sare pe fereastră-n drum
Și hai la drum! Fugea ca vântul,
Gândeai că-i pare strâmt pământul!
Acum era la el acum!
Iar ce gândea, boieri cinstiți,
Puteți chiar singuri să gândiți!

Ce-a fost de-aicea mai departe,
Nu-i lipsă să mai scriu în carte.
Că orișicine poate ști,
Că biet Achim nu-și găsea locul.
Și, blestemând mereu norocul,
Trăia-cum zmei va mai trăi?
El n-a voit de-atunci să știe
De popi și de căsătorie.
Și nu credea, iubiții mei,
In sfinți, în drumuri și femei!
El a trăit tot singur, tare
Și verde, ca un bolovan,
Și n-a murit de mult: îmi pare,
Că-n holera de-acum un an
Muri în Blaj un biet sărman,
Și tot mă mustră și azi dorul,
Că el a fost Achim Cotorul!

poezie celebră de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Balade si idile" de George Coșbuc este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -9.90- 4.99 lei.

Citate similare

Ion Creangă

Și mergând ea tot înainte, a ajuns apoi și ea la Sfânta Duminică; dar și aici s-a purtat tot hursuz, cu obrăznicie și prostește. În loc să facă bucatele bune și potrivite și să lăie copiii Sfintei Duminici cum i-a lăut fata moșneagului de bine, ea i-a opărit pe toți, de țipau și fugeau nebuni de usturime și de durere. Apoi bucatele le-a făcut afumate, arse și sleite, de nu mai era chip le poată lua cineva în gură... și când a venit Sfânta Duminică de la biserică, și-a pus mâinile-n cap de ceea ce-a găsit acasă. Dar Sfânta Duminică, blândă și îngăduitoare, n-a vrut să-și puie mintea c-o sturlubatică și c-o leneșă de fată ca aceasta; ci i-a spus să se suie în pod, să-și aleagă de-acolo o ladă, care i-a plăcea, și să se ducă în plata lui Dumnezeu. Fata atunci s-a suit și și-a ales lada cea mai nouă și mai frumoasă; căci îi plăcea să ia cât de mult și ce-i mai bun și mai frumos, dar să facă slujbă bună nu-i plăcea. Apoi, cum se dă jos din pod cu lada, nu se mai duce să-și ia ziua bună și binecuvântare de la Sfânta Duminică, ci pornește ca de la o casă pustie și se tot duce înainte; și mergea de-i pârâiau călcâiele, de frică să nu se răzgândească Sfânta Duminică pornească după dânsa, s-o ajungă și să-i ieie lada.

în Fata babei și fata moșneagului
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Povestea lui Harap-Alb" de Ion Creangă este disponibilă pentru comandă online cu o considerabilă reducere de preț, la doar -38.44- 15.99 lei.
George Coșbuc

Vântul

De fete mari e lunca plină,
Iar vântul, răsfățat copil,
S-apropie tiptil-tiptil
De pe sub fagi, de pe colină.
Și fetele cu drag suspină:
O, Doamne, Doamne, adă-ni-l!

Pe umeri blondele lui plete
Tresar și sar încetinel.
El e frumos și tinerel,
Dar e sfios când e cu fete.
Iar ele râd și râd șirete
Și pe furiș privesc la el.

El umblă ca la el acasă
Și-ascultă fetele ce zic;
Mai rupe-n palme câte-un spic
Și răsfățat apoi își lasă
Pe spate capul și nu-i pasă
De fete și de câmp nimic.

Și printre spice el șoptește,
Vorbind aiurea și-alintat!
Și, cum se plimbă-n lung și-n lat,
Cu fetele -mprietenește
Și din copil sfiios el crește
Flăcău întreg de sărutat.

Apoi ca-n glumă el le prinde
De mânecă, și-aprins de dor,
Își face joc prin părul lor,
În urmă brațul și-l întinde,
Pe cea mai dragă o cuprinde
Și-o strânge către el ușor.

Tot mai aprins, tot mai aproape:
Să te sărut, drăguțo, vrei?
Ce ochi frumoși ai, viorei,
Ca un întins adânc de ape.
De el nu-i nici un chip să scape
Și-atâta lucru-n urmă ce-i?

Ea stă la pieptul lui pierdută,
Dintâi cu ochii la pământ.
El zice-așa câte-un cuvânt,
Ea zice trei și-l tot ajută,
Și uite-l, uite-l c-o sărută
Ei, vezi tu, fetele cum sânt!

El a crezut că nu se poate,
Și iacă poți! Dar să te ții!
E greu să dai de căpătâi
Dar dacă dai, merg strună toate;
Și fata mult nu se socoate,
Când pierde mintea cea dintâi.

El o sărut-acum pe salbă,
Și fetele-mprejur se strâng!
Dar e prea mult! Am să mă plâng
La toți vlădicii, să dau jalbă!
Auzi, duci tu lume albă
P-un câmp cu oameni, ca-ntr-un crâng!

Ba ele-și mai desfac și sânul,
Și-n sân el li se joac-acum
Îl prind odată și-l sugrum,
Că prea s-obrăznici românul,
Auzi, dar cine-i el, păgânul,
Ca să-mi sărute fete-n drum?

Nu știe nimeni de-unde vine,
Și capu-i stă la sărutat!
De-ar fi măcar de-aici din sat
Voi, câți sunteți flăcăi ca mine,
Să-mi spuneți voi acum, e bine
Să faci ca vântul, nu-i păcat?

Adică stăi! Ce fată moare
Dac-o săruți puțin? Da zeu!
Cum aș voi să fiu mereu
Un vânt și eu, în zi cu soare,
De-ar fi numai secerătoare
O fată pe care-o știu eu!

poezie celebră de
Adăugat de SagittariusSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
George Coșbuc

Numai una!

Pe umeri pletele-i curg râu
Mlădie, ca un spic de grâu,
Cu șorțul negru prins în brâu,
O pierd din ochi de dragă.
Și când o văd, îngălbenesc;
Și când n-o văd, -mbolnăvesc,
Iar când merg alții de-o pețesc,
Vin popi de mă dezleagă.
La vorbă-n drum, trei ceasuri trec
Ea pleacă, eu mă fac că plec,
Dar stau acolo și-o petrec
Cu ochii cât e zarea.
Așa cum e săracă ea,
vrea s-o știu nevasta mea,
Dar oameni răi din lume rea
Îmi tot închid cărarea.

Și câte vorbe-mi aud eu!
Toți frații vorbesc de rău,
Și tata-i supărat mereu,
Iar mama, la icoane,
Mătănii bate, ține post;
blestemă: De n-ai fi fost!
Ești un netot! Ți-e capul prost
Și-ți faci de cap, Ioane!

Îmi fac de cap? Dar las să-mi fac!
Cu traiul eu am să mă-mpac
Și eu am să trăiesc sărac,
Muncind bătut de rele!
La frați eu nu cer ajutor,
Că n-am ajuns la mila lor
Și fac ce vreau! Și n-am să mor
De grija sorții mele!

-ngroapă frații mei de viu!
Legat de dânsa, eu să știu
Că am urâtei drag să-i fiu?
Să pot ce nu se poate?
Dar cu pământul ce să faci?
Și ce folos de boi și vaci?
Nevasta dacă nu ți-o placi,
Le dai în trăsnet toate!

Ori este om, de sila cui
Să-mi placă tot ce-i place lui!
Așa om nici vlădica nu-i
Și nu-i nici împăratul!
Să-mi cânte lumea câte vrea,
Mi-e dragă una și-i a mea:
Decât să mă dezbar de ea,
Mai bine-aprind tot satul!

poezie celebră de
Adăugat de SagittariusSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiA fost scris un comentariu până acum.
Spune-ți părerea!
Daniela Achim Harabagiu

Să trec pe lângă sentimente?

Eu nu știu nimic
Și văd puțin.
Dar, mai mult simt.
Mai mult decât oricine,
Simt aerul pe care îl respiri,
Cum îmi arde stomacul,
Simt mai mult decât pământul,
Udat de un potop,
Cum mă inundă
Lacrima, din suflet, din destin,
Din al tău ochi.

Eu nu știu nimic.
Și Doamne, câte mai am
De văzut, de aflat!
De simțit, de ce nu?
Să pot să simt,
Cum trece de mine
Dorul pe care mi-l lași!
Ar fi păcat,
Ca tinerețea-mi să treacă
Fără rost,
Pe lângă sentimente,
Să nu mai pot să simt
Un aer proaspăt
Și-o ploaie caldă
Ca pe un duș reconfortant!
Un râs puternic,
Să-mi iasă din plămâni.

Să-mi simt din nou puterea,
În mâini,
În cuget și-n voință,
vreau simt, trăiesc iar!

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
George Coșbuc

Vântoasele

Să ne ferească Dumnezeu
Și-audă-ne din cer cuvântul!
Mi l-a-nghițit acu pământul,
Și-atâta om aveam și eu!
Mi l-am întors în pat cu mâna,
Și-am fost la babe și la vraci
Și-am dat și milă la săraci —
Și mi-a murit la săptămână!

De suflet noi voiam să-l dăm
Și-l dedem gata-n mâna morții!
Era voinic; trăsese sorții,
Și-am tot zorit să-l însurăm.
Găsisem una mai de gazd㠗
Căci nu eram nici noi din drum
Dintâi n-o vruse nicidecum
Dar s-a mai dat și el pe brazdă.

Și ne-am gătit după puteri,
Cu lăutari s-aducem fata,
Cu vin și chef, precum e data —
Țin minte toate, ca de ieri.
Și câți nuntași! Să-i spuie pragul!
Și-afară ger, ca la Craciun.
Mireasa ici, dincolo nun,
Și-n mijloc el, mai mare dragul!

Și-așa deodată l-au cuprins
Călduri — c-a fost și cald în cas㠗
El a ieșit de după masă
Îmbujorat de vin și-aprins.
Și până să băgăm de seamă,
Vântoasele-și făcură rost—
Și dacă nu știu eu ce-a fost,
Atunci eu nu știu cum mă cheamă!

În curte el de vorb-a stat
Cu doi flăcăi. Și vezi, deodată.
Așa din vorbă așezată
Gemu cu glasul înfundat;
Apoi cu mâinile-amândouă
Și-a rupt cămașa de pe el —
Flăcăii spun, dar nu la fel;
Dar drept e cum vă spun eu vouă.

vâjâia vârtej de vânt,
Pe când vorbeau: plecase răul!
Și undele-nghițind flăcăul
L-au ridicat de pe pământ.
Și se făcu-n văzduh roșeață
Ca-ntr-un pahar cu sânge-umplut —
Băiatul meu era pierdut
Când s-a mai limpezit de ceață!

Ce-a fost apoi — la Dumnezeu
Sunt toate câte sunt să fie!
Ce-a fost apoi, pământul știe;
Dar spui ce-am auzit și eu —
Că l-au văzut fugind orbește
Se jură vameșul, de-i ceri,
Și doar el nu-i copil de ieri
Să nu-nțeleagă ce vorbește!

—"Venea ca un nebun spre rău.
Din jos de pod! Și cu mirare
Eu stam să văd ce gânduri are,
Că-n vad e apa până-n brâu.
Pe mal s-a desculțat în grabă,
Trecând prin râu. L-aș fi strigat,
Dar m-am temut că-i apucat
Și-mi prind cu Necuratul treabă.

Pe mal dincolo nu-l văzui
Să-și tragă cizmele-n picioare.
Fugea de-a razna pe răzoare
Desculț, așa — de maica lui!"
Vezi, nu i-au dat răgaz la multe!
Și eu l-am tot rugat frumos:
—"-mbraci măcar cevași pe dos".
Dar parc-a fost el om s-asculte!

Și-așa-n neștire l-au purtat
Cum nici nu te gândești cu gândul!
Trei sate l-au purtat de-a rândul!
Și-acolo, într-al treilea sat
Bătu-n ferestre la o cas㠗
Ei, vezi, și să te miri ce spun:
din om întreg te fac nebun,
Și din voinic, neom te lasä.

Ei spun așa ca s-a ținut
Cu văduva din cas-aceea.
Dar eu nici nu cunosc femeia —
Și-a fost apoi, că nici n-am vrut
Să știu de ea. Și-am stat întruna.
Am stat de el ca să-l însor,
Și el, văzând că-i tot dăm zor,
S-a lepădat de ea cu buna.

Și-acolo, Doamne, mi l-au dus,
De ne-a stricat tot rostul vieții!...
Și-l așteptam la horă, bieții,
Și, galbeni-ceară, când ne-au spus
Flăcăii, cari au fost cu dânsul:
Eu n-aveam lume pe pământ
Să știu pe care lume sânt,
Așa mă podidise plânsul.

A doua zi, pierit zăcea
În ieslea grajdului, pe paie.
Și-ar fi putut din el să taie
Bucăți-bucăți, că nu simțea.
N-avea putere-n el să-și tragă.
Nici sufletul, și-așa răpus
Zăcea pe țol cu fața-n sus
Cu ochii stinși și fără vlagă.

În două zânele l-au rupt,
I-au stors și sângele cu-ncetul
Căci nu putea să-și miște, bietul,
Nici ochii-n cap! Și i-au mai supt
Și glasul, ca pe muți lăsându-l;
Iar noi din gură-i n-am putut
S-aflăm ce-a fost și ce-a facut,
Și nu-i puteam ghici nici gândul!

Îi dase ceasul rău în drum!
De nu-mi ieșea atunci din casä,
Eu n-aș fi de copil rămasă,
Că l-aș avea băiat și-acum!
Așa... mi l-a-nghițit pământul
Și-atâta om aveam și eu —
Să ne ferească Dumnezeu
Și audă-ne din cer cuvântul!

poezie celebră de
Adăugat de SagittariusSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
George Coșbuc

O scrisoare de la Muselim-Selo

Măicuță dragă, cartea mea
Găsească-mi-te-n pace!
Pe-aici e vânt și vreme grea,
Și-Anton al Anei zace
De patru luni, și-i slab și tras,
Să-l vezi, că-ți vine plânsul,
Că numai oasele-au rămas
Și sufletul dintr-însul.

Apoi, să știi c-a fost război
Și moarte-aici, nu șagă:
Cădeau pe dealuri, dintre noi,
Ca frunza, mamă dragă.
Și-acolo-n deal, cum fulgera,
Un plumb simții că vine
Și n-avu loc, cât larg era,
Decât în piept la mine.

Mi-e bine-acum, și-așa socot
Că nu va trece luna
Și-oi fi scăpat de-aici de tot.
Dar vezi te rog de una:
Să nu mai faci cum ai făcut
S-aduni la tine satul,
De veselă că ți-ai văzut
Acasă iar băiatul!

Să vezi pe-aici și ciungi și-ologi!
Hristos să-i miluiască!
Tu mergi la popa-n sat să-l rogi
O slujbă să-mi citească.
Puteri de nu vei fi având
De plată, vorba-i lasă,
Că-i voi lucra o zi, oricând,
La-ntorsul meu acasă.

Pe Nuțu vi-l lăsasem mic,
Cu creștetul cât masa -
O fi acum ștrengar voinic
Și vă răstoarnă casa?
Făcutu-i-ați și lui la fel
Căciulă, cum am vrut-o?
Aveam o piele-n pod, de miel,
Doar nu veți fi vândut-o?

Nevestei mele să-i mai spui
Să-mi cumpere o coasă,
Cea veche nu știu este-ori nu-i
Și-o fi acum și roasă
De când rugina scurmă-n ea.
Să-mi văd, o date-ar sfântul,
Cum cade iarba-n fața mea
Și-mi bate-n plete vântul!

Ea lupte-se cum biet o știi,
C-așa ne dete soartea,
Că și noi ne-am luptat pe-aci
Cu greul și cu moartea;
Dar l-a ajuns și pe harap
Blestemele și plânsul,
Că noi i ne-am ținut de cap
Și-ntrarăm după dânsul.

Și i-am făcut, măicuță, vânt!
L-am scos detot din țară,
Măcar stătea pe sub pământ
Și nu ieșea pe-afară.
Și-am prins și pe-mpăratul lor,
Pe-Osman nebiruitul,
Că-l împușcase-ntr-un picior
Și-așa i-a fost sfârșitul.

Păi, ne ținea pesemne proști,
Să-și joace hopa-tropa,
Că nu puteam batem oști!
Dar poate taica popa
V-a spus de prin gazeturi tot -
El cum și-a dat juncanii?
Acum i-aș cumpăra, să pot,
Dar nu mai am, azi, banii.

doare-n piept, dar nu să țip,
Și-așa mi-e dor de-acasă,
Și-aș vrea să plec, dar nu e chip
vodă nu mă lasă.
Dar uite, nu e nu știu cât
O lună chinuită,
Și-o să te strâng de după gât,
Măicuța mea iubită...

........................

Așa mi-a spus Ion să-ți scriu,
Iubească-ți-l pământul!
Și-am tot lăsat, pân-a fost viu,
Și-mi țin acum cuvântul.
Să te mângâie Dumnezeu,
C-așa e la bătaie -
Și-am scris această carte eu,
Căprarul Nicolae.

poezie celebră de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Bartimeu

Isus trecea prin Ierihon.
Și cerșetorul orb, în zdrențe,
de jos, din colb, simți un zvon,
un ritm de pași în largi cadențe.
Isus trecea sub cer iudeu,
printre grădini cu rodii coapte.
Iar zorii se-nălțau mereu.
Dar pentru orbul Bartimeu
era tot noapte după noapte...

Isus trecea încet. Și-apoi
într-o solemnă fericire,
venea cu El un lung convoi,
ca o coloană de eroi
glorificând un rege mire.

Isus trecea. Și-un tremur sfânt
vibra în orb ca niciodată.
Ciulind urechile în vânt,
el prinse-n taină un cuvânt.
Și inima-ncepu să bată.

Simți ceva ca un fluid,
ca o mireamă de zambilă.
Și orbul a trigat livid:
— Ai milă, fiul lui David,
Isuse Salvator, ai milă!

Doi-trei, pe margini, se-ncruntară.
— Hei, cerșetor neobrăzat!
Ce strigi așa? Oricât e-amară,
tu poartă-ți crucea cum ți-e dat.
Rămâi în pace sub povară.

Dar orbul, fără căpătâi,
strigă mai fără de rușine,
mai fără teamă ca întâi:
— Ai milă, Doamne, și de mine!

Și S-a oprit Isus acum
pătruns de omenesca dramă.
Putea treacă? Nicidecum.
Și orbu-aude-un glas pe drum:
— Hai, îndrăznește, căci te cheamă!

— Mă cheamă? Cum... Chiar El?... Isus?
— Hai, nu mai zăbovi. Te-așteaptă.
— Pe mine chiar? Ce, alții nu-s?
Pe Bartimeu? Așa a spus?
Și orbul parcă se deșteaptă.
— Atuncea... tot ce-a fost... s-a dus!

Și ca nebun de bucurie,
se-nalță Bartimeu în vânt.
Stă drept acum ca o făclie.
Își scoate haina, o sfâșie
și-o zvârle... zvrr... zdup!... la pământ.

Atuncea... peste-o clipă, două,
eu voi vedea ca orice om.
Și-apoi cu mâinile-amândouă,
îmi voi zidi o casă nouă
și voi sădi pom lângă pom...

Așa... Eu nu mai sunt un blid
zvârlit în spini la oale sparte!
Eu pot munci... Hei, la o parte!
M-așteaptă fiul lui David!...

Dar ascultați. Ca peste veac,
se-aude lin un glas ca mierea.
— O, Batimeu, ce vrei să-ți fac?...
— Rabuni... sunt un orb sărac.
Nu-ți cer nimic... Numai vederea...

Apoi convoiul a pornit.
Într-o vibrare fericită,
un Nume sfânt era șoptit.
Și mii de pași au năvălit
călcând pe haina zdrențuită.

Iar haina a rămas în drum.
Căci nimeni mintea nu și-a pus
cu-o zdreanță bună pentru scrum.
Iar Bartimeu mergea acum
după Isus...
*

Și-acum Isus Mesia trece
încet și blând pe strada ta.
Mulțimea iarăși Îl petrece.
Dar tu-L privești crispat și rece?
Tu n-ai ce-I cere nici ce-I da.

Spre Solul dragostei cerești,
cei orbi, cei surzi aleargă-n stol.
Iar tu stai "demn", tu nu cerșești.
Și, iată, tu nu știi că ești
sărac și orb, și surd, și gol...

Convoiul totuși se oprește.
Stai mii de chipuri fără grai.
Un om aleargă și-ți șoptește:
— Isus te cheamă. Îndrăznește!
Te-așteaptă-n drum. De ce mai stai?

— Eu nu sunt orb. Orbi sunt destui.
Nici mut. Eu spun ce am de spus.
Eu inima n-o dau oricui.
Și nu cer milă nimănui!
— Hai, vino, totuși la Isus!

— Nu vreau de nimeni ascult.
Voința mea mi-e zeu și țel.
Eu vreau plăceri. Eu vreau tumult!
Isus... e sfânt. O, chiar mai mult!
— Hai, vino totuși, vinŽ la El!

Ascultă. Singur tu te minți.
Tu nu ești orb ca Bartimeu.
Tu vezi, auzi, vorbești și simți.
Dar, vai, cu ochii tăi prea strâmți
nu-L poți vedea pe Dumnezeu!

Ascultă. Cel ce te-a chemat
nu-i doar penumbra unui gând.
E Dumnezeu ce te-a creat,
e Fiul Său crucificat!
De ce nu vii la El plângând?

Ascultă. Nu te prinde teama?
Ai ochi. Atunci de ce nu vezi?
Nu simți ce fericire pierzi?
Te-așteaptă DUMNEZEU! Ia seama!

poezie celebră de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
George Coșbuc

La oglindă

Azi am să-ncrestez în grindă -
Jos din cui acum, oglindă!
Mama-i dusă-n sat! Cu dorul
Azi e singur puișorul,
Și-am închis ușa la tindă
Cu zăvorul.

Iată-! Tot eu cea veche!
Ochii? hai, ce mai pereche!
Și ce cap frumos răsare!
Nu-i al meu? Al meu e oare?
Dar al cui! Și la ureche
Uite-o floare.

Asta-s eu! Și sunt voinică!
Cine-a zis că eu sunt mică?
Uite, zău, acum iau seama
Că-mi stă bine-n cap năframa
Și ce fată frumușică
Are mama!

gândeam eu că-s frumoasă!
Dar cum nu! Și mama-mi coasă
Șorț cu flori, minune mare -
Nu-s eu fată ca oricare:
Mama poate fi făloasă
Că mă are.

Știi ce-a zis și ieri la vie?
A zis: – "Ce-mi tot spun ei mie!
Am și eu numai o fată,
Și n-o dau să fie dată;
Cui o dau voiesc să-mi fie
Om odată".

Mai știu eu! Și-așa se poate!
Multe știu, dar nu știu toate.
Mama-mi dă învățătură
Cum se țese-o pânzătură,
Nu cum stau cei dragi de vorbă
Gură-n gură.

N-am să țes doar viața-ntreagă!
Lasí să văd și cum să leagă
Dragostea – dar știu eu bine!
Din frumos ce-l placi ea vine -
Hai, mă prind feciorii dragă
Și pe mine!

Că-s subțire! Să mă frângă
Cine-i om, cu mâna stângă!
Dar așa te place dorul:
Subțirea, cu binișorul
Când te strânge el, să-ți strângă
Tot trupșorul.

Brațul drept dacă-l întinde
Roată peste brâu te prinde
Și te-ntreabă: "Dragă, strângu-l?
Și tu-l cerți, dar el, nătângul,
Ca răspuns te mai cuprinde
Și cu stângul.

Iar de-ți cere și-o guriță -
Doamne! Cine-i la portiță?
Om să fie? Nu e cine!
Hai, e vântul! Uite-mi vine
Să văd oare cu cosiță
Sta-mi-ar bine?

O, că-mi stă mie-n tot felul!
Să mă port cu-ncetinelul:
Uite salbă, brâu, și toate!
Și cosițe cumpărate,
Stai, -nchei și testemelul
Pe la spate.

Uite ce bujor de fată -
Stai să te sărut o dată!
Tu mă poți, oglindă, spune!
Ei, tu doară nu te-i pune
Să mă spui! Tu ai, surată,
Gânduri bune.

De-ar ști mama! Vai, să știe
Ce-i fac azi, mi-ar da ea mie!
D-apoi! N-am să fiu tot fată,
Voi fi și nevast-odată:
Lasí să văd cât e de bine
Măritată.

Că mi-a spus bunica mie
Că nevasta una știe
Mai mult decât fata, juna,
Ei, dar ce? Nu mi-a spus buna -
Și mă mir eu ce-o să fie
Asta una!

Brâu-i pus! Acum, din ladă
Mai ieu șorțu! O să-mi șadă
Fată cum îmi stă nevastă...
Aolio! Mama-n ogradă!
Era gata să mă vadă
Pe fereastă.

Ce să fac? Unde-mi stă capul?
Grabnic, hai să-nchid dulapul
Să mă port să nu mă prindă.
Salbă jos! Și-n cui oglindă!
Ce-am uitat? Închisă ușa
De la tindă.

Intră-n casă? O, ba bine,
Și-a găsit niște vecine,
Stă la sfat... toată-s văpaie!
Junghiul peste piept mă taie;
Doamne, de-ar fi dat de mine,
Ce bătaie!

poezie celebră de
Adăugat de SagittariusSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
George Coșbuc

Hora

E frumoasă și mireasa-
Ce te uiți a vreme rea?
Hai, țigane, cântă deasa,
Cântă, cioară, tropotită-
Dar când stau să-mi văd iubita,
Tot nu e ca ea!

Aoleu! când vânt de vară
Culcă iarba la pământ,
Când văd fete-n câmp afară
Și-aud mierla-n crâng, vecine,
Nu mai știu nimic de mine
Pe ce lume sunt!

Hai, săriți, flăcăi, ce sfântul!
După mine, că-i potop,
Bateți cu necaz pământul,
Că tot el ne-nchide gura.
Dați cu toți tropotitura,
Tot mai scurt, și trop!

Vezi așa te vreau, băiete!
Fetelor, săriți și voi.
Uite-l, , între patru fete!
Ciudă, zici? De ce să-mi fie,
Ciudă-mi e pe lume mie
Numai pe ciocoi.

M-a plesnit și ieri cu biciul.
Ici grămad-aș vrea să-l pui
Jos pe podini ca ariciul,
Și să-i joc, ca azi la nuntă,
Care sârbă-i mai măruntă
Pe spinarea lui!

Zic așa, dar facă-și placul,
Că-i bătut de Dumnezeu.
Nu-i cu capul întreg, săracul.
Și-o să-și afle singur plata-
Ce-mi tot strângi, măi nene, fata,
Las s-o strâng și eu!

cu plosca încoa, voinice,
Dacă-mi ieși ispită-n drum,
Sun-o întâi să văd ce zice!
-nchin, să-ți zic pe nume:
Când ți-o fi mai rău pe lume
Fie-ți ca acum!

Vinu-i bun și hora-mi place
Iar tu, Doamne, fă-mi ce vrei,
Numai pustnic nu mă face!
Fă- floare albă-n luncă,
Și-apoi ia-mă și m-aruncă.
Doamne, între femei!

Săriți lume, că se-ncinge
Moșul Dinu, hoț bătrân!
Uite-l, , parcă-i minge!
păziți acum, neveste,
mănâncă, moș cum este,
Măr luat din sân!

Tot așa și-așa și iară
Și ce-o fi să mai vedem.
Dac-or da tătari în țară
Ne-om ascunde-n vizunie,
Daca nu, noroc să fie,
Că noi chef avem.

poezie celebră de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Elena Farago

Micul vânător

Spunea Mihnea către câine:
- "Tare sunt voios, măi Pik!
Uite-ți dau un os și pâine,
C-am să merg cu tata mâine
Și cu tine merg, măi Pik,
Nu-mi mai trebuie nimic;

Am o pușcă-adevărată,
Am și sac de vânător,
De s-ar face "mâini" odată
Să-mi văd pușca încărcată
Și să văd și eu cum mor
Păsărelele din zbor...

Va muri vreuna oare
Când oi da cu pușca? - Dar
Am să stau să vad cum moare?...
Că eu plâng, mai Pik, și-mi pare
C-am să plâng și-acuma chiar.

Plâng, dar mama-i vinovată
Că tot spune că-i păcat,
Ce, nu știi? a plâns odată
Pentru-o pasăre-mpușcată
Și pe tata l-a certat
Că spunea că nu-i păcat...
Dacă spune tata, poate
Că-i așa cum spune, dar
Bine-ar fi, măi Pik, de toate
Păsărelele-mpușcate
Ar putea să-nvie iar...

Dar atunci la ce-ar fi bune
Gloanțe și alici și puști
Daca-n sac nu ai ce pune
Când te-ntorci -? atuncea, spune,
Pentru ce să mai împuști?

Și cum mergi cu sacu-n spate
De n-ai gând să-mpuști nimic,
Și ce sac mai am eu, frate,
Și ce haine încheiate
Cu butoni ce nu se stric'
Că-s de corn de cerb, măi Pik.

Ai să vezi tu mâni ce bine
Îmi sta mie vânător,
Merg cu tata și cu tine
Și-au să spuie toți de mine:
- "Ce mai pui de vânător!"...

Pui de vânător, vezi bine,
Dar cu mila ce mă fac?
Când mi-o spune tata - "Ține
Pușca drept, și trage bine!"
Ce mă fac, măi Pik, ce fac
Când va face pușca PAC,

Și-oi vedea eu păsărele
Moarte din pricina mea?...
Am să plâng mai rău ca ele...
Doamne, zău, ce de belele,
Vai de bucuria mea!...

Dar de-aș spune tatei oare
pân' deprind, aș vrea
Să merg doar la vânătoare
Și să-mi fac o țintă mare
Colo-n câmp să trag în ea?
Ce crezi tu, Pik, ar vrea?

Și să-l rog să-mi dea și mie
aduc ceva vânat?...
Uite-așa, halal să-mi fie!
Cine ar putea să știe
Că nu eu l-am împușcat?

Dar de cineva -ntreabă
Ce aduc în sac, pot eu
Să mai fiu copil de treabă
De-oi minți spunând în grabă
aduc vânatul meu?

Nu, măi Pik, întotdeauna
Le-am spus toate drept și-acum
trântesc gogea minciuna
Pentr-un "bravo" luat în drum
Pe nedrept?... Ba nicidecum,

Eu răspund vorbă curată
Cum e drept, și alt nimic; -
Că pe cei ce mint o dată
Nu-i mai crede nimeni, Pik.
Și rămân pe viața toată
Niște oameni de nimic".

poezie pentru copii de
Adăugat de Simona EnacheSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Catelusul schiop si alte poezii" de Elena Farago este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -8.00- 3.99 lei.
George Coșbuc

Trei, Doamne, și toți trei!

Avea și dânsul trei feciori,
Și i-au plecat toți trei deodată
La tabără, sărmanul tată!
Ce griji pe dânsul, ce fiori,
Când se gândea că-i greu războiul,
N-ai timp să simți că mori.

Și luni trecut-au după luni -
Și-a fost de veste lumea plină,
steagul turcului se-nchină;
Și mândrii codrului păuni,
Românii-au isprăvit războiul,
Că s-au bătut nebuni.

Scria-n gazetă că s-a dat
Poruncă să se-ntoarcă-n țară
Toți cei plecați de astă-vară -
Și rând pe rând veneau în sat
Și ieri și astăzi câte unul
Din cei care-au plecat.

Și-ai lui întârziau! Plângând
De drag că are să-i revadă,
Sta ziua-n prag, ieșea pe stradă
Cu ochii zarea măsurând,
Și nu veneau! Și dintr-o vreme
Gemea, bătut d-un gând.

Nădejdea caldă-n el slăbea,
Pe cât creștea de rece gândul.
El a-ntrebat pe toți d-a rândul,
Dar nimeni știre nu-i știa.
El pleacă-n urmă la cazarmă
afle ce dorea.

Căprarul vechi îi iese-n prag.
- "Ce-mi face Radu? î el întreabă,
De Radu-i este mai cu grabă,
Radu-i este cel mai drag.
- "E mort! El a căzut la Plevna
În cel dintâi șirag!

O, bietul om! De mult simțea
Radu-i dus de pe-astă lume,
Dar astăzi, când știa anume,
El sta năuc și nu credea.
Să-i moară Radu! Acest lucru
El nu-l înțelegea.

Blăstem pe tine, braț dușman!
- "Dar George-al nostru cum o duce?
- "Sub glie, taică, și sub cruce,
Lovit în piept d-un iatagan!
- "Dar bietul Mircea?" - "Mort și Mircea
Prin văi pe la Smârdan.

El n-a mai zis nici un cuvânt;
Cu fruntea-n piept, ca o statuie,
Ca un Cristos bătut în cuie,
Ținea privirile-n pământ,
Părea vede dinainte-i
Trei morți într-un mormânt.

Cu pasul slab, cu ochii beți
El a plecat, gemând p-afară,
Și-mpleticindu-se pe scară,
Chema pe nume pe băieți,
Și se proptea de slab, sărmanul,
Cu mâna de păreți.

Nu se simțea de-i mort ori treaz,
N-avea puteri să se simțească;
El trebuia să s-odihnească -
Pe-o piatră-n drum sub un zăplaz
S-a pus, înmormântând în palme-i
Slăbitul său obraz.

Și-a stat așa, pierdut și dus.
Era-n amiazi și-n miez de vară
Și soarele-a scăzut spre seară,
Și-n urmă soarele-a apus,
Iar bietul om sta tot acolo
Ca mort, precum s-a pus.

Treceau bărbați, treceau femei,
Și uruiau trăsuri pe stradă,
Soldați treceau făcând paradă, -
Și-atunci, deștept, privi la ei
Și-și duse pumnii strâns pe tâmple:
"Trei, Doamne, și toți trei!

poezie celebră de din Balade și idile (1891)
Adăugat de Ion BogdanSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

În noaptea albă de Crăciun

... În seara sfântă de Ajun,
Ne așezam, tăcuți, la masă...
Era plăcut și cald acasă,
În noaptea albă de Crăciun.
Și mama,-n vatra cu tăciuni,
Trăgea sub pirostie focul,
Scânteile duceau norocul
Pe coșul casei plin de lumi.
C-o stea din el, plecam și eu,
Cum pleacă-n cer o rugăciune,
Sperând la clipa de minune,
Ce-înseamnă-n viață Dumnezeu...
În zori de zi, o luam, de zor,
Cu steaua mea din jar culeasă,
S-ajung, prin sat, din nou, acasă,
Precum un mag pe-un drum de dor.
Credeam că vin din cer, de sus,
spun steaua-n zori răsare,
Să duc prin case-o veste mare
Că s-a născut în noi Isus...
Mergeam prin zori ca un cuvânt
Ce se năștea din casă-n casă,
Cu steaua magică culeasă
Din cer, cu focul din pământ.
... Priveam în jar, cu ochi de gând,
minunam la ce-o să fie,
Când vom ieși din pribegie
Și ne-om întoarce pe pământ...
... Dar steaua mea era doar semn,
Cules din vatra cu corlată,
Din lumea noastră, așezată
În case vechi, cu porți de lemn...
... Însă-a venit de-atunci un nor
Iar cerul nu mai arde-n stele,
Azi, sunt cu toate-ntre zăbrele
Și tot pământ-i orb de zbor...
... În noaptea sfântă de Crăciun,
Ajung din nou la noi acasă,
M-așez, târziu, pe-un strop de masă,
Prin ce-a fost ieri, cu ce-i acum...
.........................................
... Era tot ziua de Crăciun...,
Dar mama mea, demult murise,
Iar coșul casei, plin de vise,
Era acum morman de fum...
... Am să pornesc din nou la drum,
Dar casa noastră din răscruce,
S-a dus și numai poate duce
La ce-a fost ieri, prin ce-i acum...
... pregătesc plec din sat,
Când voi zări, în ochi, lumină,
Și când cocoșul, din grădină,
Va fi la primul lui mimat.
Am doar pe gând, din cer, o stea,
Cu mări de foc și flori de gheață,
Și-am s-o aștept, ca-n dimineață,
-apară iar în viața mea...
Dar, acea stea din timp s-a dus
Și-n zori de zi n-o să apară,
ducă-n lume-o veste rară...,
Căci a murit, în noi, Isus.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Adevărul unui lup

Sunt doar un lup ce-n lumea lui trăiește
Știind ce-i greu, știind ce e ușor,
Știind timpul nu îmbătrânește
Decât pe-acei ce a trăi nu vor.

N-am teamă să trăiesc în libertate,
Și să-mi asum ce știu că am făcut,
În lumea-aceasta, ce-n singurătate,
Pune-n mormânt chiar propriu ei trecut.

N-am semne și puțini vor vrea să creadă
Că sunt cel ce a fost și va tot fi,
Ce s-a lăsat pe sine decadă
Ca să nu-și știe viața-n travesti.

Stau iar, acum, în margini de răscruce,
Și tot privesc pe drum, în lung și-n lat,
Un singur drum știu că mă poate duce
Spre adevărul ce-i deja-ntâmplat.

Spre înapoi nu-i niciodată calea
Prin care se trăiește ce a fost,
Ci doar o formă de-a trăi mirarea
Că viața nu își are nici un rost.

Și, cam la fel, spre stânga, văd pornirea
Unui vârtej ce nu e de oprit,
Care ucide tot, și omenirea,
Mințind, în el, din plin, a nimerit.

Spre dreapta pot să merg fără să-mi pese
Că trec prin timp, voind ocolesc
Conturul unei pregătite lese
De-a mă lega la gard să îl păzesc.

Doar înainte știu că mi se poate
fiu tot lup și liber trăiesc,
Să știu că-n viață pot avea de toate,
Destinul, întreit, să-l împlinesc.

Sunt doar un lup, ce-n lumea lui trăiește,
Așa-s văzut de cei nevăzători,
Și după legea lumii, omenește,
Sunt aspru judecat, adeseori.

Dar tot mă simt, în forma cea mai pură,
Original, precum am fost creat,
Făcând, din drumul drept, o scurtătură
De pasul meu tăiată apăsat.

Și știu, mergând la pas, cum trece noaptea,
Așa cum știu câți pași fac într-o zi,
De-aceea, de-aș putea vorbi cu moartea,
De nemurirea mea i-aș povești.

Am stat prea mult, iar ultima răscruce
Îmi este dată să-mi reamintesc
Că mi se dă să duc doar ce pot duce,
Drumul să-l merg, uitând să mă opresc.

poezie de din Dincolo de praguri (30 august 2013)
Adăugat de Daniel-Dumitru DarieSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Fiul cel mai mic

Odată o pildă Domnul nostru-a spus
C-un om bogat ce avea doi fii
Dar fiul cel mai mic s-a dus
Să bată-n lumea mare doar câmpii

Iar fiul cel mai mare la casa părintească
Rămas-a să lucreze pe-al tatălui ogor
Cu muncă și cu sârg viața să-și trăiască
Acasă dar clădindu-și prin muncă-un viitor

Și fiul cel mai mic averea și-a pierdut
Cu fetele stricate și oamenii cei răi
Sărac curând ajunse și-un om necunoscut
Căci a călcat porunca — de la părinții săi

Și-a fost lovit amar de atâta sărăcie
Căci el ajunse la porci îngrijitor
Chiar el ce-odată avese — atâta bogăție
În zdrențe ajunsese ca orice cerșitor

Însă prin neagra noapte un glas el auzi
Întoarce-te acasă căci tatăl tău te așteaptă
Și el la sânul lui din nou te va primi
Căci el e atât bun — și tatăl tău te iartă

Și iată dar băiatul spre casă a plecat
Iar tatălui îi spuse ceva — fiu-i se va-ntoarce
Și tatăl lui nerăbdător mereu l-a așteptat
Acasă dar voind ca să-l primească-n pace

Când iată dar pe drum venea din depărtare
Un chip necunoscut — creștea și tot creștea
Când tatăl îl aștepta cu atâta nerăbdare
Căci pe băiatul lui acasă din inimă-l voia

Și iată chipu acela mai mare și mai mare
Cine-o fi oare — or" n-o fi chiar băiatul meu
E el — și se avântă deodată-n alergare
Și-n brațe îl cuprinse chiar pe băiatul său

O fiul meu o fiul meu — ce mare bucurie
Iar să te revăd acasă c-ai venit
O să te îmbrac ca fiu și-o să-ți dărui o mantie
O fiul meu — o fiul meu iubit

Eu nu sunt vrednic ca numele să-ți port
Șoptise fiul cel mai mic cu atâta întristare
Dar tu ești fiul meu și eu îți dărui tot
Căci dragostea arde cu atâta frământare

Aduceți haina cea mai bună pentru al meu băiat
Și puneți-i inelu-n deget căci astăzi îl primesc
Se-ntoarce fiul meu acasă și atât m-a bucurat
Căci dorul azi mă face mai mult să îl iubesc

A fost pierdut — dar s-a găsit și iată-l lângă mine
S-a-ntors băiatul meu acasă și eu în sărbătoare
Iarăși îl primesc căci nu e orișicine
E mare bucuria — o vai e atât de mare

Dar fiu ce rămase acas㠗 rămăsese-n curte
Nu vrea să intre-n casă căci tatăl l-a primit
Pe fiul cel mai tânăr ce nu voi s-asculte
Și-averea lui întregă el și-a prăpădit

Doi oameni iat㠗 în față ni se arată
Fiul cel mai mare în casă ce-a rămas
Dar inima lui crudă pe fratele nu-l iartă
Și nu-l mai vrea în casă nici măcar un popas


Și fiul cel mai mic ce-acum el s-a întors
Din nou la tatăl său și care l-a crescut
Dar nu mai vrea nimic căci iată e pe dos
Știe averea — praf el a făcut

Eu văd în fiul cel mai mare — îl văd pe Israel
Iar fiul rătăcit — neamurile care
Își văd distrusă viața și-l vor pe-al vieții Miel
Căci vor ca să se scape de moarte și pierzare

Fiul cel mai mic la tatăl s-a întors
Și astfel fu găsit din plin de tatăl său
Dar fiul cel mai mare era neserios
Deși era acas㠗 era în sine rău

El nu vedea iubirea și n-o înțelegea
Trăind dar în belșug și fără suferință
Tot că-i aparține lui — însuși el vedea
Și nu-i păsa nicicum de-a fratelui ființă

El nu privea prin Duhul ci numai doar prin fire
Vroind aibă totul vroia numai avere
Cum fratele mai mic odată în neștire
Așa gândi odată firea doar cum cere

Tatăl Cel din ceruri vrea să ne desprindă
De tot ce avem aicea averi și chiar comori
În El să ne încredem viața-ni depindă
De-a Sale slăvi din ceruri — și nu de-ai firii zori

Și nu dar de pământ de bunuri și averi
Ci doar de Fiul Lui Isus — pe veci să fim legați
Căci El este Lumina ce ne-a adus de nicăieri
Și ne-a luat cu Sine să-i fim pururea frați
31-10-2019 mănăștur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Daniela Achim Harabagiu

Greierele gospodar

Lui rapsodul, povestitul
Și vestitul nostru greiere,
Nu-i mai place cântecul,
S-a gândit să... treiere!

Și într-o zi pe la chindie,
Strânse gașca greierească,
Și apelând la măiestrie,
Îi și puse muncească,

Pe toți greierii din vale,
Într-o grabă fără margini,
Nu-i scapă nimic în cale,
Îi chemă, le dădu sarcini.

Și-adunară cât un munte,
Ca să-l pună în cămară,
Bob și grăunte cu grăunte,
Ditai lanul de secară!

Auziră gălăgie, surioarele furnici,
Și vin toate, dau năvală alarmate,
Înarmate până-n dinți
Cu lopeți, cazmale, sape,

Să își apere moșia
De greierașii calici,
Și tradiția și glia;
-Ia mai plecați voi de aici!

vedem acum ce face
Gospodarul, dacă iese tărăboi,
Chiar dacă el poate vrea pace,
Ia să vezi ce mai război!

Ce război, revendicare,
Nu se bagă în vorbire!
Doar fuga îi dă scăpare,
Fără pic de zăbovire!

Și-n concluzie, acum,
Se pare că el nu poate,
Nici așa, și nici oricum,
schimbe povestea, frate!

poezie pentru copii de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiA fost scris un comentariu până acum.
Spune-ți părerea!
George Coșbuc

La pârâu

Venea pe deal, voios cântând
Flăcăul;
Pe-un umăr coasa legănând,
Venea fără nici un gând
Flăcăul;
Dar iată-n drum îl află râul,
În drum, în drum, dar ce-i în drum?
Pârâul;
Așa de lat și chiar acum!

Dincolo câmp și lan și flori,
Ei, cată!
Și doine și secerători;
Pârâu-i lat, și să nu mori?
Ei, cată!
Și-n grâu, ei, bată-mi-l să-l bată!
În grâu, în grâu? Dar ce-i în grâu?
O fat㠖
Înoată-n spice până-n brâu.

"Să n-ai, Catrino, zi de rău!"
Ea tace.
"Ei, iacă naiba de pârău,
Mi-l puse focu-n drumul tău!"
Ea tace.
Deloc o vorbă! Sa preface.
Deloc, deloc, de ce deloc?
Că-i place
Și vrea de el să-și bată joc.

"Ai, , copii acasă mulți?
Ei, iaca!
Nu vii, urâto, nu m-asculți?
De dragul tău să mă desculți?
Ei, iaca!
Mai bine plec!" Și dânsul pleacă.
Dar ea? Dar ea? Ce-și zice ea?
treacă!
Să facă-n urmă cum o vrea!

Văzându-l, însă, c-a plecat,
Ea-și pune
Deoparte snopul: – "M-ai chemat?"
El mâna peste ochi mirat
Și-o pune.
– "Să-ți spun ceva! Cuvinte bune!"
– "Să spui, să spui! dar ce să spui?
Ei, spune!
Dar iute, vezi, că vreme nu-i!"

– "Haide, treci pârâul! Ce te-ntreci,
Catrino!"
– "Nu vreau, auzi! De ce nu pleci?"
– "Dar nu-i cat Oltul, poți să-l treci
Catrino!"
– "Vecine, nu!" – "Ba da, vecino!
Nu vreai? Nu vreai? De ce nu vreai?
Haid' vino!
De-atunci și peste mări treceai."

"Ei, iaca, viu! Dar de nu-mi spui
Vro veste,
Zi bună între noi de-azi nu-i!"
Știa doar fata felul lui!
Vro veste,
De unde-o iei, dacă nu este?
Apoi, apoi? Ce-a fost apoi?
Poveste –
Tot eu să spun? Ghiciți și voi.

poezie celebră de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Bogdan Petriceicu Hasdeu

Ștefan și Radul

I

Ștefan cel Mare,
Acela care
Păreche n-are
Sub sfântul soare,
Duce o ceată
Moldovenească
În loc de plată
Să-și dobândească
Pradă bogată
Și voinicească.

Radu cel Mare,
Acela care
Păreche n-are
Sub sfântul soare,
I-a pus în cale,
Păzind moșia,
În deal și-n vale,
Câtu-i câmpia,
Cetele sale
Din Muntenia.

Mare-i și-i mare
Din ei orcare
Și samăn n-are
Sub sfântul soare;
Dar din păcate,
Doi fii d-un tată,
Meniți a bate,
Lifta spurcată,
Frate cu frate
Stau să se bată...

II

Ștefan-Vodă pleacă-n zbor
Pe cea iarbă de mohor
Denaintea oștilor,
Pân' ce iată că-ntâlnește
Întâlnește și chitește,
Și chitește vitejește,
C-un stejar de buzdugan
Pe cel Radu, domn muntean;
Și-l chitește, mări, drept
Lângă inimă în piept:
Parcă fulgeră și tună,
Sună greu și greu răsună!

Radul stă nevătămat,
Căci la sân mi-i înfășat
Cu pieptarul fermecat;
Buzduganul sare-n vânt,
Apoi cade la pământ,
Iar pe locul ce cădea,
Pământul se deschidea,
Și-n gâtleju-i destupat,
Cu năvală au intrat,
Supt o negură de prav,
Buzduganul cel grozav!

Radu-Vodă, mânios,
Își aduce mâna jos,
Și când o rădică sus
Cea măciucă s-a și dus,
Despărțindu-se de mână
Ca un trunchi din rădăcină;
Dar nu merge butucește,
Ci străbate vulturește,
Pân' ce iată c-a găsit
Pe cel Ștefan, domn vestit,
Fără teamă, fără frică,
Fără grijă de nimică,
Numai de Tatăl Cel Sfânt
Ce-i în cer și pe pământ!

Ștefan-Vodă, cum vedea,
Iute paloșul scotea,
Și de feru-i oțelit,
Pe unde-i mai ascuțit,
Măciuca s-a poticnit;
Ș-apoi iată
dodată
Dintr-o singură bucată
Două țăndări se făcea,
Una-n dreapta se ducea,
Alta-n stânga rătăcea,
Și pe locul ce cădea
Toate-n țărnă le trântea
Și-n pământ se mistuia!
Vezi că cine-i pui de zmeu,
Fie greul cât de greu
Mi-l ajută Dumnezeu;
Și când doi români se bat,
Nu-i nici unul mai bărbat!

III

Pe cel pisc perdut în nor,
Stă un șoim nemuritor,
Care-și aducea aminte
Multe zile denainte,
Căci trei veacuri au trecut
De când mă-sa l-a făcut
Și de-atunci
Pe munți și-n lunci
Fost-au iarnă, fost-au vară,
Dar el tot trăia în țară,
Fost-au vânturi, fost-au ploi,
Dar el tot ședea la noi.

Agerul șoiman bătrân,
Frate neamului român,
Se uita de sus cu jale
La cei doi voinici din vale,
Și-și grăia în graiul său:
"Când eram mai tânăr eu,
Moldovenii
Și Muntenii,
Ardeleni
Și bănățeni
Încă nu erau pe lume,
Toți purtând un singur nume...
Dare-ar Domnul să mai dea
Iar așa să-i poci vedea!

Ștefan-Vodă năzdrăvan
Auzea pe cel șoiman:
Auzea frate pe frate;
Și dând arma după spate,
Zice: "Radule fărtate,
Nu-i cu cale a ne bate!
A ne bate nu-i cu cale,
șoimanii plâng de jale!
Arz-o focul dușmănie,
rămâi tu la domnie
Și-mi dă fiica-ți de soție:
Cu domnia-ți n-am ce face,
Dar domnița mult îmi place!"

— Taci, Ștefane, barbarie,
Pe Măria n-o dau ție!

— Nu fi câne, Radule,
Radule fărtatule!
Ți-am mai zis o dată, măi,
Tu-n domnie să-ți rămâi:
Decât țară de la tine,
Iau mai bine
Țări vecine
De la limbile străine,
Dar nevastă vreau de-o viță:
Porumbel și porumbiță!
Dă-mi-o dară să mi-o dai,
Că de nu, amar și vai:
Șoimii plâng, corbii vor râde
Între noi de ne-om ucide!

— Taci, Ștefane barbarie!
De-ar mai fi ore să fie,
Pe Măria n-o dau ție;
Iar de-ți trebui pământeancă,
Ia-ți muiere moldoveancă!

— Lasă gluma, Radule,
Radule, turbatule!
Până-i treaba la cuvânt,
Zicu-ți eu cuvântul sfânt:
rămâi tu la domnie
Și-mi dă fiica-ți de soție,
Căci simțesc un aprig dor,
Dor de falnic viitor,
Ca să-mi facă ea fecior,
Fecior mie,
Nepot ție.
La doi domni o seminție,
Bun la sfat și bun la mână,
Fire neaoșă română,
Din vulturul muntenesc
Cu zimbrul moldovenesc;
Și de-i vrea tu, de nu-i vrea,
Eu mă jur c-o fi a mea!...

IV

Lumea-i lume; vremea trece,
Iat-o lună, iată zece,
Iată c-a trecut un an.

La Suceava-i bucurie
C-a făcut doamna Mărie,
A făcut un băietan.

Crească mândru cât e bradul,
Ca-i nepot lui vodă Radu
Și-i fecior al lui Ștefan!

poezie celebră de
Adăugat de SagittariusSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
cumpărăturiCartea "Aghiuta. Foaie umoristica satirica si critica" de Bogdan Petriceicu Hasdeu este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la -52.50- 39.99 lei.

* * *

hai, intră,
așează-te cât mai aproape,
și gustă din restul dulceții de prune
când câinele meu bate trist din pleoape,
tu privește-l în ochi
și cu zâmbetul spune-i:
- uite, fotoliul în care demult n-am mai fost
și ar vrea să mă strângă ca pe vremuri
în brațe...
- ce fac?!
stai puțin acolo
pun niște lemne pe foc
căminul e rece și strigă la mine cu voce de gheață
- sunt bine
desigur că sunt bucuros
am noroc că iar ai intrat pe la mine
chiar de e ultima dată
un an a trecut de când nu ai mai fost,
așez
un an m-am zbătut ca un pește pe maluri
de bine dacă vrei
- deschide te rog frigiderul și scoate din el tot ce vezi
astă seară doar vară s-a dus,
și toamna lovește în mine
și strânge te rog de pe masă slănină și coajă de ceapă și spăla vesela,
te rog
cât e lingura-mi plină cu apă...
îți spun
- uite sunt mai cuminte,
mai matur,
mai așa nu știu cum
dar și tu te-ai schimbat
în cuvinte parcă torni gingășie de fum
și te rog,
nu-ți feri ochii,
vreau o seară întreagă
în ei ca pe vremuri-adânc privesc
și mai vreau șoptesc înc-o frază banal de banală,
însă iată o calc,
o strivesc
și ceasornicul ăsta pe masă
sună parcă a dimineață
și ecoul lui trist în timpane leagă cuie de ține cu ațe,
- mie-mi par zornări de ciocane
te rog
tot mai rar să mai intri
- cum am spus?!...
Da desigur
mai des... dacă vrei,
poți să-mi scrii
uite-i toamnă
deja e răcoare,
și afară-i o ceață lăptoasă
vezi să nu te răcești la picioare
ai drum lung de făcut pân-acasă...

poezie de (5 septembrie 2013)
Adăugat de Iurie OsoianuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Daniela Achim Harabagiu

Un fel de autoportret

Eu sunt cum trebuie fiu.
Sunt așa, și sunt pe dincolo;
Sau sunt pe dincolo și nu sunt așa.
Dar, nici nu vreau fiu
Cum trebuie acolo,
Ori sunt cum trebuie
fiu dincoace.
Dar cine știe cum trebuie fiu?
Și cine vrea să fiu cum trebuie ;
Și cine așa și pe dincolo,
Pe dinăuntru, pe dinafară,
Peste tot ce e, ce sunt,
Ce mă-nconjoară,
Ce mișcă, ce moare,
Ce-i bun, ce-i rău și ce doare;
Ce naște, ce duce
Pe dincolo și dincoace de noi,
Din noi, și pe dincolo și pe dincoace,
În lumi stelare, milenare,
Ce sunt sau nu sunt?
Eu sunt cum sunt,
Că sunt sau nu sunt:
Pe dincoace, așa și pe dincolo!

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

După un chef

După-un chef de-o noapte plină,
Vin acasă-n zori de zi.
Soarele pe cer s-alină,
Din prag, soața îmi zâmbi.
Cum în casă am intrat
Ea în brațe m-a luat.
Nu-mi așază de mâncare,
Nu-mi dă patul de culcare,
Franș, îmi zice, vrea să facă,
Să mă vândă ca pe vacă!
Ea de mână mă luă
Și la târg se-avântă.
Bucuroasă c-a ajuns
La geambaș iute s-a dus.
Discutase, nu prea mult.
Cred c-a obținut ce a vrut.
Iar geambașu-n gura mare
Strigă fără încetare:
- Hai la bărbat de vânzare!
Lăudând cu vorbe mari,
Mai ceva ca pe măgari.
Ascultându-l eu așa,
Mai că-mi vine a striga:
"E minciună tot ce spune,
Vrea s-adune multă lume!"
Deodată-n jur se adună
Lume multă, lume bună.
Doamne care mai de care
Vrea să dea un preț mai mare.
Veni una cât un cal,
Ea credea că sunt măgar.
privi, se socoti,
Cu geambașu-un pic vorbi.
El răspunse bucuros:
- E-un bărbat încă frumos.
Și e bun cum altul nu-i!
Dar ce pot eu săspui!?
Și-n București de-ai căuta
Nu găsești așa ceva.
Ea, analizând în grabă,
Auzii cum ea -l întreabă:
- Dar la pat, îi bun, îi bun?
El răspunse:
- Îi bun, îi bun!
Cum se culcă, doarme tun!
- De băut, se-mbată des?
- O... e lucru de-nțeles.
Orice bărbat, se știe,
Trece pe la prăvălie.
Când primește el salarul,
E prieten cu paharul.
Bea o sută, poate două,
Cu prietenii, vreo nouă.
Dar când a ajuns acasă,
Restu-l pune tot pe masă.
Niciun ban el nu-și oprește,
Că doar dă, Doamne ferește,
El familia-și iubește.
Ce-nțelese doamna oare
De dă prețul așa de mare!?
Geambașul bucuros
Spre soție s-a întors.
Întrebă de prețu-i place
Târgu' ea îl poate face.
Soața stă și se gândi
Și pieziș mă și privi.
Eu cu ochii în pământ.
Strigă ea:
- Încă nu-l vând!
De știam că-i așa bun,
Nu băteam atâta drum!

Dragi confrați,
Tot ce faceți gândiți bine,
Ca să nu pățiți ca mine!
Nu se știe soața ta
Ce geambaș o mai avea.
Și-o să te trezești deodată:
Ești vândut ca pe o vacă.

poezie de din Memoria clipei,Dorohoi, 2017 (2017)
Adăugat de Adrian TimofteSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info

Fani pe Facebook