Un pipăruş modern

A fost ce-a fost. De n-ar fi fost,
Achim ar fi şezut acasă;
Dar după ce Savinca lasă
Pe-Achim în ajunări şi post,
El, zău! nu face lucru prost,
De-şi cată draga-i jupâneasă.
Dar vezi! Achim era-nsurat
Cu fata lui Mihai Terinte:
Femeie bună şi cuminte,
Cum alta nu găseşti în sat,
Şi oablă-n mers şi dreaptă-n stat
Şi rumenă, părea o fragă-
Rar om, să n-o găsească dragă!
Avea doi ochi de brebenei,
Să mori cercând viaţă-n ei;
Şi-avea obraz rotund, molatec;
Deci nu-i mirare, dragii mei,
Savinca da din ochi scântei
Şi-Achim era tot-tot jeratec.
Dar într-o zi – poznit itos!-
Savincă-n sus, Savincă-n jos,
Savinca taie cruce-n grindă:
Din casă iese până-n tindă,
Din tindă iese până-n drum,
Din drum – "Dar flacără şi fum
Şi patruzeci de zmei şi-un drac
Şi mai pe-atâţia draci cu frac!
S-a dus Savinca, dus? Pojar
Şi-un car de draci şi mai un car!"
Achim se plânge-acum degeaba:
Savinca-i dusă! Gata-i treaba!
Ea face noduri la năframe
Şi pleacă-n ţară fără teamă;
Scăpat-a de jandarmi şi vămi,
Căci pe la vămi cum bag de seamă
Nevestele cam rar dau vamă!
Achim Cotor al lui Ignat
Rămase ars de supărat.
Ce zmei! Fără nevastă-i lesne
Să fii desculţ şi dezbrăcat:
Sumanu-i subsuori crăpat
Şi cioarecii-i sunt rupţi în glezne,
Pieptaru-i ros şi destrămat –
Şi-Achim se teme-a prinde acul,
De ce să-l prindă? Prindă-l dracul!
Prin casă-i nor întreg de fum,
Prin oale nu-i nimic acum
Şi-apoi să fim mai scurţi şi repezi,
Achim e singur, stă ca-n drum,
Şi dinţii lui pocnesc de strepezi,
Dar nu pocnesc c-aşa li-e firea,
Ci foamea aduce pocnirea.
"Nu-i modru, nu! De ce stau par?
Îşi zice, el: Ce dracu-i asta?
Mă duc ca să-mi găsesc nevasta;-
Mă duc, duc, zău! Plec astăzi chiar!"
El îşi tocmeşte deci opinca
Şi pleacă-n ţări după Savinca.
P-un cal ce varsă foc pe guri
Şi veci de veci nu s-osteneşte
Şi-i văr cu tufa din păduri,
Achim Cotor călătoreşte
Trei zile lungi de lungi torturi,
Şi-a patra zi, cam pe-nserate,
La Crai-din-Peşteră s-abate.
Vestitul crai, măcar e crai,
Nu-i vrednic preţ de trei surcele;
Dar trei groşiţe dacă-i dai,
Te poate ridica prin stele,
Cât poţi să dai "bon jour" cu ele.
Achim Cotor i-a povestit
Din fir în păr tot adevărul,
Zburlindu-şi de mânie părul.
– "Ei vezi! Savinca mi-a fugit!-
Mă râde-acuma tot norodul,
Că stau de foame să rod podul:
Şi mult mă mir, de ce nu-l rod?
Să-i fie-afurisit prohodul
Şi-i facă dracii-n gură nod!
Dar fii bun, cată-n păscălie
Şi-mi dă din bobi cuvânt curat,
Savinca-n ce pământ să fie?
De cine zmeii s-a legat? "
Cel Crai-de-Peşteră suceşte
De trei ori capu-i luminat,
Apoi înşiră bobi pe sită,
Vrăjind cu voce răguşită;
Începe-apoi la descântat,
Tocmindu-şi barba ca păunul:
– "Voi patruzeci şi-n capăt unul!
Ieşiţi în stele şi-n văzduh, –
Vă dau amână pămătuf
Şi mături groase şi-nnodate
S-aduceţi pe Savinca-n spate!
Din lut şi pietre şi din râu,
Din sfântul trup al lui moş Soare,
Din câte-s vii şi-ascultătoare!
Din flori de mac, din spic de grâu,
Din mintă creaţă, pădurea ţa,
Cu dragoste la Savinca-n braţe,
S-o văd pe bobi şi s-o cunosc..."
Şi-aşa tot hodoronc şi tronc,
Din fălci mereu se-nvârte crugul,
Că aşa-i, vezi Doamne, meşteşugul!
– "Măi frate Chim! Eşti norocos –
Vorbeşte iară păscălăul,
Să nu ne mai audă răul!
Vezi bobul est mai negricios?
Arată drum şi zile bune,
Că vezi tu, bobul ăsta spune:
Savinca ta nu ţi-a fugit!
Savinca ta s-a prăpădit,
Umblând pe deal după căpşune.
Dar om eşti tu cu mult noroc!
O poţi afla ca scrisă-n carte,
Vezi bine, că-i pe drum departe –
E chiar la craiul Poloboc.
Dar ştii tu ce? Pleacă pe loc!
Tot mergi spre răsărit de vară,
Tot mergi, dar nu te mai opri, –
Şi când d-un deal te vei bufni,
Opreşte-te, căci eşti în ţară!
Şi-aici de nu vei isprăvi
Nimic, ia un fuior, fă aţă
Şi caut-un pom şi-te acaţă!"
Achim porneşte. Ars de foc
Se duce, duce; d-apoi unde?
Nu ştie singur, ci-şi răspunde,
Că-n ţări la craiul Poloboc.
Drum bun, Achime, şi noroc!
S-a dus o săptămână întreagă –
Dar nu ştiu cum a rătăcit,
Ca nu mergea spre răsărit,
Şi astfel, fără să-nţeleagă,
Ajunse-ntreg şi fericit
La toarta galbină de-aramă;
La capul lumii, bag de seamă.
Şi ce gândiţi? Achim era
Cu nenoroc ori desperase?
De unde zmei! Se bucura,
Cât sta din piele mai sa iasă!
Pe el de mult îl tortura
Dor greu, de-a sta cu sfinţi la masă:
Şi-acum în orice caz va sta!
Dar cum? Achim citise-n carte,
Că sfinţii-şi au crăimea lor
Şi-apoi pe sfinţi cam binişor
Chiar toarta galbină-i desparte
De celălalt lumesc-popor!
Şi-acum Achim-trei paşi, oh, bată-l!
Şi iată-l sfânt, ca sfinţii, iată-l!
Dar ăşti trei paşi au fost cam grei:
Sufla un vânt, iubiţii mei,
Atâta de nebun şi tare,
Cât munţi în aer ridica
Şi prin văzduh îi legăna.
O poznă şi minune mare,
Că n-a rămas pom la pământ,
Toţi pomii fluturau în vânt,
Gândeai că au pornit tătarii,
Răzmeriţi cu solomonarii!
Iar biet Achim era mai-mai
Să zboare precum zboar-un pai –
Dar el scuipă o dată-n barbă,
S-aşterne iute la pământ,
Se prinde-apoi de-un fir de iarbă
Şi-vântul doară-i numai vânt!
Cu greu trecu pe-aici Cotorul
Şi se plângea că-l poartă dorul
Prin ţări, cu gând să fie sfânt!
Că vezi, mă rog! Pe-aici e locul
Pustiu şi numai pipirig –
Şi zău, p-aici aşa-i de frig,
Cât crapă-n trei şi-n opt cojocul,
Se face bradul tot covrig
Şi-ngheaţă flacăra şi focul!
Dar el, Achim, avu norocul!
Să scape teafăr, dezgheţat;
Din întâmplare şi-a luat
De-acasă cremene şi iască:
Şi, ca ţiganul, dragii mei,
Scăpa de ger, având scântei –
Dar sfântul Dumnezeu ferească
Pe tot creştinul cu gând bun!
De-aici prin tufe de alun
S-a dus Achim mereu la vale
Şi ajunse-n urmă pe cordun,
La ţara sfinţilor. Pe-o cale
D-aramă dalbă de lulea,
Achim ca vântul se ducea,
Lăsând fuior după călcâie;
Şi nasul astupat ţinea,
Că el mirosul de tămâie,
Cu mare greu îl suferea.
La sfântul Soare mai întâi
Ajunse Chim; cu pas domol,
Se bagă dânsul în ocol.
Sta sfântul Soare cu zâmbire
Pe prispă-afară şi cetea
Cu glas înalt dintr-o Psaltire,
Dar în cetit cam slovenea,
Strâmbând din nas în mod idilic:
Bag-seamă el cu greu cetea
Scrisori cu alfabet cirilic.
– "Noroc şi galbeni! Aferim,
Dar cum mai poţi? "a zis Achim.
Iar soarele cu grabă pune
Deoparte sfânta rugăciune
Şi-i zice: – "Eh! jupân Achim!
Dar ce păcat? – Poftim, poftim
La umbră dulce, la răcoare!"
Şi tot râdea jupânul Soare.
Iar Chim, asemenea râzând,
S-a pus pe prispă. El îşi strânge
Sumanul bine petecit,
Apoi cu suflet asuprit
Se tânguieşte şi se plânge,
Că-n ţări nevasta i-a fugit.
– "Ba draci! îi zice pe loc sfântul,
Îndată ce-auzise tot,
Ba draci! Cu tine-n cârcă pot
Să-ncunjur mâne tot pământul!
Dar facem mai întâi prinsori,
Auzi! Te port pe cer şi nori,
Cât da-voi pară din potcoavă,
Iar tu să-mi spui, dar să fii drac,
Să-mi spui vreo glumă şi vreo snoavă
Că snoavele de tot îmi plac!
Primeşti? De cumva nu te-oi duce,
Să n-am noroc de sfânta cruce!
Dar şi tu – ştii! Tu spui, eu tac".
Achim, plăcându-i târguiala,
Tuşeşte-o dată, lung şi greu;
Şi prinde-a spune de Păcală,
Cum face nebunii mereu,
Şi pune coarne unui mire;
A spus de când s-au jeluit,
Ţiganii la mitropolit,
Să-şi facă şi ei mănăstire;
A spus cum lingurar Archire
Fura prescură de la schit:
Aşa spunea de lung şi jalnic,
Ca popa Spic din molitfelnic!
A spus Achim câte minciuni
Şi câte pozne şi minuni,
Cât Soarele murea de râs.
– "Hei, cioară neagră! Ce ţi-am zis?"
Răsun-atunci un glas de-alături,
Şi ca din pod porni din dos
În modul cel mai furios
Război de cleşte şi de mături!
Şi rap! şi zup! şi zup şi rap!
Şi-n fel şi-n formă peste cap,
Cât sta biet Chim făcut suveică:
Iar sfântul Soare – tunde-o neică
Să nu-ţi bat colbul din scurteică!
Ei, hei! Dar cine bombarda?
Chiar sfânta maică-a lui sfânt Soare!
Zău! Flacără pe nări lăsa,
Şi-avea priviri răzbunătoare
Şi-n mâni avea un hop-şa-şa!
– "Ce!? Nu-ţi mai astâmperi obiceiul
Şi nu te-ai săturat de sfat?
Triodul zace pe sub pat
Şi-a mucezit acum mineiul,
De când în ladă l-ai lăsat!
Iar tu către Cotor-te cară!
Să nu te văd p-aici! Auzi!
De nu vrei să mănânci cucuruzi,
Porneşte! Hai, şperlă şi pară...!"

Achim cotor e om cu minţi;
El dă din cap scrâşnind din dinţi
Şi-o cam grăbeşte din picioare.
"Oh, bată-l pacostele, Soare!
Dar ce-a păţit! în adevăr,
Bătut e bietul ca un măr –
Al dracului."- şi se tot duce,
Făcând de spaimă câte-o cruce.
"Mă duc la sfânta Luni! La ea,
Să-ntreb de Savincuţa mea!"
Cu-acest gând el se uşurează.
Deci merge-ncet la sfânta Luni
Şi intră-n casă şi s-aşează
Pe-o vatră plină de cărbuni.
Bătrâna sta-ntr-un colţ de masă
Şi-avea nişte pantofoi mari,
Puteai în ei din pod să sari.
Avea trei scaune prin casă
Şi-un pat făcut de patru pari.
Avea pe masă dinainte
Cilindru plin de "Konig-Tinte"
Şi-avea condei şi ochelari,
Şi tot făcea la mestecuşuri
Şi tot pe rând şi pe răvaş
Făcea trăsuri şi sămădaş
Din slove şi din număruşuri.
– "Cinstită jupâneasă Luni,
Vorbeşte-Achim dintre cărbuni,
Ia vezi! Ai oameni buni în casă!"
Atunci de scris baba se lasă
Şi repede, ca vânt cu nor,
Ia-n mâni o cofă de sub masă
Şi zvâr! în capul lui Cotor.
Povoi întreg şi grindini grele,
Cât biet Achim ud până-n piele,
Ia uşa-n cap, că nu-i de stat.
– "Aşteaptă, gureş blestemat!
De-amar de vremuri tot fac planul,
În ce mod aş putea vâri
O zi-ntre zile: cu o zi
Mai lung de-acum să fie anul,
Încât, pe calcule noi şi bune,
Să cadă Paştele-ntr-o luni!
Şi cum? Dumineca să fie
Tot baştină de sărbători,
Iar noi, mă rog, şese surori,
Să n-avem strop de omenie?
Ba foc şi fum! Am tot gândit;
Şi mai că reuşeam cu planul –
Dar uite colea! Mitocanul,
M-a scos din gânduri, m-a smintit!
Dar las' pe mine! ştiu eu plata
Că am s-apuc în palmi lopata!"

Achim se duce fără de-a vrea;
Lopata nu-l prea-nveseleşte,
Deci, nici n-aşteaptă după ea.
"O, bat-o Luni! Dar ce gândeşte!
Şi ce plan are! Cum scria
De-al dracului"- Achim se duce,
Făcând de spaimă câte-o cruce.
"Mă duc la sfânta Joi! La ea,
Să-ntreb de Savincuţa mea! "
Se duce dar. Bătrâna sta
La foc şi depăna pe gheme;
Cotor de cam cu bună vreme
Priveşte-n jur; el planisea:
La caz, când Joi i-ar coase gluga,
Pe ce cărări să-ntindă fuga!
– "Bun lucru, jupâneasă Joi,
Bun lucru!" zice el din tindă,
Şi-atuncea poc! cu fruntea-n grindă
Şi-fulger, trăsnete şi ploi!
Şi-ocări şi sfezi şi ne-învoială
Şi-n fel şi-n formă păruială!
Pe grinzi sihastra şi-a întocmit
Ulcelele cu borş adică,
Dar când Achim a pocănit
Cu fruntea-n grindă, ele pică
Şi borşul – borş, pe jos e borş
Şi peştii pe uscat şi storşi!
– "Valeu, păgâne! Om de osândă!
Mă laşi săracă şi flămândă!
Cu zile tu-n pământ m-astupi,
Văleu!" Ia baba un tăciune
Şi-aprins întreg pe vânt îl pune
Şi azvârle-n Chim, ca după lupi;
Iar biet Achim pe la portiţă
Fugea cum fuge-o veveriţă,
Şi nu-şi da rând, iubiţii mei,
În loc de-un pas, făcând tot trei!

Achim Cotor e om cu minţi;
El dă din cap scrâşnind din dinţi.
"Măi, măi! – zicea cu indignare
Oricum şi cum e lucru mare,
Să n-am eu cinste pe la sfinţi!
Dar, haid să cerc; ce-o fi, să fie!
Să văd, afla-voi omenie
La sfânta Sâmbătă!" S-a dus,
Deşi nu chiar în voie plină.
Bătrâna sfânta sta-n grădină
Şi se grăbea lucrând, cu pus
De cepe-n strat. – "Cu tot norocul!
Să-ţi fie ceapa cum e focul!
Cinstită Sâmbătă, să fii
Tot verde, cum e bărbânocul!"
Bătrâna scutură cojocul
Şi zice: – "Da de unde vii
Şi unde mergi?" A spus Achim
Tot lucrul, după cum îl ştim.
– "Ţi-aş da eu sfat, cât-nu te teme!
Dar vezi, Achime, că n-am vreme!
De cumva însă vei pofti
Un strat, de cepe-a răsădi,
Atunci – de-mi răsădeşti trei straturi,
Eu ţie-ţi dau treizeci de sfaturi!
Primeşti?" Primeşte chir Achim,
Se pleacă jos, ia snop de cepe
Şi-apoi la răsădit începe.
– "Aşa tâlharule?! Poftim,
Aşa ştii tu strica răsadul?!
Umplea mi-s-ar cu tine iadul!
Tu vreai să mă batjocoreşti?
Aşteaptă, căplăuz ce eşti! "
Şi sute de mustrări încarcă
Sihastra dintr-un suflu-zup!
Achim şedea pe straturi pup,
Şi-acum Achim e sub cotarea
Şi prins în staul ca un lup!
Cotorca-i mare şi-nveleşte
Pe-Achim întreg, întreguşor;
El strigă, zbiară sub zăvor,
Din răsputeri se zvârcoleşte,
Dar baba-l ţine apăsat:
Ea pietre pe cotarea urcă,
Ba ea chiar însăşi s-a urcat!
– "Aşa! Să-mi şezi cum şede-o curcă!
Aici să-mi stai trei zile-ntregi,
Flămând! Auzi tu? Mă-nţelegi?"
E totuşi mult, şi-Achim nu poate
Să rabde-acest canon, cam sfânt!
El face vânt şi aruncă-n vânt
Cotarea de pe cap şi scoate
Cinstitul cap de la pământ.
Şi ce gândiţi? A stat de poară?
Ba zmei! Fugea de sta să moară!
Şi cum, mă rog! Cu frica-n sân
Şi-apoi şi cu ruşinea-n spate
Să nu fugi? Ba să fugi, fărtate,
Să nu stai până-n Debreţin!
Achim Cotor e năcăjit.
Atâta mai dorea de-acasă
Să poată sta cu sfinţi la masă.
Şi-acum Achim e hotărât
Să lase-n pace pe toţi sfinţii,
Că prea i se rărise dinţii,
Dar iarăşi, iarăşi se-ntorcea:
Savinca lui e-n ţări străine
Şi nu cunoaşte drum la ea!
"Oh, vai şi vai, sărac de mine!
Mă duc la sfânta Miercuri! Duc,
Căci nu m-a bate doar butuc –
Şi poate să mă-nveţe bine!"
A zis şi face. A-nturnat
Pe drumul cel cu tămâiţă.
Bătrâna sta chiar în portiţă
Şi, măcar e călugăriţă,
Cetea râzând din Leonat.
– "Să dea Domnul sănătate!
Mătuşă dragă, nu mă bate,
Că vin să cer la tine sfat!"
Bătrâna râde cu căldură,
Mişcând un singur dinte-n gură
Şi zice blând şi linişor:
– "Cu drag îţi dau a bună seamă!
Dar spune întâi cum te cheamă?"
Achim se plecă-ncetişor:
– "Eu sunt Achim al lui Cotor"
Se-ncruntă atuncea sfânta Miercuri
Şi zbiară: – "Tu? Cotor păgân?!
Te cară, cioară blestemată!
Mă mir că zmeii te mai ţin
Cu zile! Hei! Tu niciodată,
De când pe lume-ai răsărit
În zi de miercuri n-ai postit!
Şi totuşi ai obrăznicie
Să vii pe-aici? Ocară vie
Şi drac ce eşti! Fugi, că te-omor
Şi fac să te cunoască satul!"
Şi-atuncea zvâr! cu Leonatul
În capul lui Achim Cotor:
Aşa de bine-i unge-o falcă,
Cât bietul Chim în şapte calcă!
– "Aşteaptă tu, s-apuc un schiap
Să-ţi scot de-dulcele din cap!"
Dar Chim e om; cinsteşte-obrazul
Bătrânelor; Achim e ţap:
Aşa uşor trece prilazul!
Ce lucru searbăd şi pocit!
Aşa-l lovise sfânta Miercuri,
Cât el era acum silit
Să-şi lege capul tot dogit
Şi peste fălci să puie cercuri!
Voia să-ntoarne acas-acum,
Să lase la năpaste toate!
Să-ntoarne? Oh, dar nu se poate.
Că el avea să-şi facă drum
Prin locuri vechi: întâmplă mintea
Cerea drum chiar pe dinaintea
Căsuţei sfintei Luni şi Joi.
Şi, dragii mei, ştiţi bine voi
Că-n locul unde-ai păţit moară,
Cu greu mai mergi de-a doua oară!
Dar ce? Achim e om cu minţi;
Se duce pe unde-l duc dorul!
Va merge-ncet, cu-ncetişorul,
Va da de sate fără sfinţi,
Şi-şi va găsi de nou odorul!
Va nimeri într-un noroc
Şi-n ţări la craiul Poloboc!
El face dar o sfânta cruce
Şi-un "mulţumesc că mă deparţi"
Şi-apoi s-a dus. Dar cum se duce,
Nevrând pe plai străin s-apuce,
Soseşte chiar la sfânta Marţi.
El dă din umeri, tot e rece
Şi strigă plin de jale: – "Dec!
Mă tem pe-aicea chiar a trece!
Dar am să trec! Că dacă trec
Şi-n treacăt sfat nu voi pofti
Eu cred că nu m-a părui! "
El n-are pricini să se teamă,
Că sfânta Marţi tocmai stătea
La foc, tivindu-şi o năframă –
Achimul însă cum trecea,
Mereu în lăture privea,
Şi când el ca scăpat se ţine,
Năcaz şi poznă! Sare-un câne
Şi-i sare tocmai după cap!
"Aşa-i, că nici aici nu scap!"
Îşi zice Achim, strigând pe nume
Tot "nea Bălan, Cloţan, Sobol",
Şi strigă tot precum în lume
Strigi câni, dar strigă tot în gol. –
Mai dă cu bâta, dă din braţe,
Degeaba! cânele-l înhaţă!
– "Na, na Coltun!" strigă din prag
Bătrâna şi se duce-n grabă
La chir Achim şi mi-l întreabă
De sat şi nume. Cu mult drag
Îi zice ea, după ce ştie
Năcazul lui Cotor: – "Vezi, vezi!
Nu trebuia să cercetezi
Pe sfânta Vineri mai întâi!
De-a dreptul să fi mers la ea,
Că desigur nu te bătea,
Dar sfat îţi da cu căpătâie!"
Sărman Achim! Acum se-neacă
De-atâtea gânduri. şi el pleacă.
Făcând un aspru sămădaş:
Atât a fost de pătimaş!
Bătut cu mătură şi cleşte;
Cu foc şi schipuri huiduit,
Cu apă-n urmă opărit –
Închis, cum nu se pomeneşte
Pe lume lucru mai olog:
Închis el sub cotărci, mă rog!
Cu ochii scoşi, pe fălci cu cercuri,
Din pricina cinstitei Miercuri!
Of! Doamne, Doamne, cum vedeţi,
E om cuminte şi drept are
Acel ce-a zis, că Saul n-are
Nici strop de cinste-ntre profeţi!

La sfânta Vineri merge dar.
Sihastra chiar îşi soarbe cafa:
C-un ochi ea măsura garafa,
C-un ochi citeşte-ntr-un bazar.
Ea când aude ce păţise
Achim pe-aici, murea de râs,
Aşa de cu din suflet râse.
Apoi domol şi blând a zis:
– "La Crai-din-Peşteri, dragul meu,
Să nu mai mergi, că totdeauna
Vrăjeşte gol, precât ştiu eu,
Îndrugă vorba şi minciuna!
Ascultă tu cuvântul meu!
Tu câţi pe Sava? Ea-i răpită
De Cârc Ciolan, care-i nepot
Lui Pavel Drug al lui Răchită.
Auzi, Achime, eu socot,
Că-i treaba mai ca isprăvită!
Te du mereu de-aici în jos,
Pe Dunăre; la stânga lasă
Trei fagi, un deal şi-un râu şi-o casă;
La dreapta treci un pod frumos:
De-aici încolo-i drum de-aramă,
Prin ţara-Verde, bagă seamă!
Aici în ţară, cum ţi-am spus,
Sunt mulţi tâlhari pe nas cu creste,
Cari fură fete şi neveste –
Şi Cârc Ciolan aci ţi-a dus
Odorul tău! Dar nu-i poveste,
De-aflat tâlharul uşor este.
În ţară este-un sat sărac
Şi-n sat, Achime, este-o claie,
Şi lângă claie stog de paie,
Şi-n dos de stog holdă de-alac;
De-aici, mergând trei paşi pe coastă,
Vezi nouă pari şi-un bolovan,
Şi-aici stă chiar lângă-un bostan
O casă mică, slabă, proastă,
Şi-n casă şede Cârc Ciolan,
Auzi! Ai ploscă? Ai, e bine!
Tu mergi la cârcimă, ia cu tine
Cinci litre mari de rostopcin,
Şi-apoi te du, te du, creştine,
La Cârc Ciolan. Ca bun creştin,
Te fă că tragi la el de gazdă
Şi-i dă vinars: întâi mai lin,
Dar mai târziu bagă-l în brazdă!
Şi tot un şluc şi iar un şluc
Tu-i dă pe urmă plosca-ntreagă,
Ruseşti înghiţituri să tragă,
Şi-l fă la capăt turduluc!
Iar după ce va fi butuc,
Tu ia-ţi de mână pe boreasă
Şi cară-te cu ea spre casă!"

Achim Cotor e-mbucurat.
Şi suflet de voinic iar prinde
Şi-a babei mâni a sărutat.
Bătrâna trei şuştaci i-a dat
Şi-un corn de pâine ca merinde.
Şi-Achim pe drumuri a plecat.
Se duce lângă-mpărăţie,
Ca sfântul Dumnezeu să-l ţie:
Trei ceasuri merse-ntr-un tâmpău!
Dar era cald, arşiţa mare;
Achim se-ntoarce către Soare
Şi zice: – "Zău, tu frate, zău!
Aşa mă frigi de rău şi tare?
Măi, Soare! Fii mai cu-ndurare!
Căci ştii tu ce-mi făgăduiai:
Ar zis că mi-i purta pământul –
Dar precum văd, nu ţii cuvântul!
Ei bag de seamă, tu minţeai!"
Şi Soarele – să n-am păcate!
Amar de Chim s-a ruşinat,
Acasă iute-a alergat
Şi n-a ieşit pe cer, mai frate,
Trei ani şi-o zi şi jumătate!
Noroc a fost, că-n acel veac
Cinstita lună era plină
Şi da lumină, ştii, lumină:
Încât şi omul cel sărac
Vedea mâncări şi carne-n oale,
Deşi ştia că toate-s goale!
Atunci Achim Cotor stă-n loc,
Adună vreascuri, face foc,
Şi mâncă bine, se întinde
Şi trage-un somn ca de noroc.
In zări, departe, el zăreşte
Ca şarpe Dunărea curgând
Şi peste Dunăre trecând,
Un pod de aur străluceşte,
Cât nu-ţi încape nici în gând:
Lucea ca zugrăvit în ramă,
Gândeai că-i acurat aramă!
– "Hei, hei! vorbeşte Chim Cotor,
Cercându-şi traistele de-afunde,
Hei, hei! Acuma pot ascunde
Vrun bulz... voi merge-ncetişor
Căci nu văd străji! Aşa, măi frate,
De pot, fur podul jumătate!"
Cu-acest gând slab, dar foarte şod,
Voios Achim în fugă pleacă
Şi merge ca un voievod,
Ţinând cărarea către pod,
Dar-hui! Achim Cotor se-neacă
Şi limba i se face nod. –
Pământul fierbe loc d-un jugăr,
S-aude glas ca de călugăr
Şi din pământ, odată, rap!
Ca fulger, iese un balaur,
Cu barbă-ngustă, ca de ţap,
Cu şapcă pestriţă pe cap
Şi plin de zgură ca un faur.
Având cănaci pe umeri puşi
El vine aducând o oală
Şi-un car de vrescurele-n poală.
– "Hei, mă jupâne Pipăruş!
Aud că eşti om cu prilege:
Beai dohot şi mănânci găteje
Şi rozi piper pe număruş!
– Vorbeşte Namila cu hohot, –
Aici am vreascuri şi-aici dohot-
Voinice! Să te văd acuşi!
Ian, ian, învârte niţel crugul
Şi arată-ţi, frate, meşteşugul!"
Nu-i vorbă! Umblă vorba-n sat.
Că omul, dacă dă de frică.
Se face popă şi-împărat,
Chiar fără voia lui... adică
Să beai chiar dohot! Draci cu chică!
Nu-i nici de râs! Achim, săracul,
A dat de-atâtea neplăceri,
Încât el simte se-n puteri
De-a duce-n cârcă şi pe dracul,
Ba chiar să-l suie-n vârf de peri,
Dar – zmei cu veriguţă-n coadă!
Găteje cum bătăi să roadă!
– "Ce, frate? Nu vreai să mănânci?
Ai grijă că la minut voi face
Să treci pe pod în patru brânci!
De-ţi place, place; de nu-ţi place,
Te-nvăţ eu vitejii, sărace!
Zău, zău! Adecă dar tu vrei
Să cauţi prin şapte ţări sihastre
Pe fata Craiului Albastru?
Ţi-ai pus de gând să mergi la zmei?
Dar ce poţi face tu la ei?
De eşti viteaz, dă-mi mâna! Adă!
Din pumni, din trântă, ori din spadă?
Că şi eu doar' sunt bătăuş –
Ai grijă că te fac tot grămadă,
Degeaba eşti tu Pipăruş!
Te bat! cum baţi mărul cu schiapuri,
Trei luni de zile să beai hapuri!"
Şi pune mâna pe mănunchi
Balaurul, scoţând o spadă,
Dar Pipăruş e la spovadă,
Şi de viteaz era-n genunchi!
– "Proslavnice balaur mare!
Te rog, ai milă şi-ndurare
Şi nu lovi, că faci păcat!
Te rog, cu sufletul curat,
Cum rogi pe sfântul din icoane:
Să nu confuzi două persoane!
Eu nu mă duc acum la zmei,
Căci n-am nimic să fac cu ei;
Şi nici nu caut, umblând sihastru,
Pe fata Craiului Albastru.
Că n-am văzut de când sunt crai!
Cinstită-n veci să-ţi fie faţa
Şi-ţi ţină Dumnezeu viaţa,
Şi locul prea cinstit ce-l ai!
Măria ta! Ascunde-ţi dinţii!
Că nu sunt Pipăruş, mă jur!
Mă bată sfântul
Jov, toţi sfinţii,
Şi toţi vlădicii din sobor!
Io-s biet
Achim al lui Cotor
Şi iată că mă-nhaţă vina!"
Balaurul pufneşte-n râs
Şi zice-apoi aprins ca focul:
– "Cum nu eşti Pipăruş?
Ai zis, că eşti-o, bată-te norocul!
Eram să-ţi petecesc cojocul!
Eşti Chim Cotor? De eşti Cotor,
Te du cu Dumnezeu şi bine,
Că n-am nici un prilej cu tine!"
Se scoală Chim încetişor,
Nu cumva graţia-i să-şi strice.
Balaurul atunci îi zice:
– "Eu pot, vezi bine, rău să-ţi fac
În şapte sute de privinţe,
Dar vezi tu! Buna mea voinţă
Te lasă-n pace! Mergi pe plac!
Dar stai, mă rog! De cunoştinţă
Să-mi dai o pipă de tabac!
O pipă numai, că adică
N-am timp să merg pe la trafica!"
Cotor câştigă încurajări;
El caută-n pungă, zice-n pripă:
– "Zău, zău! Că n-am tabac de pipă,
Dar am mai mândru de ţigări,"-
Şi atunci, iute pre cât poate,
Achim îşi face mâna drob,
Şi-un pumn de magyar finom scoate
Şi-apoi hârtii Houblon şi Job.
Balaurul îi mulţumeşte.
Achim Cotor la drum porneşte.
Şi Dunărea pe pod trecând,
Ajunge chiar în ţara-Verde.
De-aici apoi fălos păşind
Pe căi de-aramă, el se pierde,
Pe-un drum făcut de-un meşter faur:
Aşa sclipea, gândeai că-i aur!
Cu rostopcin în plosca plină,
Se duce-n ţara cea străină
Şi-ajunge chiar la Cârc Ciolan.

Savinca lui? Aman, aman!
Savinca-i astăzi gospodină,
Se-nvârte numai pe-un picior
Şi nu gândeşte la Cotor!
Sărac Achim! Multe păţeşte
Cerând odorul prăpădit:
Dar vai, odorul se fereşte
De Chim! Pe loc, când a zărit
Savinca pe Cotor în casă,
Ocheşte lui Ciolan râzând
Şi – Doamne, lucru fără rând!-
Ciolan se scoală de la masă
Şi zice: – "Servus! frate-Achim,
Poftim la masă-ne, poftim!
Savinca hei: Auzi, mătuşă?
Ian fă-te tu de către uşă!"
Achim Cotor pricepe sfatul!
El zvârle plosca la amar,
Ia uşa-n cap să fugă, – dar
Pe uşi Savinca-a pus lacătul!
Achim e-n păruială iar!
Oh, mare Doamne, fie-ţi milă!
Hambar şi laiţă, sucitor
Şi lemne, cute, cleşte, pilă.
Şi blide, linguri, podişor –
Şi cofa, fuse, răşchitor
Şi fier de pluguri şi cobilă
Şi – toate-n capul lui Cotor!
Şi pumni şi palmi şi trântitură,
Prăjini, perechi după perechi,
Şi-l trag de păr şi de urechi
Şi-l bat cu mături peste gură,
Şi-n fel şi-n formă mi-l întind
Şi-l ciuciră şi-l trag şi-l pişcă,
Prin păr îi găuresc morişcă,
De nas cu cleşte roşi îl prind
Şi-l opăresc şi-l bat ca napul,
Şi-i sparg cu laboşele capul!
Achim mai dă cât dă din mâni:
Dar ce-i o vulpe printre câni?
Sub pat s-ascunde, pe sub masă.
Dar Cârc Ciolan pardon nu-i lasă,
Iar ea? Savinca nu stătea
Pe loc, ea lovituri împarte r
Cu foarfeci, sită, ce-i cădea
La mână, hai! Zup, zup! dădea,
Vitează cât un Bonaparte!
Al dracului! Cotor era
Aproape mort, de el e gata!
Zdrobit şi lat cum e lopata,
Şi nu mai poate nici răbda.
El sare pe fereastră-n drum
Şi hai la drum! Fugea ca vântul,
Gândeai că-i pare strâmt pământul!
Acum era la el acum!
Iar ce gândea, boieri cinstiţi,
Puteţi chiar singuri să gândiţi!

Ce-a fost de-aicea mai departe,
Nu-i lipsă să mai scriu în carte.
Că orişicine poate şti,
Că biet Achim nu-şi găsea locul.
Şi, blestemând mereu norocul,
Trăia-cum zmei va mai trăi?
El n-a voit de-atunci să ştie
De popi şi de căsătorie.
Şi nu credea, iubiţii mei,
In sfinţi, în drumuri şi femei!
El a trăit tot singur, tare
Şi verde, ca un bolovan,
Şi n-a murit de mult: îmi pare,
Că-n holera de-acum un an
Muri în Blaj un biet sărman,
Şi tot mă mustră şi azi dorul,
Că el a fost Achim Cotorul!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi mergând ea tot înainte, a ajuns apoi şi ea la Sfânta Duminică; dar şi aici s-a purtat tot hursuz, cu obrăznicie şi prosteşte. În loc să facă bucatele bune şi potrivite şi să lăie copiii Sfintei Duminici cum i-a lăut fata moşneagului de bine, ea i-a opărit pe toţi, de ţipau şi fugeau nebuni de usturime şi de durere. Apoi bucatele le-a făcut afumate, arse şi sleite, de nu mai era chip să le poată lua cineva în gură... şi când a venit Sfânta Duminică de la biserică, şi-a pus mâinile-n cap de ceea ce-a găsit acasă. Dar Sfânta Duminică, blândă şi îngăduitoare, n-a vrut să-şi puie mintea c-o sturlubatică şi c-o leneşă de fată ca aceasta; ci i-a spus să se suie în pod, să-şi aleagă de-acolo o ladă, care i-a plăcea, şi să se ducă în plata lui Dumnezeu. Fata atunci s-a suit şi şi-a ales lada cea mai nouă şi mai frumoasă; căci îi plăcea să ia cât de mult şi ce-i mai bun şi mai frumos, dar să facă slujbă bună nu-i plăcea. Apoi, cum se dă jos din pod cu lada, nu se mai duce să-şi ia ziua bună şi binecuvântare de la Sfânta Duminică, ci porneşte ca de la o casă pustie şi se tot duce înainte; şi mergea de-i pârâiau călcâiele, de frică să nu se răzgândească Sfânta Duminică să pornească după dânsa, s-o ajungă şi să-i ieie lada.

Ion Creangă în Fata babei şi fata moşneagului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vântul

De fete mari e lunca plină,
Iar vântul, răsfăţat copil,
S-apropie tiptil-tiptil
De pe sub fagi, de pe colină.
Şi fetele cu drag suspină:
O, Doamne, Doamne, adă-ni-l!

Pe umeri blondele lui plete
Tresar şi sar încetinel.
El e frumos şi tinerel,
Dar e sfios când e cu fete.
Iar ele râd şi râd şirete
Şi pe furiş privesc la el.

El umblă ca la el acasă
Şi-ascultă fetele ce zic;
Mai rupe-n palme câte-un spic
Şi răsfăţat apoi îşi lasă
Pe spate capul şi nu-i pasă
De fete şi de câmp nimic.

Şi printre spice el şopteşte,
Vorbind aiurea şi-alintat!
Şi, cum se plimbă-n lung şi-n lat,
Cu fetele să-mprieteneşte
Şi din copil sfiios el creşte
Flăcău întreg de sărutat.

Apoi ca-n glumă el le prinde
De mânecă, şi-aprins de dor,
Îşi face joc prin părul lor,
În urmă braţul şi-l întinde,
Pe cea mai dragă o cuprinde
Şi-o strânge către el uşor.

Tot mai aprins, tot mai aproape:
Să te sărut, drăguţo, vrei?
Ce ochi frumoşi ai, viorei,
Ca un întins adânc de ape.
De el nu-i nici un chip să scape
Şi-atâta lucru-n urmă ce-i?

Ea stă la pieptul lui pierdută,
Dintâi cu ochii la pământ.
El zice-aşa câte-un cuvânt,
Ea zice trei şi-l tot ajută,
Şi uite-l, uite-l c-o sărută
Ei, vezi tu, fetele cum sânt!

El a crezut că nu se poate,
Şi iacă poţi! Dar să te ţii!
E greu să dai de căpătâi
Dar dacă dai, merg strună toate;
Şi fata mult nu se socoate,
Când pierde mintea cea dintâi.

El o sărut-acum pe salbă,
Şi fetele-mprejur se strâng!
Dar e prea mult! Am să mă plâng
La toţi vlădicii, să dau jalbă!
Auzi, să duci tu lume albă
P-un câmp cu oameni, ca-ntr-un crâng!

Ba ele-şi mai desfac şi sânul,
Şi-n sân el li se joac-acum
Îl prind odată şi-l sugrum,
Că prea s-obrăznici românul,
Auzi, dar cine-i el, păgânul,
Ca să-mi sărute fete-n drum?

Nu ştie nimeni de-unde vine,
Şi capu-i stă la sărutat!
De-ar fi măcar de-aici din sat
Voi, câţi sunteţi flăcăi ca mine,
Să-mi spuneţi voi acum, e bine
Să faci ca vântul, nu-i păcat?

Adică stăi! Ce fată moare
Dac-o săruţi puţin? Da zeu!
Cum aş voi să fiu mereu
Un vânt şi eu, în zi cu soare,
De-ar fi numai secerătoare
O fată pe care-o ştiu eu!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să trec pe lângă sentimente?

Eu nu ştiu nimic
Şi văd puţin.
Dar, mai mult simt.
Mai mult decât oricine,
Simt aerul pe care îl respiri,
Cum îmi arde stomacul,
Simt mai mult decât pământul,
Udat de un potop,
Cum mă inundă
Lacrima, din suflet, din destin,
Din al tău ochi.

Eu nu ştiu nimic.
Şi Doamne, câte mai am
De văzut, de aflat!
De simţit, de ce nu?
Să pot să simt,
Cum trece de mine
Dorul pe care mi-l laşi!
Ar fi păcat,
Ca tinereţea-mi să treacă
Fără rost,
Pe lângă sentimente,
Să nu mai pot să simt
Un aer proaspăt
Şi-o ploaie caldă
Ca pe un duş reconfortant!
Un râs puternic,
Să-mi iasă din plămâni.

Să-mi simt din nou puterea,
În mâini,
În cuget şi-n voinţă,
Să vreau să simt, că trăiesc iar!

poezie de Daniela Achim Harabagiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numai una!

Pe umeri pletele-i curg râu
Mlădie, ca un spic de grâu,
Cu şorţul negru prins în brâu,
O pierd din ochi de dragă.
Şi când o văd, îngălbenesc;
Şi când n-o văd, mă-mbolnăvesc,
Iar când merg alţii de-o peţesc,
Vin popi de mă dezleagă.
La vorbă-n drum, trei ceasuri trec
Ea pleacă, eu mă fac că plec,
Dar stau acolo şi-o petrec
Cu ochii cât e zarea.
Aşa cum e săracă ea,
Aş vrea s-o ştiu nevasta mea,
Dar oameni răi din lume rea
Îmi tot închid cărarea.

Şi câte vorbe-mi aud eu!
Toţi fraţii mă vorbesc de rău,
Şi tata-i supărat mereu,
Iar mama, la icoane,
Mătănii bate, ţine post;
Mă blestemă: De n-ai fi fost!
Eşti un netot! Ţi-e capul prost
Şi-ţi faci de cap, Ioane!

Îmi fac de cap? Dar las să-mi fac!
Cu traiul eu am să mă-mpac
Şi eu am să trăiesc sărac,
Muncind bătut de rele!
La fraţi eu nu cer ajutor,
Că n-am ajuns la mila lor
Şi fac ce vreau! Şi n-am să mor
De grija sorţii mele!

Mă-ngroapă fraţii mei de viu!
Legat de dânsa, eu să ştiu
Că am urâtei drag să-i fiu?
Să pot ce nu se poate?
Dar cu pământul ce să faci?
Şi ce folos de boi şi vaci?
Nevasta dacă nu ţi-o placi,
Le dai în trăsnet toate!

Ori este om, de sila cui
Să-mi placă tot ce-i place lui!
Aşa om nici vlădica nu-i
Şi nu-i nici împăratul!
Să-mi cânte lumea câte vrea,
Mi-e dragă una şi-i a mea:
Decât să mă dezbar de ea,
Mai bine-aprind tot satul!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vântoasele

Să ne ferească Dumnezeu
Şi-audă-ne din cer cuvântul!
Mi l-a-nghiţit acu pământul,
Şi-atâta om aveam şi eu!
Mi l-am întors în pat cu mâna,
Şi-am fost la babe şi la vraci
Şi-am dat şi milă la săraci —
Şi mi-a murit la săptămână!

De suflet noi voiam să-l dăm
Şi-l dedem gata-n mâna morţii!
Era voinic; trăsese sorţii,
Şi-am tot zorit să-l însurăm.
Găsisem una mai de gazdă —
Căci nu eram nici noi din drum
Dintâi n-o vruse nicidecum
Dar s-a mai dat şi el pe brazdă.

Şi ne-am gătit după puteri,
Cu lăutari s-aducem fata,
Cu vin şi chef, precum e data —
Ţin minte toate, ca de ieri.
Şi câţi nuntaşi! Să-i spuie pragul!
Şi-afară ger, ca la Craciun.
Mireasa ici, dincolo nun,
Şi-n mijloc el, mai mare dragul!

Şi-aşa deodată l-au cuprins
Călduri — c-a fost şi cald în casă —
El a ieşit de după masă
Îmbujorat de vin şi-aprins.
Şi până să băgăm de seamă,
Vântoasele-şi făcură rost—
Şi dacă nu ştiu eu ce-a fost,
Atunci eu nu ştiu cum mă cheamă!

În curte el de vorb-a stat
Cu doi flăcăi. Şi vezi, deodată.
Aşa din vorbă aşezată
Gemu cu glasul înfundat;
Apoi cu mâinile-amândouă
Şi-a rupt cămaşa de pe el —
Flăcăii spun, dar nu la fel;
Dar drept e cum vă spun eu vouă.

Că vâjâia vârtej de vânt,
Pe când vorbeau: plecase răul!
Şi undele-nghiţind flăcăul
L-au ridicat de pe pământ.
Şi se făcu-n văzduh roşeaţă
Ca-ntr-un pahar cu sânge-umplut —
Băiatul meu era pierdut
Când s-a mai limpezit de ceaţă!

Ce-a fost apoi — la Dumnezeu
Sunt toate câte sunt să fie!
Ce-a fost apoi, pământul ştie;
Dar spui ce-am auzit şi eu —
Că l-au văzut fugind orbeşte
Se jură vameşul, de-i ceri,
Şi doar el nu-i copil de ieri
Să nu-nţeleagă ce vorbeşte!

—"Venea ca un nebun spre rău.
Din jos de pod! Şi cu mirare
Eu stam să văd ce gânduri are,
Că-n vad e apa până-n brâu.
Pe mal s-a desculţat în grabă,
Trecând prin râu. L-aş fi strigat,
Dar m-am temut că-i apucat
Şi-mi prind cu Necuratul treabă.

Pe mal dincolo nu-l văzui
Să-şi tragă cizmele-n picioare.
Fugea de-a razna pe răzoare
Desculţ, aşa — de maica lui!"
Vezi, nu i-au dat răgaz la multe!
Şi eu l-am tot rugat frumos:
—"Să-mbraci măcar cevaşi pe dos".
Dar parc-a fost el om s-asculte!

Şi-aşa-n neştire l-au purtat
Cum nici nu te gândeşti cu gândul!
Trei sate l-au purtat de-a rândul!
Şi-acolo, într-al treilea sat
Bătu-n ferestre la o casă —
Ei, vezi, şi să te miri ce spun:
din om întreg te fac nebun,
Şi din voinic, neom te lasä.

Ei spun aşa ca s-a ţinut
Cu văduva din cas-aceea.
Dar eu nici nu cunosc femeia —
Şi-a fost apoi, că nici n-am vrut
Să ştiu de ea. Şi-am stat întruna.
Am stat de el ca să-l însor,
Şi el, văzând că-i tot dăm zor,
S-a lepădat de ea cu buna.

Şi-acolo, Doamne, mi l-au dus,
De ne-a stricat tot rostul vieţii!...
Şi-l aşteptam la horă, bieţii,
Şi, galbeni-ceară, când ne-au spus
Flăcăii, cari au fost cu dânsul:
Eu n-aveam lume pe pământ
Să ştiu pe care lume sânt,
Aşa mă podidise plânsul.

A doua zi, pierit zăcea
În ieslea grajdului, pe paie.
Şi-ar fi putut din el să taie
Bucăţi-bucăţi, că nu simţea.
N-avea putere-n el să-şi tragă.
Nici sufletul, şi-aşa răpus
Zăcea pe ţol cu faţa-n sus
Cu ochii stinşi şi fără vlagă.

În două zânele l-au rupt,
I-au stors şi sângele cu-ncetul
Căci nu putea să-şi mişte, bietul,
Nici ochii-n cap! Şi i-au mai supt
Şi glasul, ca pe muţi lăsându-l;
Iar noi din gură-i n-am putut
S-aflăm ce-a fost şi ce-a facut,
Şi nu-i puteam ghici nici gândul!

Îi dase ceasul rău în drum!
De nu-mi ieşea atunci din casä,
Eu n-aş fi de copil rămasă,
Că l-aş avea băiat şi-acum!
Aşa... mi l-a-nghiţit pământul
Şi-atâta om aveam şi eu —
Să ne ferească Dumnezeu
Şi audă-ne din cer cuvântul!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

O scrisoare de la Muselim-Selo

Măicuţă dragă, cartea mea
Găsească-mi-te-n pace!
Pe-aici e vânt şi vreme grea,
Şi-Anton al Anei zace
De patru luni, şi-i slab şi tras,
Să-l vezi, că-ţi vine plânsul,
Că numai oasele-au rămas
Şi sufletul dintr-însul.

Apoi, să ştii c-a fost război
Şi moarte-aici, nu şagă:
Cădeau pe dealuri, dintre noi,
Ca frunza, mamă dragă.
Şi-acolo-n deal, cum fulgera,
Un plumb simţii că vine
Şi n-avu loc, cât larg era,
Decât în piept la mine.

Mi-e bine-acum, şi-aşa socot
Că nu va trece luna
Şi-oi fi scăpat de-aici de tot.
Dar vezi te rog de una:
Să nu mai faci cum ai făcut
S-aduni la tine satul,
De veselă că ţi-ai văzut
Acasă iar băiatul!

Să vezi pe-aici şi ciungi şi-ologi!
Hristos să-i miluiască!
Tu mergi la popa-n sat să-l rogi
O slujbă să-mi citească.
Puteri de nu vei fi având
De plată, vorba-i lasă,
Că-i voi lucra o zi, oricând,
La-ntorsul meu acasă.

Pe Nuţu vi-l lăsasem mic,
Cu creştetul cât masa -
O fi acum ştrengar voinic
Şi vă răstoarnă casa?
Făcutu-i-aţi şi lui la fel
Căciulă, cum am vrut-o?
Aveam o piele-n pod, de miel,
Doar nu veţi fi vândut-o?

Nevestei mele să-i mai spui
Să-mi cumpere o coasă,
Cea veche nu ştiu este-ori nu-i
Şi-o fi acum şi roasă
De când rugina scurmă-n ea.
Să-mi văd, o date-ar sfântul,
Cum cade iarba-n faţa mea
Şi-mi bate-n plete vântul!

Ea lupte-se cum biet o ştii,
C-aşa ne dete soartea,
Că şi noi ne-am luptat pe-aci
Cu greul şi cu moartea;
Dar l-a ajuns şi pe harap
Blestemele şi plânsul,
Că noi i ne-am ţinut de cap
Şi-ntrarăm după dânsul.

Şi i-am făcut, măicuţă, vânt!
L-am scos detot din ţară,
Măcar stătea pe sub pământ
Şi nu ieşea pe-afară.
Şi-am prins şi pe-mpăratul lor,
Pe-Osman nebiruitul,
Că-l împuşcase-ntr-un picior
Şi-aşa i-a fost sfârşitul.

Păi, ne ţinea pesemne proşti,
Să-şi joace hopa-tropa,
Că nu puteam să batem oşti!
Dar poate taica popa
V-a spus de prin gazeturi tot -
El cum şi-a dat juncanii?
Acum i-aş cumpăra, să pot,
Dar nu mai am, azi, banii.

Mă doare-n piept, dar nu să ţip,
Şi-aşa mi-e dor de-acasă,
Şi-aş vrea să plec, dar nu e chip
Că vodă nu mă lasă.
Dar uite, nu e nu ştiu cât
O lună chinuită,
Şi-o să te strâng de după gât,
Măicuţa mea iubită...

........................

Aşa mi-a spus Ion să-ţi scriu,
Iubească-ţi-l pământul!
Şi-am tot lăsat, pân-a fost viu,
Şi-mi ţin acum cuvântul.
Să te mângâie Dumnezeu,
C-aşa e la bătaie -
Şi-am scris această carte eu,
Căprarul Nicolae.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bartimeu

Isus trecea prin Ierihon.
Şi cerşetorul orb, în zdrenţe,
de jos, din colb, simţi un zvon,
un ritm de paşi în largi cadenţe.
Isus trecea sub cer iudeu,
printre grădini cu rodii coapte.
Iar zorii se-nălţau mereu.
Dar pentru orbul Bartimeu
era tot noapte după noapte...

Isus trecea încet. Şi-apoi
într-o solemnă fericire,
venea cu El un lung convoi,
ca o coloană de eroi
glorificând un rege mire.

Isus trecea. Şi-un tremur sfânt
vibra în orb ca niciodată.
Ciulind urechile în vânt,
el prinse-n taină un cuvânt.
Şi inima-ncepu să bată.

Simţi ceva ca un fluid,
ca o mireamă de zambilă.
Şi orbul a trigat livid:
— Ai milă, fiul lui David,
Isuse Salvator, ai milă!

Doi-trei, pe margini, se-ncruntară.
— Hei, cerşetor neobrăzat!
Ce strigi aşa? Oricât e-amară,
tu poartă-ţi crucea cum ţi-e dat.
Rămâi în pace sub povară.

Dar orbul, fără căpătâi,
strigă mai fără de ruşine,
mai fără teamă ca întâi:
— Ai milă, Doamne, şi de mine!

Şi S-a oprit Isus acum
pătruns de omenesca dramă.
Putea să treacă? Nicidecum.
Şi orbu-aude-un glas pe drum:
— Hai, îndrăzneşte, căci te cheamă!

— Mă cheamă? Cum... Chiar El?... Isus?
— Hai, nu mai zăbovi. Te-aşteaptă.
— Pe mine chiar? Ce, alţii nu-s?
Pe Bartimeu? Aşa a spus?
Şi orbul parcă se deşteaptă.
— Atuncea... tot ce-a fost... s-a dus!

Şi ca nebun de bucurie,
se-nalţă Bartimeu în vânt.
Stă drept acum ca o făclie.
Îşi scoate haina, o sfâşie
şi-o zvârle... zvrr... zdup!... la pământ.

Atuncea... peste-o clipă, două,
eu voi vedea ca orice om.
Şi-apoi cu mâinile-amândouă,
îmi voi zidi o casă nouă
şi voi sădi pom lângă pom...

Aşa... Eu nu mai sunt un blid
zvârlit în spini la oale sparte!
Eu pot munci... Hei, la o parte!
M-aşteaptă fiul lui David!...

Dar ascultaţi. Ca peste veac,
se-aude lin un glas ca mierea.
— O, Batimeu, ce vrei să-ţi fac?...
— Rabuni... sunt un orb sărac.
Nu-ţi cer nimic... Numai vederea...

Apoi convoiul a pornit.
Într-o vibrare fericită,
un Nume sfânt era şoptit.
Şi mii de paşi au năvălit
călcând pe haina zdrenţuită.

Iar haina a rămas în drum.
Căci nimeni mintea nu şi-a pus
cu-o zdreanţă bună pentru scrum.
Iar Bartimeu mergea acum
după Isus...
*

Şi-acum Isus Mesia trece
încet şi blând pe strada ta.
Mulţimea iarăşi Îl petrece.
Dar tu-L priveşti crispat şi rece?
Tu n-ai ce-I cere nici ce-I da.

Spre Solul dragostei cereşti,
cei orbi, cei surzi aleargă-n stol.
Iar tu stai "demn", tu nu cerşeşti.
Şi, iată, tu nu ştii că eşti
sărac şi orb, şi surd, şi gol...

Convoiul totuşi se opreşte.
Stai mii de chipuri fără grai.
Un om aleargă şi-ţi şopteşte:
— Isus te cheamă. Îndrăzneşte!
Te-aşteaptă-n drum. De ce mai stai?

— Eu nu sunt orb. Orbi sunt destui.
Nici mut. Eu spun ce am de spus.
Eu inima n-o dau oricui.
Şi nu cer milă nimănui!
— Hai, vino, totuşi la Isus!

— Nu vreau de nimeni să ascult.
Voinţa mea mi-e zeu şi ţel.
Eu vreau plăceri. Eu vreau tumult!
Isus... e sfânt. O, chiar mai mult!
— Hai, vino totuşi, vin´ la El!

Ascultă. Singur tu te minţi.
Tu nu eşti orb ca Bartimeu.
Tu vezi, auzi, vorbeşti şi simţi.
Dar, vai, cu ochii tăi prea strâmţi
nu-L poţi vedea pe Dumnezeu!

Ascultă. Cel ce te-a chemat
nu-i doar penumbra unui gând.
E Dumnezeu ce te-a creat,
e Fiul Său crucificat!
De ce nu vii la El plângând?

Ascultă. Nu te prinde teama?
Ai ochi. Atunci de ce nu vezi?
Nu simţi ce fericire pierzi?
Te-aşteaptă DUMNEZEU! Ia seama!

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

La oglindă

Azi am să-ncrestez în grindă -
Jos din cui acum, oglindă!
Mama-i dusă-n sat! Cu dorul
Azi e singur puişorul,
Şi-am închis uşa la tindă
Cu zăvorul.

Iată-mă! Tot eu cea veche!
Ochii? hai, ce mai pereche!
Şi ce cap frumos răsare!
Nu-i al meu? Al meu e oare?
Dar al cui! Şi la ureche
Uite-o floare.

Asta-s eu! Şi sunt voinică!
Cine-a zis că eu sunt mică?
Uite, zău, acum iau seama
Că-mi stă bine-n cap năframa
Şi ce fată frumuşică
Are mama!

Mă gândeam eu că-s frumoasă!
Dar cum nu! Şi mama-mi coasă
Şorţ cu flori, minune mare -
Nu-s eu fată ca oricare:
Mama poate fi făloasă
Că mă are.

Ştii ce-a zis şi ieri la vie?
A zis: – "Ce-mi tot spun ei mie!
Am şi eu numai o fată,
Şi n-o dau să fie dată;
Cui o dau voiesc să-mi fie
Om odată".

Mai ştiu eu! Şi-aşa se poate!
Multe ştiu, dar nu ştiu toate.
Mama-mi dă învăţătură
Cum se ţese-o pânzătură,
Nu cum stau cei dragi de vorbă
Gură-n gură.

N-am să ţes doar viaţa-ntreagă!
Lasí să văd şi cum să leagă
Dragostea – dar ştiu eu bine!
Din frumos ce-l placi ea vine -
Hai, mă prind feciorii dragă
Şi pe mine!

Că-s subţire! Să mă frângă
Cine-i om, cu mâna stângă!
Dar aşa te place dorul:
Subţirea, cu binişorul
Când te strânge el, să-ţi strângă
Tot trupşorul.

Braţul drept dacă-l întinde
Roată peste brâu te prinde
Şi te-ntreabă: "Dragă, strângu-l?
Şi tu-l cerţi, dar el, nătângul,
Ca răspuns te mai cuprinde
Şi cu stângul.

Iar de-ţi cere şi-o guriţă -
Doamne! Cine-i la portiţă?
Om să fie? Nu e cine!
Hai, e vântul! Uite-mi vine
Să văd oare cu cosiţă
Sta-mi-ar bine?

O, că-mi stă mie-n tot felul!
Să mă port cu-ncetinelul:
Uite salbă, brâu, şi toate!
Şi cosiţe cumpărate,
Stai, să-nchei şi testemelul
Pe la spate.

Uite ce bujor de fată -
Stai să te sărut o dată!
Tu mă poţi, oglindă, spune!
Ei, tu doară nu te-i pune
Să mă spui! Tu ai, surată,
Gânduri bune.

De-ar şti mama! Vai, să ştie
Ce-i fac azi, mi-ar da ea mie!
D-apoi! N-am să fiu tot fată,
Voi fi şi nevast-odată:
Lasí să văd cât e de bine
Măritată.

Că mi-a spus bunica mie
Că nevasta una ştie
Mai mult decât fata, juna,
Ei, dar ce? Nu mi-a spus buna -
Şi mă mir eu ce-o să fie
Asta una!

Brâu-i pus! Acum, din ladă
Mai ieu şorţu! O să-mi şadă
Fată cum îmi stă nevastă...
Aolio! Mama-n ogradă!
Era gata să mă vadă
Pe fereastă.

Ce să fac? Unde-mi stă capul?
Grabnic, hai să-nchid dulapul
Să mă port să nu mă prindă.
Salbă jos! Şi-n cui oglindă!
Ce-am uitat? Închisă uşa
De la tindă.

Intră-n casă? O, ba bine,
Şi-a găsit nişte vecine,
Stă la sfat... toată-s văpaie!
Junghiul peste piept mă taie;
Doamne, de-ar fi dat de mine,
Ce bătaie!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hora

E frumoasă şi mireasa-
Ce te uiţi a vreme rea?
Hai, ţigane, cântă deasa,
Cântă, cioară, tropotită-
Dar când stau să-mi văd iubita,
Tot nu e ca ea!

Aoleu! când vânt de vară
Culcă iarba la pământ,
Când văd fete-n câmp afară
Şi-aud mierla-n crâng, vecine,
Nu mai ştiu nimic de mine
Pe ce lume sunt!

Hai, săriţi, flăcăi, ce sfântul!
După mine, că-i potop,
Bateţi cu necaz pământul,
Că tot el ne-nchide gura.
Daţi cu toţi tropotitura,
Tot mai scurt, şi trop!

Vezi aşa te vreau, băiete!
Fetelor, săriţi şi voi.
Uite-l, mă, între patru fete!
Ciudă, zici? De ce să-mi fie,
Ciudă-mi e pe lume mie
Numai pe ciocoi.

M-a plesnit şi ieri cu biciul.
Ici grămad-aş vrea să-l pui
Jos pe podini ca ariciul,
Şi să-i joc, ca azi la nuntă,
Care sârbă-i mai măruntă
Pe spinarea lui!

Zic aşa, dar facă-şi placul,
Că-i bătut de Dumnezeu.
Nu-i cu capul întreg, săracul.
Şi-o să-şi afle singur plata-
Ce-mi tot strângi, măi nene, fata,
Las s-o strâng şi eu!

Fă cu plosca încoa, voinice,
Dacă-mi ieşi ispită-n drum,
Sun-o întâi să văd ce zice!
Dă să-nchin, să-ţi zic pe nume:
Când ţi-o fi mai rău pe lume
Fie-ţi ca acum!

Vinu-i bun şi hora-mi place
Iar tu, Doamne, fă-mi ce vrei,
Numai pustnic nu mă face!
Fă-mă floare albă-n luncă,
Şi-apoi ia-mă şi m-aruncă.
Doamne, între femei!

Săriţi lume, că se-ncinge
Moşul Dinu, hoţ bătrân!
Uite-l, mă, că parcă-i minge!
Vă păziţi acum, neveste,
Că mănâncă, moş cum este,
Măr luat din sân!

Tot aşa şi-aşa şi iară
Şi ce-o fi să mai vedem.
Dac-or da tătari în ţară
Ne-om ascunde-n vizunie,
Daca nu, noroc să fie,
Că noi chef avem.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Micul vânător

Spunea Mihnea către câine:
- "Tare sunt voios, măi Pik!
Uite-ţi dau un os şi pâine,
C-am să merg cu tata mâine
Şi cu tine merg, măi Pik,
Nu-mi mai trebuie nimic;

Am o puşcă-adevărată,
Am şi sac de vânător,
De s-ar face "mâini" odată
Să-mi văd puşca încărcată
Şi să văd şi eu cum mor
Păsărelele din zbor...

Va muri vreuna oare
Când oi da cu puşca? - Dar
Am să stau să vad cum moare?...
Că eu plâng, mai Pik, şi-mi pare
C-am să plâng şi-acuma chiar.

Plâng, dar mama-i vinovată
Că tot spune că-i păcat,
Ce, nu ştii? a plâns odată
Pentru-o pasăre-mpuşcată
Şi pe tata l-a certat
Că spunea că nu-i păcat...
Dacă spune tata, poate
Că-i aşa cum spune, dar
Bine-ar fi, măi Pik, de toate
Păsărelele-mpuşcate
Ar putea să-nvie iar...

Dar atunci la ce-ar fi bune
Gloanţe şi alici şi puşti
Daca-n sac nu ai ce pune
Când te-ntorci -? atuncea, spune,
Pentru ce să mai împuşti?

Şi cum mergi cu sacu-n spate
De n-ai gând să-mpuşti nimic,
Şi ce sac mai am eu, frate,
Şi ce haine încheiate
Cu butoni ce nu se stric'
Că-s de corn de cerb, măi Pik.

Ai să vezi tu mâni ce bine
Îmi sta mie vânător,
Merg cu tata şi cu tine
Şi-au să spuie toţi de mine:
- "Ce mai pui de vânător!"...

Pui de vânător, vezi bine,
Dar cu mila ce mă fac?
Când mi-o spune tata - "Ţine
Puşca drept, şi trage bine!"
Ce mă fac, măi Pik, ce fac
Când va face puşca PAC,

Şi-oi vedea eu păsărele
Moarte din pricina mea?...
Am să plâng mai rău ca ele...
Doamne, zău, ce de belele,
Vai de bucuria mea!...

Dar de-aş spune tatei oare
Că pân'mă deprind, aş vrea
Să merg doar la vânătoare
Şi să-mi fac o ţintă mare
Colo-n câmp să trag în ea?
Ce crezi tu, mă Pik, ar vrea?

Şi să-l rog să-mi dea şi mie
Să aduc ceva vânat?...
Uite-aşa, halal să-mi fie!
Cine ar putea să ştie
Că nu eu l-am împuşcat?

Dar de cineva mă-ntreabă
Ce aduc în sac, pot eu
Să mai fiu copil de treabă
De-oi minţi spunând în grabă
Că aduc vânatul meu?

Nu, măi Pik, întotdeauna
Le-am spus toate drept şi-acum
Să trântesc gogea minciuna
Pentr-un "bravo" luat în drum
Pe nedrept?... Ba nicidecum,

Eu răspund vorbă curată
Cum e drept, şi alt nimic; -
Că pe cei ce mint o dată
Nu-i mai crede nimeni, Pik.
Şi rămân pe viaţa toată
Nişte oameni de nimic".

poezie pentru copii de Elena Farago
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trei, Doamne, şi toţi trei!

Avea şi dânsul trei feciori,
Şi i-au plecat toţi trei deodată
La tabără, sărmanul tată!
Ce griji pe dânsul, ce fiori,
Când se gândea că-i greu războiul,
N-ai timp să simţi că mori.

Şi luni trecut-au după luni -
Şi-a fost de veste lumea plină,
Că steagul turcului se-nchină;
Şi mândrii codrului păuni,
Românii-au isprăvit războiul,
Că s-au bătut nebuni.

Scria-n gazetă că s-a dat
Poruncă să se-ntoarcă-n ţară
Toţi cei plecaţi de astă-vară -
Şi rând pe rând veneau în sat
Şi ieri şi astăzi câte unul
Din cei care-au plecat.

Şi-ai lui întârziau! Plângând
De drag că are să-i revadă,
Sta ziua-n prag, ieşea pe stradă
Cu ochii zarea măsurând,
Şi nu veneau! Şi dintr-o vreme
Gemea, bătut d-un gând.

Nădejdea caldă-n el slăbea,
Pe cât creştea de rece gândul.
El a-ntrebat pe toţi d-a rândul,
Dar nimeni ştire nu-i ştia.
El pleacă-n urmă la cazarmă
Să afle ce dorea.

Căprarul vechi îi iese-n prag.
- "Ce-mi face Radu? î el întreabă,
De Radu-i este mai cu grabă,
Că Radu-i este cel mai drag.
- "E mort! El a căzut la Plevna
În cel dintâi şirag!

O, bietul om! De mult simţea
Că Radu-i dus de pe-astă lume,
Dar astăzi, când ştia anume,
El sta năuc şi nu credea.
Să-i moară Radu! Acest lucru
El nu-l înţelegea.

Blăstem pe tine, braţ duşman!
- "Dar George-al nostru cum o duce?
- "Sub glie, taică, şi sub cruce,
Lovit în piept d-un iatagan!
- "Dar bietul Mircea?" - "Mort şi Mircea
Prin văi pe la Smârdan.

El n-a mai zis nici un cuvânt;
Cu fruntea-n piept, ca o statuie,
Ca un Cristos bătut în cuie,
Ţinea privirile-n pământ,
Părea că vede dinainte-i
Trei morţi într-un mormânt.

Cu pasul slab, cu ochii beţi
El a plecat, gemând p-afară,
Şi-mpleticindu-se pe scară,
Chema pe nume pe băieţi,
Şi se proptea de slab, sărmanul,
Cu mâna de păreţi.

Nu se simţea de-i mort ori treaz,
N-avea puteri să se simţească;
El trebuia să s-odihnească -
Pe-o piatră-n drum sub un zăplaz
S-a pus, înmormântând în palme-i
Slăbitul său obraz.

Şi-a stat aşa, pierdut şi dus.
Era-n amiazi şi-n miez de vară
Şi soarele-a scăzut spre seară,
Şi-n urmă soarele-a apus,
Iar bietul om sta tot acolo
Ca mort, precum s-a pus.

Treceau bărbaţi, treceau femei,
Şi uruiau trăsuri pe stradă,
Soldaţi treceau făcând paradă, -
Şi-atunci, deştept, privi la ei
Şi-şi duse pumnii strâns pe tâmple:
"Trei, Doamne, şi toţi trei!

poezie celebră de George Coşbuc din Balade şi idile (1891)
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adevărul unui lup

Sunt doar un lup ce-n lumea lui trăieşte
Ştiind ce-i greu, ştiind ce e uşor,
Ştiind că timpul nu îmbătrâneşte
Decât pe-acei ce a trăi nu vor.

N-am teamă să trăiesc în libertate,
Şi să-mi asum ce ştiu că am făcut,
În lumea-aceasta, ce-n singurătate,
Pune-n mormânt chiar propriu ei trecut.

N-am semne şi puţini vor vrea să creadă
Că sunt cel ce a fost şi va tot fi,
Ce s-a lăsat pe sine să decadă
Ca să nu-şi ştie viaţa-n travesti.

Stau iar, acum, în margini de răscruce,
Şi tot privesc pe drum, în lung şi-n lat,
Un singur drum ştiu că mă poate duce
Spre adevărul ce-i deja-ntâmplat.

Spre înapoi nu-i niciodată calea
Prin care se trăieşte ce a fost,
Ci doar o formă de-a trăi mirarea
Că viaţa nu îşi are nici un rost.

Şi, cam la fel, spre stânga, văd pornirea
Unui vârtej ce nu e de oprit,
Care ucide tot, şi omenirea,
Minţind, în el, din plin, a nimerit.

Spre dreapta pot să merg fără să-mi pese
Că trec prin timp, voind să ocolesc
Conturul unei pregătite lese
De-a mă lega la gard să îl păzesc.

Doar înainte ştiu că mi se poate
Să fiu tot lup şi liber să trăiesc,
Să ştiu că-n viaţă pot avea de toate,
Destinul, întreit, să-l împlinesc.

Sunt doar un lup, ce-n lumea lui trăieşte,
Aşa-s văzut de cei nevăzători,
Şi după legea lumii, omeneşte,
Sunt aspru judecat, adeseori.

Dar tot mă simt, în forma cea mai pură,
Original, precum am fost creat,
Făcând, din drumul drept, o scurtătură
De pasul meu tăiată apăsat.

Şi ştiu, mergând la pas, cum trece noaptea,
Aşa cum ştiu câţi paşi fac într-o zi,
De-aceea, de-aş putea vorbi cu moartea,
De nemurirea mea i-aş poveşti.

Am stat prea mult, iar ultima răscruce
Îmi este dată să-mi reamintesc
Că mi se dă să duc doar ce pot duce,
Drumul să-l merg, uitând să mă opresc.

poezie de Daniel-Dumitru Darie din Dincolo de praguri (30 august 2013)
Adăugat de Daniel-Dumitru Darie
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiul cel mai mic

Odată o pildă Domnul nostru-a spus
C-un om bogat ce avea doi fii
Dar fiul cel mai mic s-a dus
Să bată-n lumea mare doar câmpii

Iar fiul cel mai mare la casa părintească
Rămas-a să lucreze pe-al tatălui ogor
Cu muncă şi cu sârg viaţa să-şi trăiască
Acasă dar clădindu-şi prin muncă-un viitor

Şi fiul cel mai mic averea şi-a pierdut
Cu fetele stricate şi oamenii cei răi
Sărac curând ajunse şi-un om necunoscut
Căci a călcat porunca — de la părinţii săi

Şi-a fost lovit amar de atâta sărăcie
Căci el ajunse la porci îngrijitor
Chiar el ce-odată avese — atâta bogăţie
În zdrenţe ajunsese ca orice cerşitor

Însă prin neagra noapte un glas el auzi
Întoarce-te acasă căci tatăl tău te aşteaptă
Şi el la sânul lui din nou te va primi
Căci el e atât bun — şi tatăl tău te iartă

Şi iată dar băiatul spre casă a plecat
Iar tatălui îi spuse ceva — că fiu-i se va-ntoarce
Şi tatăl lui nerăbdător mereu l-a aşteptat
Acasă dar voind ca să-l primească-n pace

Când iată dar pe drum venea din depărtare
Un chip necunoscut — creştea şi tot creştea
Când tatăl îl aştepta cu atâta nerăbdare
Căci pe băiatul lui acasă din inimă-l voia

Şi iată chipu acela mai mare şi mai mare
Cine-o fi oare — or" n-o fi chiar băiatul meu
E el — şi se avântă deodată-n alergare
Şi-n braţe îl cuprinse chiar pe băiatul său

O fiul meu o fiul meu — ce mare bucurie
Iar să te revăd acasă c-ai venit
O să te îmbrac ca fiu şi-o să-ţi dărui o mantie
O fiul meu — o fiul meu iubit

Eu nu sunt vrednic ca numele să-ţi port
Şoptise fiul cel mai mic cu atâta întristare
Dar tu eşti fiul meu şi eu îţi dărui tot
Căci dragostea mă arde cu atâta frământare

Aduceţi haina cea mai bună pentru al meu băiat
Şi puneţi-i inelu-n deget căci astăzi îl primesc
Se-ntoarce fiul meu acasă şi atât m-a bucurat
Căci dorul azi mă face mai mult să îl iubesc

A fost pierdut — dar s-a găsit şi iată-l lângă mine
S-a-ntors băiatul meu acasă şi eu în sărbătoare
Iarăşi îl primesc căci nu e orişicine
E mare bucuria — o vai e atât de mare

Dar fiu ce rămase acasă — rămăsese-n curte
Nu vrea să intre-n casă căci tatăl l-a primit
Pe fiul cel mai tânăr ce nu voi s-asculte
Şi-averea lui întregă el şi-a prăpădit

Doi oameni iată — în faţă ni se arată
Fiul cel mai mare în casă ce-a rămas
Dar inima lui crudă pe fratele nu-l iartă
Şi nu-l mai vrea în casă nici măcar un popas

Şi fiul cel mai mic ce-acum el s-a întors
Din nou la tatăl său şi care l-a crescut
Dar nu mai vrea nimic căci iată e pe dos
Ştie că averea — praf el a făcut

Eu văd în fiul cel mai mare — îl văd pe Israel
Iar fiul rătăcit — neamurile care
Îşi văd distrusă viaţa şi-l vor pe-al vieţii Miel
Căci vor ca să se scape de moarte şi pierzare

Fiul cel mai mic la tatăl s-a întors
Şi astfel fu găsit din plin de tatăl său
Dar fiul cel mai mare era neserios
Deşi era acasă — era în sine rău

El nu vedea iubirea şi n-o înţelegea
Trăind dar în belşug şi fără suferinţă
Tot că-i aparţine lui — însuşi el vedea
Şi nu-i păsa nicicum de-a fratelui fiinţă

El nu privea prin Duhul ci numai doar prin fire
Vroind să aibă totul vroia numai avere
Cum fratele mai mic odată în neştire
Aşa gândi odată firea doar cum cere

Tatăl Cel din ceruri vrea să ne desprindă
De tot ce avem aicea averi şi chiar comori
În El să ne încredem viaţa-ni să depindă
De-a Sale slăvi din ceruri — şi nu de-ai firii zori

Şi nu dar de pământ de bunuri şi averi
Ci doar de Fiul Lui Isus — pe veci să fim legaţi
Căci El este Lumina ce ne-a adus de nicăieri
Şi ne-a luat cu Sine să-i fim pururea fraţi
31-10-2019 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În noaptea albă de Crăciun

... În seara sfântă de Ajun,
Ne aşezam, tăcuţi, la masă...
Era plăcut şi cald acasă,
În noaptea albă de Crăciun.
Şi mama,-n vatra cu tăciuni,
Trăgea sub pirostie focul,
Scânteile duceau norocul
Pe coşul casei plin de lumi.
C-o stea din el, plecam şi eu,
Cum pleacă-n cer o rugăciune,
Sperând la clipa de minune,
Ce-înseamnă-n viaţă Dumnezeu...
În zori de zi, o luam, de zor,
Cu steaua mea din jar culeasă,
S-ajung, prin sat, din nou, acasă,
Precum un mag pe-un drum de dor.
Credeam că vin din cer, de sus,
Să spun că steaua-n zori răsare,
Să duc prin case-o veste mare
Că s-a născut în noi Isus...
Mergeam prin zori ca un cuvânt
Ce se năştea din casă-n casă,
Cu steaua magică culeasă
Din cer, cu focul din pământ.
... Priveam în jar, cu ochi de gând,
Mă minunam la ce-o să fie,
Când vom ieşi din pribegie
Şi ne-om întoarce pe pământ...
... Dar steaua mea era doar semn,
Cules din vatra cu corlată,
Din lumea noastră, aşezată
În case vechi, cu porţi de lemn...
... Însă-a venit de-atunci un nor
Iar cerul nu mai arde-n stele,
Azi, sunt cu toate-ntre zăbrele
Şi tot pământ-i orb de zbor...
... În noaptea sfântă de Crăciun,
Ajung din nou la noi acasă,
M-aşez, târziu, pe-un strop de masă,
Prin ce-a fost ieri, cu ce-i acum...
.........................................
... Era tot ziua de Crăciun...,
Dar mama mea, demult murise,
Iar coşul casei, plin de vise,
Era acum morman de fum...
... Am să pornesc din nou la drum,
Dar casa noastră din răscruce,
S-a dus şi numai poate duce
La ce-a fost ieri, prin ce-i acum...
... Mă pregătesc să plec din sat,
Când voi zări, în ochi, lumină,
Şi când cocoşul, din grădină,
Va fi la primul lui mimat.
Am doar pe gând, din cer, o stea,
Cu mări de foc şi flori de gheaţă,
Şi-am s-o aştept, ca-n dimineaţă,
Să-apară iar în viaţa mea...
Dar, acea stea din timp s-a dus
Şi-n zori de zi n-o să apară,
Să ducă-n lume-o veste rară...,
Căci a murit, în noi, Isus.

poezie de Gheorghe Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Greierele gospodar

Lui rapsodul, povestitul
Şi vestitul nostru greiere,
Nu-i mai place cântecul,
S-a gândit să... treiere!

Şi într-o zi pe la chindie,
Strânse gaşca greierească,
Şi apelând la măiestrie,
Îi şi puse să muncească,

Pe toţi greierii din vale,
Într-o grabă fără margini,
Nu-i scapă nimic în cale,
Îi chemă, le dădu sarcini.

Şi-adunară cât un munte,
Ca să-l pună în cămară,
Bob şi grăunte cu grăunte,
Ditai lanul de secară!

Auziră gălăgie, surioarele furnici,
Şi vin toate, dau năvală alarmate,
Înarmate până-n dinţi
Cu lopeţi, cazmale, sape,

Să îşi apere moşia
De greieraşii calici,
Şi tradiţia şi glia;
-Ia mai plecaţi voi de aici!

Să vedem acum ce face
Gospodarul, dacă iese tărăboi,
Chiar dacă el poate vrea pace,
Ia să vezi ce mai război!

Ce război, revendicare,
Nu se bagă în vorbire!
Doar fuga îi dă scăpare,
Fără pic de zăbovire!

Şi-n concluzie, acum,
Se pare că el nu poate,
Nici aşa, şi nici oricum,
Să schimbe povestea, frate!

poezie pentru copii de Daniela Achim Harabagiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La pârâu

Venea pe deal, voios cântând
Flăcăul;
Pe-un umăr coasa legănând,
Venea fără nici un gând
Flăcăul;
Dar iată-n drum îl află râul,
În drum, în drum, dar ce-i în drum?
Pârâul;
Aşa de lat şi chiar acum!

Dincolo câmp şi lan şi flori,
Ei, cată!
Şi doine şi secerători;
Pârâu-i lat, şi să nu mori?
Ei, cată!
Şi-n grâu, ei, bată-mi-l să-l bată!
În grâu, în grâu? Dar ce-i în grâu?
O fată –
Înoată-n spice până-n brâu.

"Să n-ai, Catrino, zi de rău!"
Ea tace.
"Ei, iacă naiba de pârău,
Mi-l puse focu-n drumul tău!"
Ea tace.
Deloc o vorbă! Sa preface.
Deloc, deloc, de ce deloc?
Că-i place
Şi vrea de el să-şi bată joc.

"Ai, fă, copii acasă mulţi?
Ei, iaca!
Nu vii, urâto, nu m-asculţi?
De dragul tău să mă desculţi?
Ei, iaca!
Mai bine plec!" Şi dânsul pleacă.
Dar ea? Dar ea? Ce-şi zice ea?
Să treacă!
Să facă-n urmă cum o vrea!

Văzându-l, însă, c-a plecat,
Ea-şi pune
Deoparte snopul: – "M-ai chemat?"
El mâna peste ochi mirat
Şi-o pune.
– "Să-ţi spun ceva! Cuvinte bune!"
– "Să spui, să spui! dar ce să spui?
Ei, spune!
Dar iute, vezi, că vreme nu-i!"

– "Haide, treci pârâul! Ce te-ntreci,
Catrino!"
– "Nu vreau, auzi! De ce nu pleci?"
– "Dar nu-i cat Oltul, poţi să-l treci
Catrino!"
– "Vecine, nu!" – "Ba da, vecino!
Nu vreai? Nu vreai? De ce nu vreai?
Haid' vino!
De-atunci şi peste mări treceai."

"Ei, iaca, viu! Dar de nu-mi spui
Vro veste,
Zi bună între noi de-azi nu-i!"
Ştia doar fata felul lui!
Vro veste,
De unde-o iei, dacă nu este?
Apoi, apoi? Ce-a fost apoi?
Poveste –
Tot eu să spun? Ghiciţi şi voi.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştefan şi Radul

I

Ştefan cel Mare,
Acela care
Păreche n-are
Sub sfântul soare,
Duce o ceată
Moldovenească
În loc de plată
Să-şi dobândească
Pradă bogată
Şi voinicească.

Radu cel Mare,
Acela care
Păreche n-are
Sub sfântul soare,
I-a pus în cale,
Păzind moşia,
În deal şi-n vale,
Câtu-i câmpia,
Cetele sale
Din Muntenia.

Mare-i şi-i mare
Din ei orcare
Şi samăn n-are
Sub sfântul soare;
Dar din păcate,
Doi fii d-un tată,
Meniţi a bate,
Lifta spurcată,
Frate cu frate
Stau să se bată...

II

Ştefan-Vodă pleacă-n zbor
Pe cea iarbă de mohor
Denaintea oştilor,
Pân' ce iată că-ntâlneşte
Întâlneşte şi chiteşte,
Şi chiteşte vitejeşte,
C-un stejar de buzdugan
Pe cel Radu, domn muntean;
Şi-l chiteşte, mări, drept
Lângă inimă în piept:
Parcă fulgeră şi tună,
Sună greu şi greu răsună!

Radul stă nevătămat,
Căci la sân mi-i înfăşat
Cu pieptarul fermecat;
Buzduganul sare-n vânt,
Apoi cade la pământ,
Iar pe locul ce cădea,
Pământul se deschidea,
Şi-n gâtleju-i destupat,
Cu năvală au intrat,
Supt o negură de prav,
Buzduganul cel grozav!

Radu-Vodă, mânios,
Îşi aduce mâna jos,
Şi când o rădică sus
Cea măciucă s-a şi dus,
Despărţindu-se de mână
Ca un trunchi din rădăcină;
Dar nu merge butuceşte,
Ci străbate vultureşte,
Pân' ce iată c-a găsit
Pe cel Ştefan, domn vestit,
Fără teamă, fără frică,
Fără grijă de nimică,
Numai de Tatăl Cel Sfânt
Ce-i în cer şi pe pământ!

Ştefan-Vodă, cum vedea,
Iute paloşul scotea,
Şi de feru-i oţelit,
Pe unde-i mai ascuţit,
Măciuca s-a poticnit;
Ş-apoi iată
Că dodată
Dintr-o singură bucată
Două ţăndări se făcea,
Una-n dreapta se ducea,
Alta-n stânga rătăcea,
Şi pe locul ce cădea
Toate-n ţărnă le trântea
Şi-n pământ se mistuia!
Vezi că cine-i pui de zmeu,
Fie greul cât de greu
Mi-l ajută Dumnezeu;
Şi când doi români se bat,
Nu-i nici unul mai bărbat!

III

Pe cel pisc perdut în nor,
Stă un şoim nemuritor,
Care-şi aducea aminte
Multe zile denainte,
Căci trei veacuri au trecut
De când mă-sa l-a făcut
Şi de-atunci
Pe munţi şi-n lunci
Fost-au iarnă, fost-au vară,
Dar el tot trăia în ţară,
Fost-au vânturi, fost-au ploi,
Dar el tot şedea la noi.

Agerul şoiman bătrân,
Frate neamului român,
Se uita de sus cu jale
La cei doi voinici din vale,
Şi-şi grăia în graiul său:
"Când eram mai tânăr eu,
Moldovenii
Şi Muntenii,
Ardeleni
Şi bănăţeni
Încă nu erau pe lume,
Toţi purtând un singur nume...
Dare-ar Domnul să mai dea
Iar aşa să-i poci vedea!

Ştefan-Vodă năzdrăvan
Auzea pe cel şoiman:
Auzea frate pe frate;
Şi dând arma după spate,
Zice: "Radule fărtate,
Nu-i cu cale a ne bate!
A ne bate nu-i cu cale,
Că şoimanii plâng de jale!
Arz-o focul duşmănie,
Să rămâi tu la domnie
Şi-mi dă fiica-ţi de soţie:
Cu domnia-ţi n-am ce face,
Dar domniţa mult îmi place!"

— Taci, Ştefane, barbarie,
Pe Măria n-o dau ţie!

— Nu fi câne, Radule,
Radule fărtatule!
Ţi-am mai zis o dată, măi,
Tu-n domnie să-ţi rămâi:
Decât ţară de la tine,
Iau mai bine
Ţări vecine
De la limbile străine,
Dar nevastă vreau de-o viţă:
Porumbel şi porumbiţă!
Dă-mi-o dară să mi-o dai,
Că de nu, amar şi vai:
Şoimii plâng, corbii vor râde
Între noi de ne-om ucide!

— Taci, Ştefane barbarie!
De-ar mai fi ore să fie,
Pe Măria n-o dau ţie;
Iar de-ţi trebui pământeancă,
Ia-ţi muiere moldoveancă!

— Lasă gluma, Radule,
Radule, turbatule!
Până-i treaba la cuvânt,
Zicu-ţi eu cuvântul sfânt:
Să rămâi tu la domnie
Şi-mi dă fiica-ţi de soţie,
Căci simţesc un aprig dor,
Dor de falnic viitor,
Ca să-mi facă ea fecior,
Fecior mie,
Nepot ţie.
La doi domni o seminţie,
Bun la sfat şi bun la mână,
Fire neaoşă română,
Din vulturul muntenesc
Cu zimbrul moldovenesc;
Şi de-i vrea tu, de nu-i vrea,
Eu mă jur c-o fi a mea!...

IV

Lumea-i lume; vremea trece,
Iat-o lună, iată zece,
Iată c-a trecut un an.

La Suceava-i bucurie
C-a făcut doamna Mărie,
A făcut un băietan.

Crească mândru cât e bradul,
Ca-i nepot lui vodă Radu
Şi-i fecior al lui Ştefan!

poezie celebră de Bogdan Petriceicu Hasdeu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

hai, intră,
aşează-te cât mai aproape,
şi gustă din restul dulceţii de prune
când câinele meu bate trist din pleoape,
tu priveşte-l în ochi
şi cu zâmbetul spune-i:
- uite, fotoliul în care demult n-am mai fost
şi ar vrea să mă strângă ca pe vremuri
în braţe...
- ce fac?!
stai puţin acolo
să pun nişte lemne pe foc
căminul e rece şi strigă la mine cu voce de gheaţă
- sunt bine
desigur că sunt bucuros
am noroc că iar ai intrat pe la mine
chiar de e ultima dată
un an a trecut de când nu ai mai fost,
mă aşez
un an m-am zbătut ca un peşte pe maluri
de bine dacă vrei
- deschide te rog frigiderul şi scoate din el tot ce vezi
astă seară doar vară s-a dus,
şi toamna loveşte în mine
şi strânge te rog de pe masă slănină şi coajă de ceapă şi spăla vesela,
te rog
cât e lingura-mi plină cu apă...
îţi spun
- uite sunt mai cuminte,
mai matur,
mai aşa nu ştiu cum
dar şi tu te-ai schimbat
în cuvinte parcă torni gingăşie de fum
şi te rog,
nu-ţi feri ochii,
vreau o seară întreagă
în ei ca pe vremuri-adânc să privesc
şi mai vreau să şoptesc înc-o frază banal de banală,
însă iată o calc,
o strivesc
şi ceasornicul ăsta pe masă
sună parcă a dimineaţă
şi ecoul lui trist în timpane leagă cuie de ţine cu aţe,
- mie-mi par zornări de ciocane
te rog
tot mai rar să mai intri
- cum am spus?!...
Da desigur
mai des... dacă vrei,
poţi să-mi scrii
uite-i toamnă
deja e răcoare,
şi afară-i o ceaţă lăptoasă
vezi să nu te răceşti la picioare
ai drum lung de făcut pân-acasă...

poezie de Iurie Osoianu (5 septembrie 2013)
Adăugat de Iurie Osoianu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un fel de autoportret

Eu sunt cum trebuie să fiu.
Sunt aşa, şi sunt pe dincolo;
Sau sunt pe dincolo şi nu sunt aşa.
Dar, nici nu vreau să fiu
Cum trebuie acolo,
Ori sunt cum trebuie
Să fiu dincoace.
Dar cine ştie cum trebuie să fiu?
Şi cine vrea să fiu cum trebuie ;
Şi cine aşa şi pe dincolo,
Pe dinăuntru, pe dinafară,
Peste tot ce e, ce sunt,
Ce mă-nconjoară,
Ce mişcă, ce moare,
Ce-i bun, ce-i rău şi ce doare;
Ce naşte, ce duce
Pe dincolo şi dincoace de noi,
Din noi, şi pe dincolo şi pe dincoace,
În lumi stelare, milenare,
Ce sunt sau nu sunt?
Eu sunt cum sunt,
Că sunt sau nu sunt:
Pe dincoace, aşa şi pe dincolo!

poezie de Daniela Achim Harabagiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

După un chef

După-un chef de-o noapte plină,
Vin acasă-n zori de zi.
Soarele pe cer s-alină,
Din prag, soaţa îmi zâmbi.
Cum în casă am intrat
Ea în braţe m-a luat.
Nu-mi aşază de mâncare,
Nu-mi dă patul de culcare,
Franş, îmi zice, vrea să facă,
Să mă vândă ca pe vacă!
Ea de mână mă luă
Şi la târg se-avântă.
Bucuroasă c-a ajuns
La geambaş iute s-a dus.
Discutase, nu prea mult.
Cred c-a obţinut ce a vrut.
Iar geambaşu-n gura mare
Strigă fără încetare:
- Hai la bărbat de vânzare!
Lăudând cu vorbe mari,
Mai ceva ca pe măgari.
Ascultându-l eu aşa,
Mai că-mi vine a striga:
"E minciună tot ce spune,
Vrea s-adune multă lume!"
Deodată-n jur se adună
Lume multă, lume bună.
Doamne care mai de care
Vrea să dea un preţ mai mare.
Veni una cât un cal,
Ea credea că sunt măgar.
Mă privi, se socoti,
Cu geambaşu-un pic vorbi.
El răspunse bucuros:
- E-un bărbat încă frumos.
Şi e bun cum altul nu-i!
Dar ce pot eu să vă spui!?
Şi-n Bucureşti de-ai căuta
Nu găseşti aşa ceva.
Ea, analizând în grabă,
Auzii cum ea -l întreabă:
- Dar la pat, îi bun, îi bun?
El răspunse:
- Îi bun, îi bun!
Cum se culcă, doarme tun!
- De băut, se-mbată des?
- O... e lucru de-nţeles.
Orice bărbat, se ştie,
Trece pe la prăvălie.
Când primeşte el salarul,
E prieten cu paharul.
Bea o sută, poate două,
Cu prietenii, vreo nouă.
Dar când a ajuns acasă,
Restu-l pune tot pe masă.
Niciun ban el nu-şi opreşte,
Că doar dă, Doamne fereşte,
El familia-şi iubeşte.
Ce-nţelese doamna oare
De dă preţul aşa de mare!?
Geambaşul bucuros
Spre soţie s-a întors.
Întrebă de preţu-i place
Târgu' ea îl poate face.
Soaţa stă şi se gândi
Şi pieziş mă şi privi.
Eu cu ochii în pământ.
Strigă ea:
- Încă nu-l vând!
De ştiam că-i aşa bun,
Nu băteam atâta drum!

Dragi confraţi,
Tot ce faceţi gândiţi bine,
Ca să nu păţiţi ca mine!
Nu se ştie soaţa ta
Ce geambaş o mai avea.
Şi-o să te trezeşti deodată:
Eşti vândut ca pe o vacă.

poezie de Adrian Timofte din Memoria clipei,Dorohoi, 2017 (2017)
Adăugat de Adrian Timofte
Comentează! | Votează! | Copiază!