+un +nou +inceput

Götterdämmerung

Or,
În ziua-aceea cerul, înnegrit de fum,
Părea
Un tavan de catedrală ce se năruie;
Iar fumul
Din clopotniţele-aprinse
Deschidea-n albastru drumul
Altui fum mai greu, mai negru...
Şi albastrul se-nnegrea...
Ard bisericile toate...
Ard Credinţele bătrâne...
Ard Cristoşii
Şi Trecutul -
Arde parcă lumea-ntreagă...
Ce Nebun venit de-aiurea nu putu să ne-nţeleagă?
Ce-ndrăzneţ aprinse focul ereziilor păgâne?
Şi ce nou Profet veni-va să clădească-n noi cuvinte,
Casa celui care n-are nici sfârşit,
Nici început?...
Cine-o să ne-nveţe iară ce-am uitat -

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Ion Minulescu din Convorbiri critice, nr. 14-17 (1 septembrie 1907)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am îndrăznit să fiu copil o clipă

Cât de nefericită poate fi viaţa fără copilărie.
Clipa se făcuse sferică după trebuinţa viselor mele.
Ce pot fi visele dacă nu o stare fără senzaţie dureroasă?
Urcă şi coboră din soare, îmbrăcând câte o aureolă fiecare pentru cât de mult mă apasă suferinţa acestei lumi.
Lumea aleargă spre idealuri false pentru a deveni strălucitoare mai mult decât îi este dat să fie. Oamenii trăiesc într-o permanentă tensiune, remarcând insuficienţa ca pe un sentiment al sfârşirii lor, o agonie ultradimensională şi epuizantă care nu aduce nimic bun acestei lumi.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă şi am văzut lumea aşa cum e.
Am găsit în clipă strălucirea desăvărşită – copilăria ca un privilegiu al vieţii, copilăria ca o mare purificare a sufletului între viaţa cosmică de dinainte şi un nou început organic al său.
Cât de nefericit poate fi un suflet fără copilărie, cât de nefericit ar fi un fluture fără floare, cât de nefericită ar fi o floare fără ploaie, cât de nefericit poate fi omul fără raţiune.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă şi am văzut cum se irosesc oamenii. Nu mă plâng de nimic. Aştept o ninsoare abundentă să înflorească pământul ca într-o primăvară polară. Albul acoperă întunericul din oameni şi am mai multă vreme să vorbesc cu mine despre mine.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă ca să nu pierd încrederea în oameni. Am văzut prăbşirea lor între frământări şi obsesii
Am îndrăznit să fiu copil o clipă şi am văzut o lume fără fundament, înstrăinată de Dumnezeu.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă când am aflat semnificaţia timpului şi mi s-a făcut frică de necunoscut.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă şi am văzut avarul din care nu mai rămăsese nimic decât banul.
Cât de nefericită poate fi viaţa fără copilărie...
Cât de nefericit poate fi copacul fără frunze, izolat de iarnă într-o halucinaţie albă.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă şi n-am mai simţit pământul sub picioare: eram melancolie, speranţă, zbor, nevinovăţie, transparenţă, luciditate...
Ce fericit este copilul, trăindu-şi fantezia într-o inocenţă totală, ce fericit poate fi îngerul în conştiinţa lui: aşa simte şi el zborul dincolo de orice imaginaţie odată cu copilul – când în cer, când pe pământ într-o armonie perfectă.
N-aş fi ştiut toate astea dacă n-aş fi îndrăznit să fiu copil o clipă, o aripă de vânt –moneda convertibilă a oricărui vis.

poezie de Camelia Opriţa din Cuvântul din lumina condeiului Literatură pentru minte, inimă şi suflet (27 noiembrie 2007)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un nou început

Din suflet cad rare cristale
prin cerul şi-n cerul din mine,
în vuiet adună... cascade,
în salturi... simţiri libertine.

Cresc pomii mustind iar a verde
cu-nfipte în cer rădăcini,
pe ramuri purtând oseminte
de stele-martir şi lumini.

Cad picuri de timp îngheţat
prin ploi colorate cu rouă,
la altarul cel alb, cu vise udat,
tăcută aşteaptă Viaţa cea Nouă.

Dansează acum toţi macii în floare
să bucure câmpul cu pace,
s-aplaude îngeri - luminii de strajă -
nisip mişcător pe o filă de carte.

[...] Citeşte tot

poezie de Gheorghe A. Stroia din revista "Armonii Culturale" din Adjud (septembrie 2013)
Adăugat de Gheorghe A. Stroia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără cuvinte

azi m-am trezit devreme
obosit cu o mare durere de cap
toată noaptea am visat că le recitam poezii serafimilor
şi trebuia să utilizez cât mai multe cuvinte
niciodată pe-acelaşi sau unul asemănător
deoarece la fiecare greşeală lor le cădea câte-o pană
iar în lume se stingea câte-un poet
şi fiindcă la noapte aş putea avea acelaşi vis
m-am gândit să mai elimin din ele
am luat dicţionarul
am citit pagină cu pagină cuvânt cu cuvânt
apoi am început să le tai cu o linie neagră
suficient de groasă cât să cuprindă literele cu coadă
dar şi pe cele moţate
cum vedeam unul care avea sinonime
cum îl tăiam
ori pe altul pe care nu-l ştiam
la fel făceam
cum vedeam un termen de care nu mai auzisem demult
hârşti cu carioca pe el

[...] Citeşte tot

poezie de Valentin Busuioc din Oraşul văzut prin oglindă
Adăugat de Valentin Busuioc
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cultura este expresia directă a unui mod de existenţă sui generis, care îmbogăţeşte cu un nou fir, cu o nouă culoare canavaua cosmosului. Omul a devenit creator de cultură în clipa promiţătoare de tragice măreţii, când a devenit cu adevărat OM, în momentul când a început să existe astfel, adică structural pe un alt plan decât înainte, în alte dimensiuni, pe podişul sau în tărâmul celălalt, al misterului şi al revelării. Cultura e condiţionată de începerea în lume a unui nou mod, mai profund şi.

Lucian Blaga în Trilogia Culturii, Spaţiul mioritic
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cîntec de început

(fragmente)

Aripi de vultur în zbor de săgeată Icar şi-a rotit,
Cei doi pumni omeneşti lacomi să-mplînte în soare
Astăzi eu vreau să-ntreb răzvrătit nesfîrşirea
Cum de-a-nchegat după-atîtea puzderii de ani
Între arsurile tîmplelor mele pornirea
Şi strigătul celui căzut!

Zbor, zbor cu anii mei tineri,
Zbor ca un şoim înconjurînd strîmta-nchisoare-a pămîntului,
Aripa mea se izbeşte mereu de zăbrelele nemărginirii
Şi parcă-i un veac de cînd zbor.

Azi, înainte de-un nou şi sălbatic avînt
Vreau să cânt cîntecul meu de-nceput.

poezie celebră de Nicolae Labiş din Poezii - Editura Cartea Românească
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nemulţumirea de sine apare dintr-un dezechilibru al sufletului şi din dorinţe timide sau prea puţin fericite, când oamenii fie nu îndrăznesc, fie nu obţin atât cât doresc şi se întind cu totul înspre speranţă: sunt mereu instabili şi schimbători, ceea ce este inevitabil să li se întâmple celor ce trăiesc pe muchie. Încearcă să-şi împlinescă dorinţele pe orice cale şi se învaţă şi se obligă să facă lucruri necinstite şi grele, iar când efortul le este lipsit de răsplată, îi chinuie o ruşine zadarnică, şi nu suferă pentru că au dorit lucruri rele, ci pentru că le-au dorit degeaba. Atunci îi reţine şi regretul pentru ceea ce au început, şi teama de a începe din nou, şi se strecoară acea agitaţie sufletească ce nu-şi găseşte ieşire, pentru că nu sunt capabili nici să-şi stăpânească dorinţele, nici să li se supună lor, apoi şovăiala unei vieţi în care a rămas puţină libertate şi mucegaiul unui suflet care zace amorţit între dorinţe înşelate.

Democrit în Euthymia
Adăugat de Mihai
Comentează! | Votează! | Copiază!

Agonie

În mine se petrece-o agonie,
Ca într-o tristă casă solitară,
În sufletu-mi bătut de vijelie
Eu văd un om ce-a început să moară...
Un cântăreţ cu rostul de la ţară
Se duce-acum şi n-o să mai învie
Cu chipul lui senin de-odinioară...
Demult... Demult... Din cea dintâi clipită,
De când te-au smuls de la bătrâna vatră,
Din casa cu şindrile-acoperită,
De-atunci începe moartea-ţi nesfârşită,
De-atunci te fură fiecare piatră...
Te-au biruit în stingerea domoală
Străine legi din guri necunoscute;
S-a poticnit curata ta sfială,
La orice pas, de pravili neştiute;
Prin praf, prin fum, prin vorbe de ocară
Te-ai dus, sărmane suflet de la ţară.
Din orice colţ mi te prindea o sârmă
Şi te-alunga un şuier de maşină...

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Octavian Goga
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ana Maria

Aseară m-am trezit speriat,
Of! ce cosmar... ce lacrimi reci,
Sub aşternut te-am căutat,
Probabil te -ai decis să pleci.

Acum că mă gândesc mai bine,
Nici nu ai fost cu mine-n pat...
Înnebunesc visând cu tine
Alături pe un alt bărbat.

Am fost născut mult prea devreme,
Si tu născută prea târziu,
Ca soţ, inima mi se teme,
Că n-am să pot nicicând să -ti fiu.

Nici n-as putea să sper vreodată,
Ca un bărbat puţin trecut,
Alături de asa o fată,
Să aibă un nou început.

[...] Citeşte tot

poezie de Vlad Bălan
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Caii

Abia trecuseră douăsprezece luni de la
Războiul de şapte zile care-adormise lumea,
Era după căderea serii, când au apărut năstruşnicii cai.
Noi deja făcuserăm legământ cu tăcerea,
În primele câteva zile totul era atât de-încremenit...
Ne-ascultam respiraţia şi eram îngroziţi.
A doua zi
Radioul a amuţit; am căutat pe toate frecvenţele; nici un răspuns.
A treia zi o navă de război a trecut prin faţa noastră spre nord,
Grămezile de cadavre umpleau puntea. A şasea zi
Un avion a plonjat pe deasupra noastră-n mare. Apoi, linişte.
Ştiri de nicăieri:
Şi totuşi radiourile erau acolo, în colţurile bucătăriilor noastre,
Încă deschise-n milioane de încăperi din întrega lume.
Dar astăzi dacă ele-ar trebui să retransmită,
Dacă pe neaşteptate ar trebui să vorbească iarăşi,
Noi am refuza să le-ascultăm, nu le-am permite să învie
Vechea lume cu toată răutatea ei, lume care şi-a înghiţit, hulpav,
Într-o secundă, copii. Asta nu se va mai întâmpla încă o dată.
Uneori ne gândim la naţiunile cufundate-n somn adânc,

[...] Citeşte tot

poezie de Edwin Muir,1887-1959, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!