surori de anotimp -marius robu

Între el, Dumnezeu şi timp

întotdeauna am ştiut că
omul minte din cauza prostiei lui
şi asta ca să scape de singurătate
între cele două ticăituri de ceas
oftează şi o face des
undeva în inima lui
se cicatrizează o rană
ştiu că într-alt anotimp
e soare
dar nu-i pasă
întotdeauna a ştiut că
între el şi celelalte lucruri
există minciuna
şi că se împarte între el, Dumnezeu şi timp

poezie de Teodor Dume (2017)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cea mare din surori bătu cu piciorul în pământ, şi deodată se deschise în două duşumeaua casei. Ele se coborâră prin acea deschizătură şi merseră, până se ajunseră la o grădină gărduită cu zid de aramă. Când fură să intre, fata cea mare bătu din picior iarăşi şi porţile cele de oţel ale grădinei se deschiseră. Intrând, băiatul călcă pe rochia fetei celei mici.

Petre Ispirescu în Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Focuri de toamnă

Toamnă-n grădini, cât vezi cu ochii
Până hăt în vale,
Din bujorii focurilor fumul
Se înalţă către cer agale.

Vara a plecat şi-a luat cu ea
Tot ce-a fost culoare şi parfum,
Din focurile roşii se-avântă înalte
Turnuri cenuşii de fum.

Fredonează cântecul fiecărui anotimp!
Strugurii s-au copt în vii!
Flori în timpul verii,
Iar când vine toamna, focuri vii!

poezie clasică de Robert Louis Stevenson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Epitaf pentru o doamnă drăguţă...

Epitaf pentru o doamnă drăguţă
Orele i-au fost firişoare-aurite de nisip
Desfăşurate-n franjuri, în vârtejuri şi-n inele;
Alunecându-i calde, anotimp după anotimp,
Din mâini; înfipte-n zidurile unor mici castele.

Zi strălucitoare peste zi strălucitoare
Rostogolite-n debandada unui curcubeu,
Pentru că ea le-a catapultat, nerăbdătoare,
Pe toate-n rigola actului extemporaneu.

poezie de Dorothy Parker, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Secvenţă.Viaţa şi Moartea într-o singură clipă

La câteva zile distanţă
ninge cu furie
frigul se zvârcoleşte
sub anotimp
umbre şi scâncet de bob
o lumânare ghemuieşte liniştea
într-un colţ
un copil o strigă pe mama
timpul sculptează pe tristeţi

la capăt de anotimp
se odihneşte tata
îi fac semn dintr-o lume
în care oamenii
aşteaptă apocalipsa

poate sunt singurul
ce aşteaptă cu atâta emoţie
ziua în care
toate anotimpurile

[...] Citeşte tot

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Complicele umbrei

când îţi vine timpul
calci pe întuneric ca pe o iarbă
cosită prea devreme
primăvara
o altă realitate respiră din tine
e ca şi cum ai traversa strada
simţind umbrele altui anotimp
nu te clatini dar brusc
îţi aminteşti de tine

în acest răgaz dintre noapte şi zi
eşti doar tu şi
o umbră care
te desparte de lucruri

cineva intră prin efracţie
nu-i nimic
zici
e doar complicele umbrei
pe care o aştept...

poezie de Teodor Dume (2016)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ziua era neobişnuit de caldă pentru acest anotimp: de abia se simţea o slabă adiere de vânt, iar mulţimea, pe care o stropea la răstimpuri răpăielile de scurtă durată ale ploii ce cădea din alba şi uriaşa îngrămădire a norilor răspândiţi cu îmbelşugare pe albastra boltă a firmamentului, nu-şi pierdea câtuşi de puţin voia bună. Către amiază, totuşi s-a stârnit o uşoară, dar destul de simţită frământare în rândurile celor din faţă.

Edgar Allan Poe în Mellonta tauta
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alinarea Mariei cu cel înviat

Ce-au simţit atunci: nu este oare
decât orice taină mai dulce
şi tot pământesc:
când puţin palid încă de groapă,
uşurat a mers către ea:
înviat în tot locul.
O, către ea, mai întâi. De nespus
le era vindecarea.
Da, se vindecau, asta era. Şi n-aveau nevoie
să se-atingă tare.
El puse, de-abia o secundă,
a lui – în curând
veşnică – mână, pe umărul ei femeiesc.
Şi ei începură,
tăcut ca pomii-n aprilie,
şi neţărmurit,
acest anotimp
al supremei lor legături.

poezie clasică de Rainer Maria Rilke din Viaţa Mariei, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sora mea a murit peste vreo doi ani. Semăna cu mama mea şi o chema tot Maria. Am trăit fără mamă, fără fraţi şi surori -- nu târziu tare -- şi fără tată. Cine a trait inconjurat de familie, nu poate înţelege un suflet ca al meu, această stare sufletească specială -- după cum nici nu mă pot pune în sentimentalitatea unui om care a avut familie. Dar aceste lucruri au dat sufletului meu un ton veşnic de nostalgie, de melancolie -- o privire îndărăt -- un sentiment de singurătate, de degajare de lumea reală.

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul LXV

Când pietre nu, nici bronz, nici sol, nici mare,
Ci duhul morţii-n lume e stăpân,
Cum poate frumuseţea ca o floare
Să-nfrunte-atare uragan hapsân?
Cum să reziste-al verii iz ca mierea
Sub şocul unui aprig anotimp,
Când nemişcate stânci îşi simt căderea,
Şi porţi de fier se prăbuşesc sub timp?
O, gând cumplit! Unde s-ascundem clipa
De preţ, de timpul care-o face praf?
Ce mâini puternice-i vor frânge-aripa?
Frumseţea – cine-o va feri de jaf?
O, nimeni! Doar iubirea, prin minune,
Din negrele-mi cerneli nu va apune.
Şi-n adânc aruncă nesfârşite ploi.

poezie celebră de William Shakespeare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!