+luna +lui +mai

Ploaie în luna lui Marte

Plouă infernal,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
norii curgeau în luna lui Marte.

Pereţii odăii erau
neliniştiţi, sub desene în cretă.
Sufletele noastre dansau
nevăzute-ntr-o lume concretă.

O să te plouă pe aripi, spuneai,
plouă cu globuri pe glob şi prin vreme.
Nu-i nimic, îţi spuneam, Lorelei,
mie-mi plouă zborul, cu pene.

Şi mă-nălţam. Şi nu mai ştiam unde-mi
lăsasem în lume odaia.
Tu mă strigai din urmă: răspunde-mi, răspunde-mi,
cine-s mai frumoşi: oamenii?... ploaia?...

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copilul rămăsese în stuful de flori. Dumnezeu, purtându-i de grije, nu lăsa nimic rău să se apropie de dânsul, care putea să-l vatăme. Prin preajma locului aceluia trăia un pustnic într-o văgăună de munte. Acel pustnic avea o capră şi el, după sufletul lui. Ea venea totdeauna, spre a se adăpa, la apele cele limpezi ale fântânei. Într-una din zile, păscând pe ici pe colea, se apropie de stuful cu flori. Cum dete de copil, se puse lângă dânsul, începu să-l lingă şi să-şi apropie ugerul de guriţa copilaşului. Acesta, cum simţi, începu să sugă şi supse până ce se sătură bine, şi aşa dor prinse capra de copil, încât o lună de zile nu se depărtă de lângă dânsul. Călugărul, văzând că nu-i mai vine capra, începu s-o caute, şi caut-o în sus, caut-o în jos, capra nicăiri. Îşi luase nădejdea de la dânsa, când într-o zi se pomeneşte cu ea. Pustnicul o văzu şi începu s-o mângâie...

Petre Ispirescu în George cel viteaz
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu cu Jiul mă aseamăn

E Jiul frate cu Oltul şi e geamăn
Cu care m-am legat de multă vreme,
Altfel de chip am eu, dar mă aseamăn
Şi ca şi el şi eu mai scriu poeme.

Privim aceleaşi locuri din bătrâni
Şi-n timpul scurs noi strângem amintiri,
Suntem şi-om fi de-a pururea români
Şi-avem în viaţă rosturi şi împliniri.

Ne bucurăm nespus când ne-ntâlnim,
Firească e a noastră îmbrăţişare,
Ne spunem câte toate din ce ştim,
De la început, de când am fost izvoare.

Ne încântăm de doine ciobăneşti,
De şoaptele ascunse-n fapt de seară,
De doruri ştim şi patimi omeneşti
Şi când tristeţea e şi ne înconjoară.

[...] Citeşte tot

poezie de Petre Gigea-Gorun
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noapte neagra

Cu norii ce afar' s-adună
Acoperind şi cer şi lună,
De la fereastra mea, sub coaste,
Călări pe beznă, ca prin basme,
Zăresc un şir grozav de iasme
Ce sunt a iadurilor oaste.
Hop! Hop! Se duc mereu la vale,
Şi parcă m-ar privi cu jale,
Şi parc-ar râde câteodată...
Căci spăimântoasele lor rânduri
Sunt ghiana ce o port în gânduri,
Sunt mintea mea întunecată.
Cocoşul ce-nspre ziuă cântă
Cu glasul lui nu le spăimântă...
Hip! Hip! — curg iezmele întruna,
Şi dacă las perdeaua iute,
Atunci, odaia, pe-ntrecute,
Mi-o umplu, una câte una.
Ha! Ha! — Şi grabnic mă-nconjoară
Râzând de-un râs ce mă doboară,

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Alexandru Macedonski
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

După câteva zile de călătorie, dete peste un alt om, în gura căruia curgea apa de la nouă fântâni şi tot striga că moare de sete. Îl întrebă şi pe acesta ca şi pe flămând. Şi dacă căpătă un răspuns care semăna cu al flămândului, îl luă şi pe acesta cu sine, şi plecă mai departe. Se duse, se duse şi iară se mai duse. Iară când fu să treacă nişte munţi, întâlni un alt om, cu două pietre de moară de picioare, care sărea din munte în munte şi când fugea, iepurele pe spinare netezea, şi striga că n-are loc unde să fugă. Ţugulea îl întrebă ca şi pe ceilalţi, iară omul răspunse tot ca ei. Îl luă şi pe acesta şi porni înainte cu Dumnezeu. În calea lor mai întâlni un om cu o mustaţă albă şi cu alta neagră, îmbrăcat cu nouă cojoace şi striga că moare de frig, deşi era pe la nămiezi şi soarele ardea ca în luna lui cuptor. După ce îl întrebă şi el voi să meargă cu dânsul, Ţugulea îl luă şi pe acesta, şi înainte, tot înainte şi înapoi nu se uita. Merse ce mai merse şi, când fu pe la amurgit, întâlni un om care se uita în sus cu un arc în mână.

Petre Ispirescu în Ţugulea, fiul unchiaşului şi al mătuşei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căpitanul optimist

Căpitanul de pe Mary Ann, un tip îndrăzneţ şi de gaşcă,
Glumeţ şi fercheş, străbate oceanul de parcă-ar fi o ceaşcă.
Habar n-are de navigaţie şi se-abate de la curs câte o milă,
Dar spune," Nu contează, cât timp pot zâmbi şi-i apă sub chilă."

Distrat, se-apropie de-o insulă şi nava aproape eşuează –
Dar el, fericit, " Well, bun voiaj, micile necazuri nu contează."
Nu vede norii negri de furtună şi lălăie un cântec plin de voie bună.
"Cântând, matrozi, noi scurtăm drumul, luminaţi de soare şi de lună!"

Vijelia l-a aruncat spre răsărit şi vijelia l-a aruncat spre-apus;
Dar, în orice direcţie ar fi călătorit, el era vesel şi fericit nespus.
A pierdut drumul, dar nu şi-a pierdut voioşia lui copilărească;
Spunea, " În coajă de râsete îi place navei să călătorească!"

Undeva pe oceanul larg, de necuprins, între poli şi tropice
Şi-astăzi mai lovesc acel suflet optimist furtunile feroce.
Habar n-are de navigaţie, "Cum n-am şanse şi mă zbat degeaba?
Atât cât navighez pe partea cea de sus a mării, care-i treaba?"

poezie de Amos Russel Welles, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un om care caută căsătoria doar pentru a-şi spori averea nu se va căsători niciodată cu o fată bună. Ştie asta, dar rareori îi pasă pentru că nu are alt scop decât să-şi ducă la îndeplinire planurile ambiţioase. După luna de miere, casa lor se transformă într-o cafenea unde toată lumea se distrează. Soţia lui devine Messalina, şi Dumnezeu ştie cum se nasc copiii lor, iar când au atins cele mai înalte culmi ale corupţiei, sunt trimişi la Londra să studieze Literatura şi Arta.
Copiii lor, lipsiţi de învăţătură morală şi neîntăriţi prin virtuţi şi exemple de cinste dobândite în casa părintească, când ajung la porţile Occidentului, cad în mâinile femeilor şi junilor nesăbuiţi, care îi corup şi mai rău; iar când se întorc în patrie, în loc să aducă cu ei focul culturii şi strălucirea Europei civilizate, nu aduc decât decât vicii şi atrocităţi, sau, dacă vreunul dintre ei reuşeşte să înveţe câte ceva, această cultură intelectuală, care se instituie fără morală, produce mai mult rău decât bine pentru ţara care hrăneşte aceste fiinţe la sânul ei.

Camelia Opriţa în Poştaşul păpuşilor (decembrie 2012)
Adăugat de Jimmy Somerville - Citatepedia.Ro
Comentează! | Votează! | Copiază!

Străinul

într-o noapte
un străin ne-a bătut la poartă
eram copil
era toamnă abia împlinisem patru ani
ai mei i-au dat să mănânce ceva
pâine cu brânză şi ceapă
apoi l-au culcat cu mine în pat
în camera mea
o cameră mică cu tavanul jos
fără lampă
doar o candelă aprinsă mereu
privită de afară ţi se părea că
fereastra era în flăcări
umbre alungite bântuiau dudul
din faţa casei lângă fântână
câinele a început să urle
sfâşietor la lună
şi toată noaptea nu am putut să dorm
i-am privit somnul
cum zgâlţâia patul şi casa

[...] Citeşte tot

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada morţii

Cobora pe Topolog
Dintre munţi, la vale...
Şi la umbra unui stog
A căzut din cale.

În ce vară? În ce an?
Anii trec ca apa...
El era drumeţ sărman
Muncitor cu sapa.

Oamenii l-au îngropat
Într-un loc aiurea,
Unde drumul către sat
Taie-n lung pădurea.

Şi de-atunci, lângă mormânt,
Plopi cu frunză rară
S-au zbătut uşor în vânt,
Zile lungi de vară.

[...] Citeşte tot

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi

O voce dulce mi-a spus:
« Te-ai întrebat, adeseori
Cine sunt eu, cine eşti tu?!
Eu sunt soarele ce luceşte vesel,
Eu sunt spiritul ce întreţine viaţa,
Eu sunt curcubeul-arc peste zări,
Eu sunt Tu, Tu eşti EU,
Eu şi Tu suntem Noi.
Eu sunt adierea vântului,
Şi strălucirea stelei, eu sunt...
Sunt şoapta izvorului sub clar de lună.
Eu sunt iubirea Mamei Pământ,
Şi dragostea Tatălui ceresc, eu sunt...
Eu sunt Tu, Tu eşti Eu...
Eu şi Tu suntem Noi.
Sunt ploaia ce hrăneşte Pământul,
Şi focul ce-aprinde inima rece...
Focul dragostei, eu sunt.
Dragul meu copil,
De-atâtea ori te-ai întrebat...

[...] Citeşte tot

poezie de Floarea Carbune (22 noiembrie 1948)
Adăugat de Adina M. Neghirla
Comentează! | Votează! | Copiază!