Luntrea aurie

Dar nopţile acestea, frumoaso, cum de sunt,
Atât de diafane, din cer până-n pământ?

Pădurile par alge înalte-n clătinări...
Noi ne plimbăm alături pe fundul unei mări.

Lucirile acestea de sus, vor fi fiind
Sau astre, sau meduze prin adâncimi plutind...

De-aseară se zăreşte, cu cârma spre Apus,
O luntre aurie, deasupra noastră, sus...

Aşa ne urmăreşte de-aseară, pe-amândoi:
Stă drep deasupra noastră când ne oprim şi noi!

O, poate că din luntrea ce ne ţinteşte-aşa
Într-un târziu, o scară de raze s-o lăsa,

Şi dacă tu vroi-vei, ne vom sui. Apoi,
Cu luntrea aurie vom asfinţi şi noi.

poezie celebră de Eusebiu Camilar
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Valuri

Vom face printre valuri, valuri,
şi ne vom cufunda-n apus
atât de jos şi-atât de sus,
prin lumea noastră fără maluri.

Vom face dintr-un vis, un vis
şi-l vom petrece împreună
sub raze argintii de lună,
uitând ce-n stele ni s-a scris.

Vom înota prin fericire
spre malul inventat de noi,
de ieri sau azi ori de apoi.

Va fi o lume cu iubire,
vom fi acolo amândoi,
atât de plini şi-atât de goi.

sonet de Daniel Vişan-Dimitriu din Chipul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne vor îngropa adânc

Când vom muri ne vor îngropa adânc, nespus
De-adânc, şi iarba va acoperi mormântul de îndată,
Iar noi vom auzi: undeva, deasupra noastră, sus,
O ploaie trecătoare alintând pământul, delicată.

Apoi, nu vom mai dori nimic, nopţii tovarăşi,
Şi treziţi dintr-un vis, vom gândi astfel:
Dacă afară-i linişte – e toamnă iarăşi,
Dacă-i zgomot – e primăvară-n orăşel.

E plăcut că sentimentele noastre somnoroase
Nu vor mai fi învolburate de suferinţe, bucurii, nevoi:
Ale despărţirii sau iubirii complicaţii dureroase
Nu mai pot pătrunde prin sicriu până la noi.

Suntem acasă, am găsit ceea ce toţi oamenii speră
Să găsească. Aici, în sfârşit, noi ne vom face-o părere
În ce fel o viaţă minerală, fără sentimente, diferă
De-o viaţă sensibilă, sensibilă până la durere.

poezie de Aleksandr Blok, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu limba noastră

Este a noastră limba noastră
şi noi suntem cu ea popor,
cum stelele
din cer
sunt stele
cu veşnica lumină-a lor.

Este a noastră limba noastră
şi noi suntem cu ea pământ,
cum marea mare
este mare
cu ape veşnic vălurând.

Este a noastră limba noastră
şi soartă noi suntem cu ea,
cum este codru verde soartă
cu ciuta şi cu pasărea.

Din străbunei cu limba noastră
noi am crescut şi creştem, demn,
cum creşte pomul din ţărână
suită-n frunză şi în lemn.
Ci noi cu ea, cu
limba noastră,
nemuritori vom fi oricând,
nemuritori cum e Pământul
cu Soarele mereu arzând.

poezie de Dumitru Matcovschi (1 ianuarie 2000)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul absoarbe iubirea?

Timpul absoarbe iubirea pasională
Dar nu o poate elimina
Iubirea- drogul necesar ce nu cuprinde mintea
Ne vom desprinde inimile acestea ancorate în vis?
Sau vom închide clepsidra timpului în bătaia vântului
La răscruce sau la amurgul inimii
Lumina noastră s-a ancorat cu viteza ei
Ne va risipi toate valurile la un ţărm liniştit
Când fiecare seară se vrea a fi deosebită
Când principalul spectacol de teatru
Se scrie fără a fi jucat pe o scenă
Fiecare dintre noi e dator cu o moarte albastră sau poate roz.
Privirile ne vor atinge lumina din priviri
Noi vom privi lumina ca pe o risipire de vis.

poezie de Ileana Nana Filip
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă mai curând sau mai târziu, şi chiar atunci când noi nu vom mai fi, cele scrise de noi îşi vor găsi îndeplinirea lor, sau cel puţin vor face să se gândească la interesele mult iubitei noastre ţări, noi nu am lucrat degeaba şi truda noastră va fi cu prisosinţă răsplătită.

Ioan Tanoviceanu în Creşterea criminalităţii în România (1896)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde cad anii când se duc?

Unde cad anii când se duc, în noi, în cer sau în pământ?
Am început să–mi frământ visele sub scara ce urcă spre cer.
Poate vor fi şifonate.
Poate vor ieşi din chenar, dar cu siguranţă îmi vor umple gândurile.
Mari şi năstruşnice.
Fără să le poată muta cineva de sus în jos, de la est la vest.
Nu ştiu unde se duc când toate rămân departe, aşa cum sunt, până ziua întâlneşte moartea.
Cine stie?
Simt ceva! Parcă este adierea unei mâini peste genele care s–au contopit pentru o secundă în amfiteatrul gândurilor.
Teribilă treabă cu anii. Cu gândurile. Cu visele...
Şi totuşi, unde cad anii când se duc, în noi, în cer sau în pământ?

poezie de David Ionel Romulus
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te-aştept lângă o şină

Te-aştept să vii, iubito, la marea întâlnire,
Te-aştept lângă o şină de tren provincial,
O să ne recunoaştem, pesemne, din privire,
Printr-un instinct anume din regnul animal.

Şi-n plus faţă de-aceasta, vom fi doar noi acolo.
Atâta – eu cu tine. De când nu ne-am văzut?
Sau poate niciodată şi-o să vorbim tremólo
Despre-o copilărie ce doar ni s-a părut.

Nu cred c-o să te superi dac-o vom lua pe şină
Ţinându-ne de mână ca doi copii maturi;
Vei fi într-o rochiţă uşoară şi senină,
Voi fi într-o cămaşă, vom fi aproape puri.

Va mirosi catranul a nişte căi ferate,
Noi doi, desculţi pe şine, râzând ne-om depărta,
Sălbaticele brize prin plete ni s-or zbate,
Prin noi vor trece trenuri şi nu ne va păsa.

Lăsa-vom şuieraturi de locuri şi motive,
În urma noastră toate cădea-vor sub rambleu,
Iar noi, hoinarii lumii, sub falnice ogive
De brazi şi de foioase vom rătăci mereu.

Vor fi acele trenuri sau poate doar drezine
Din când în când în spate ce ne vor fluiera;
Cinstiţi cu viaţa noastră, vom fi desculţi pe şine,
Vor trece mii de trenuri, noi nu ne vom urca...

poezie de Dragoş Niculescu din Săniile adâncului
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Logodnă marină

Iubita mea, înfăşurată-n alge
Apari pe plaja unei veri târzii,
Cu marea-n spate, fără de catarge,
Pe braţele de valuri străvezii.

Când te-oi vedea înaintând spre mine
Am să mă rup nisipului ce sunt
Şi cu-n buchet de scoici venind spre tine
Că zeu teluric voi păşi în vânt.

O să ne recunoaştem din privire,
Căci ne-aşteptăm cuminţi de mii de ani,
Şi sarea s-o depune pe iubire
Precum pe scufundate lăzi cu bani.

Vor da onorul căpitani eterici,
Albi pescăruşi ţipa-vor lung de sus
Şi melcii suspina-vor uzi şi sferici
La-mbrăţişarea noastră din apus.

Îşi vor da seama că-i logodnă peştii
Şi vor dansa în jurul nostru beţi
Iar crabi, înot, s-or strădui cu cleştii
Să ne aprindă lumânări la vieţi.

Noi vom trăi în haiducii marine,
Luând de la apă, briză şi nisip
Agate-nscrise tainic în destine
Pentru săracii lumii fără chip.

Vom stăpâni regatele salmastre
Plutind pe-un fericit ţinut lichid,
Lăsând sub chei recifele albastre,
Păzite de-o meduză şi-un guvid.

Iubita mea, să te aducă valul,
Mă vei găsi acolo negreşit,
Să-ncingem doar noi doi sălbatici balul
Pe-un ţărm de stânci aproape adormit.

Va fi precum e scris ca să ne fie,
Vei fi frumoasa visului deplin,
Cu-o lacrimă căzând de bucurie
Imperiul sării-l voi lărgi puţin.

Să nu vorbim ‒ e tutelară marea,
Ea va vorbi de-acuma pentru noi,
Din trupuri doar să facem sărbătoarea
Ce ne-aştepta-mpreună pe-amândoi.

Ne vom săpa o casă în faleză,
Rugându-ne pământului solid,
Şi ca doi fauri biblici din Geneză
Vom procrea un mit secret, torid.

"Priveşte, am să-ţi spun, ‒ un vas în zare!",
"Să îl lăsăm să treacă"-ai să-mi răspunzi,
Şi ne-om salva-n cumplita-mbrăţişare,
Rămaşi la ţărm aproape muribunzi.

Şi-apoi, încinşi de a iubirii lavă,
Să ne-aruncăm în mare pân-la fund,
Să bem un vin frapat într-o epavă,
Uitând pe veci pământul că-i rotund.

Voi adormi pe coapsa ta când farul
În noapte se va stinge pentru noi
Şi sus pe cer va străluci doar Carul
Deasupra celor fericiţi şi goi.

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2014)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despărţire

Ne-ar trebui o mie de ani să reclădim
Ce-am sfărâmat aseară cu despărţirea noastră
Şi nici atunci nu-i sigur c-am mai putea să fim
Eu creanga ta de aur, tu frunza mea albastră.

O umbră o să stee mereu între noi doi
(Noi care-am fost pe vremuri lipiţi ca două palme
Pe pieptul unei moarte) şi veşnic între noi
Vor creşte neguri numai în aparenţă calme.

Cuvântul de-altădată nu-l vom mai folosi,
Tăcerea fără seamăn de-atunci n-o vom mai tace.
Vom sta mereu ca zeii deasupra şi vom fi
Cu mâinile pe scuturi severi şi plini de pace.

Trişti, vom cunoaşte ceasul nu după dezmierdări
Ci întrebând în stânga şi-n dreapta trecătorii,
Mai morţi ca morţii, singuri şi fără remuşcări,
Ne vom ciocni în cosmos doar uneori ca norii.

Săruturile noastre cu flăcările lor
N-o să mai incendieze pădurile albastre
Iar sufletele noastre, zburând încetişor,
N-o să se mai înalţe căzând mereu spre astre.

Ca nişte ghimpi vom scoate treptat din amândoi
Aducerile-aminte şi vom privi la chipul
Iubirii care cade şovăitor în noi
Cum dintr-un ţărm de stâncă-ntr-un golf adânc nisipul.

Dar liniştea de-atuncea n-o vom mai regăsi,
Şi singuri vom petrece cele din urmă clipe
În timp ce pescăruşul iubirii va muri
Bătând încă o dată din largile-i aripe...

poezie celebră de Radu Stanca
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acum spun la revedere ( extras din Profetul )

Acum spun la revedere, ţie şi tinereţii petrecute cu tine,
Parcă ieri ne-am întâlnit într-un vis.
Eram singur şi tu mi-ai cântat,
iar eu din dorurile mele ţi-am înălţat un turn spre cer;
dar acum somnul nostru s-a sfârşit şi visul s-a destrămat,
duşi sunt zorii, pentru totdeauna.
Mareele amiezii sunt deasupra noastră, dimineţile noastre
au devenit zile pe de-a-ntregul, iar noi trebuie să ne despărţim.

Dacă-n seara memoriei ne vom mai întâlni încă o dată,
vom sta de vorbă iarăşi, iar tu îmi vei
cânta un mai adânc, un mai intens cântec.
Iar dacă mâinile noastre trebuie să se reîntâlnească,
noi vom înălţa încă un turn spre cer.

poezie clasică de Khalil Gibran, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nopţile

Nopţile, când îmi amintesc iarăşi de noi,
totdeauna pe întuneric şi ameninţaţi totdeauna,
îmbrăţişaţi sub ghilotină mereu,
totdeauna obsedaţi de timp şi de noapte,
hăituiţi de umbre în care ne recunoaştem pe noi,
totdeauna ca în prima noapte a lumii
şi totdeauna vorbind despre sfârşitul iubirii,
totdeauna amintindu-ne de mări şi de soare
şi totdeauna pe acest nisip negru al nopţii
fără să ştim dacă mâine vom mai fi împreună,
totdeauna aşteptând cuţitul ghilotinei să cadă,
totdeauna despărţirile,
totdeauna dragostea ameninţată de alţii
şi de noi înşine,
totdeauna sub acest soare negru
care ne luminează, când se ating, mâinile,
totdeauna înfricoşaţi că mâinile noastre
vor ajunge la capătul dragostei noastre
şi totdeauna visând să ne iubim fără să ştim
dacă suntem primii oameni pe lume sau ultimii,
dacă lumea începe cu noi sau sfârşeşte.
Totdeauna dragostea în umbră ca înţelepţii lui Rembrandt,
ea care n-are nevoie de înţelepciune, ci de speranţă
şi totuşi, dacă vom muri vreodată, dragostea noastră
va muri nu din pricina nopţii,
ci din pricină că noi înşine am ameninţat-o prea mult.

poezie celebră de Octavian Paler
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Două nuci, sau două jumătăţi...?

Noi suntem două nuci.
Distincte, diferite,
Înecate în pahare de şampanie
de iod.
Din acelaşi copac înalt
Cu rădăcini şi mai înalte.
Cu crengile aplecate de vremea şi de dorul meu
Şi cu toamna ce ne coboară pe spate,
în soarele de apus.

Suntem două nuci
În coji verzi care ne opresc propria trăire
În crăpături amare izbite pe aripi
de pământ chior.

Suntem deja tomnatici
Ne vor pune oameni, neştiindu-ne că suntem noi,
În vase în care ne vom îndurera unul pe altul,
îţi promit că unul pe altul.
Ne vor pune într-o debara
în care vor cotrobăi să ne întindă pe mese
Şi atunci vom fi doar o mâna de nuci –
– amândoi.
Şi poate pe atunci ne va merge
Să descoperim iarna.

Şi dacă nu vom fi nuci, şi vom fi struguri violeţi
din violetul fostului cer?
Dacă ne vor strivi într-un teasc din lemn vechi
Şi ne vor face vin,
Iar mai apoi oamenii ne vor simţi gustul de artişti?
Sau da, desigur, putem să fim oameni...
Dar doar dacă altceva nu merge.

"Nu te teme", îmi spuneai,
"aşa se mai întâmplă cu nucile.
Se mai întâmplă, din anii vechi,
să se spargă-n jumătăţi şi să se piardă
pentru totdeauna."

poezie de Marieva A. Demetrescu
Adăugat de Marieva A. Demetrescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Narcise blonde

Narcise blonde, ne doare când
Vă vedem grăbind spre-o altă lume,
Cu toate că soarele e blând,
Şi mai are cale lungă până sus, pe culme.
Staţi aci, staţi aci
Până când grăbita zi
Se va sfârşi
În liturghia-acestei seri;
Apoi, după ce-împreună ne vom fi rugat, şi noi
Vom vom însoţi pe drumul către nicăieri.
Ca şi voi, umblăm puţin pe-acest pământ
În haină de sărbătoare, nouă,
Curând se vor ofili nunţile culorii
Pentru noi toţi, asemeni vouă.
Noi murim.
Ca şi voi, ne petrecem către ţintirim
Cum trec spre alte zări cocorii,
Ne uscăm ca ploaia de mai ieri, atât de caldă,
Ca perlele din roua dimineţii
Care nu vor mai fi găsite niciodată.

poezie de Robert Herrick, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Palatul

Ninge. Ninge şi creşte palatul nostru de gheţuri şi zăpezi.
Aici doar liniştea e atotstăpânitoare şi lumina albă,
străpunsă uneori de lucirile galbene ale ochilor de păsări
îngheţate, atârnând de lanţuri cu capul în jos ca nişte
sinistre lampioane. Cu fiecare fulg, mai creşte puţin
templul acesta al tăcerii şi albului absolut. Probabil că
afară ninge necontenit şi aşa va ninge mereu, căci în
faţa noastră se deschid noi saloane, mereu altele, cu
pereţii tot mai groşi, cu tăceri tot mai trainice şi mai adânci.
Plimbarea noastră, mână în mână, nu se va sfârşi niciodată,
căci trebuie să ne cunoaştem domeniul până la capăt,
nu putem trăi, nu ne putem iubi într-un spaţiu căruia
nu îi cunoaştem şi ultima tainiţă. Nu vom putea vieţui
niciodată amândoi în necunoscut. Desigur, vom lăsa semne
din loc în loc pentru a ne putea aminti de unde am plecat,
pentru a şti dacă am mai trecut pe acolo, pentru a putea
trăi cu ideea unei măsuri şi a unei speranţe de întoarcere,
pe care încă, acum, nu ne-o dorim, în acest labirint grandios,
tăcut şi rece, pe care-l stăpânim.

Ştii?, va trebui odată să ne oprim şi să facem focul, asta numai
pentru a ne mai aminti de foc, de frumuseţea şi căldura lui.
Dar unde să-l aprindem, căci se va topi totul în jurul nostru, se vor
nărui peste noi munţi de zăpadă şi de apă, vom afecta întreaga structură,
perfectă, a acestui splendid edificiu de cleştar? Ne vom plimba în
continuare încrezători în viitor şi poate că în curând vom găsi
un cotlon de piatră în care să aprindem un foc minunat,
galben şi roşu, scânteietor. Dar până atunci, să căutăm ieşirea,
să ne aducem caii înăuntru, să zburde şi ei prin saloanele
acestea mari şi nesfârşite ca nişte catedrale ale eternităţii.
Destulă zăpadă se va fi aşezat pe ei, dar ne vor aştepta frumoşi
ca la început, cu boturile deschise şi aburinde, nechezând fericiţi,
ridicându-se pe picioare în perdeaua groasă de fulgi.
Desigur că afară ninge mereu, căci priveşte: palatul nostru creşte
necontenit, noi şi noi saloane încep să se deschidă în faţa noastră,
până la capătul cel din urmă al timpului.

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înălţare

Deasupra, peste iazuri sau văi întunecate,
Peste păduri şi nouri şi munţi şi mări albastre,
Chiar dincolo de soare, de spaţiul dintre astre,
Şi chiar peste hotare-ale bolţii înstelate,

Tu, mintea mea, alergi cu-o sprintenă mlădiere
Şi, ca pe valul apei un bun înotător,
Despici imensitatea profundă, zâmbitor,
Cu-o foarte bărbătească şi de nespus plăcere.

Ridică-te deasupra miasmelor scârboase
Şi caută-ţi curăţirea sus, tot mai sus, spre soare,
Bea, ca pe o divină şi limpede licoare,
Văpaia care umple-înălţimile sticloase.

Peste amărăciune şi peste norii groşi
Ce-apăsător se-aşează pe trista noastră viaţă,
Ferice cel ce poate, cu aripă-îndrăzneaţă,
Să se înalţe în câmpii senini şi luminoşi;

Cel ale cărui gânduri ca pasărea se-avântă
Spre cerul dimineţii în viu şi liber zbor,
Plutind deasupra lumii şi-înţelegând uşor
A' florilor cuvinte şi-a tot ce nu cuvântă!

poezie celebră de Charles Baudelaire, traducere de George Pruteanu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deasupra noastră stă un violonist; sub noi este un altul, alături de noi un profesor de canto care dă lecţii, în ultima cameră în faţa noastră este un oboist. E o plăcere pentru a compune! Îţi dă şi multe idei!

Wolfgang Amadeus Mozart în Scrisori (24 august 1771)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ctitorind soarele omeniei

Motto: "Vreme trece, vreme vine."

Chiar dacă timpul trece
Prin timp noi vom rămâne,
Chiar de ni-i clipa rece
Noi tâmpla ne-o vom ţine;

Şi frunte lângă inimi
Şi inimi lângă frunte
Noi sus vom ţine gândul
Mai sus decât un munte.

Şi muntele e-o treaptă
Şi noi suntem un munte,
Când florile ne ard sub pleoape
Şi ochii-n rouă ştiu să cânte.

Iar când durerea e adâncă
De nu mai vrea din gând să iasă
Noi ştim să facem visul stâncă
Şi din lumină omului mireasă.

poezie de Costel Zăgan din revista Liceul, nr.16 (1978)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi nu vom mai putea să operăm cu succes "Nava Spaţială" Pământ pentru mult timp dacă nu o vom putea vedea ca pe o navă întreagă, şi soarta noastră ca fiind comună. Trebuie să includă pe toată lumea sau pe nici unul.

citat din Buckminster Fuller
Adăugat de Catalin Popescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem filozofic pentru S

III

Fie-ţi milă Doamne de cei ce te-au ucis! Te-am ucis şi noi dar mai blând,
mai legănat, cum se zice pe aci. Am păstrat cioburi din Tine
şi cu ele poate vom izbuti să venim în ajutorul celor care ne biruie.
Aşa am putea zice. De la noi, niciodată n-a ţâşnit vreo rachetă spre cer,
căci la noi cerul este foarte aproape. Totuşi avem şi noi minţi agere de oameni
care să prindă toate măiestriile şi să citească toate cărţile
sau uneori să sporească volumul cunoştinţelor şi aparatura tehnico-ştiinţifică
a civilizaţiei moderne, păstrând poate un rest uman, ieşind din fluxul informaţional,
şi aşezându-se pe malul apei ca părinţii lor spre a vedea încotro duc toate acestea,
unde sunt locurile bune de descălecare sau întru ce sunt toate?
Întru ce, de vreme ce alţii nu au prepoziţia întru.

poezie celebră de Constantin Noica
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apre Stele

Luna dă acea lumină dar ferestrele închise
Călătorind prin Galaxy îngândurat de mii de vise
Se apropie sfârşitul gândului şi existenţei
Te apropii tot mai mult de pragul ne existenţei.

Şi chiar să fiu acea lumină sus pe cer strălucitor
Mă vor vedea aceia doară cu ferestrele deschise
După ferestrele închise vă va apuca un dor
Care-l veţi simţii doar noaptea rar în acele triste vise

Sute mii de ani vor trece şi de sus vă voi privi
Cum din viaţă faceţi moarte şi din vii faceţi stafii
ne vom lua mînă de mînă într-un cerc de stele noi
Şi vom fi mulţi pe acel cer eu şi tu şi voi şi noi

poezie de Robert Botsch
Adăugat de Robert Botsch
Comentează! | Votează! | Copiază!