De la puţin la mai mult

De ieri suntem orăşeni, s-ar părea, oameni de vază,
Dar am fost aduşi aici pentru o banală pază
Cu obiective fixe şi trasee principale,
Pentru primiri, ca în ţară, dresăm procese-verbale.
Ca să facem şi noi ceva şi să nu stăm chiar degeaba,
Pentru că-n realitate, altfel se prezintă treaba.
Nu e nimic de păzit, nu-i nimic de folosit...
Şi de ar fi fost ceva, războiul a irosit.
Ce n-a putut fi cărat, a fost distrus chiar aici
Considerând inamicul că noi suntem inamici,
Că suntem invadatori, ocupanţi, cotropitori
Şi ceea ce e mai rău, şi josnici jefuitori.
Aşa ceva nu e just, ba este chiar duşmănos,
Ne aşteptam şi aveam dreptul să ne primească frumos,
Pentru că suntem aduşi să fim eliberatori,
Pionii unei noi ordini, civilizaţi, reformatori.
De aceea ne şi miră de ce atât de multă ură...
Nemţii poate, nu pot zice, deşi spun că ia, nu fură.
Ciordim şi noi câte ceva, mai mult ce e de mâncare,
Aşa este în război... ce apucă fiecare.
Mărimile or prefera mai mult lucruri de valoare
Dar e cu totul altceva, un alt sens, altă culoare.

Suntem în mare dilemă, această iarnă rusească
Să o trecem voiniceşte, într-o ţinută nemţească.
O fi sau n-o fi viabil ce susţine darwinismul
Dar noi exagerăm enorm practicând maimuţărismul.
Umblă nemţii spilcuiţi, gătiţi ca de sărbători,
Etalând impertinenţa marilor cuceritori.
Să nu rămânem mai prejos, a interzis mareşalul
Ostaşului român să poarte mănuşile, căciula, şalul
Şi a ordonat să-şi coase toate buzunarele,
Ca să pună în uimire pe toate popoarele.
Aşa iarnă ni se spune, n-a fost de cincizeci de ani;
Suntem rebegiţi de frig, dar imităm pe germani,
Lansând un nou aforism sau întărind unul vechi
Trăgând mereu fără spor, cipilica pe urechi.
De n-ar fi imitaţia
N-ar fi nici civilizaţia.

Ca să nu ne plictisim, ne satisfacem şi noi plăceri,
Colindăm mult calea-valea, căutăm ziua de ieri,
Jucăm cărţi, pocker fireşte, popa prostul, după caz,
Pockerul pe bani se ştie, popa prostul pentru haz.
Aceasta numai elita, vulgul, ce e pentru ei,
Maca, stos, copcica, rişca, barbut, pe bani puţinei.
Descoperirăm aici partizani inofensivi
Nişte băieţaşi, puştani, dar gozav de incisivi.
Înving pe români la şah, ca adevăraţi titani
Şi zilnic se luptă ca... nu e potrivit duşmani,
Ci ca adversari loiali, după reguli nobile,
Deschideri foarte subtile şi finaluri abile.
Mai ales unu-n refugiu, i-a pus pe toţi la pământ,
I-a aruncat în găleată, i-a lăsat fără cuvânt.
Abia-abia au putut să mă cheme-n ajutor
Să-i răzbun dacă se poate şi să le fiu protector.
Trei partide am jucat şi toate le-am câştigat,
Cu destulă uşurinţă, că foarte mult m-am mirat,
Cum de au pierdut ai noştri, mai ales că bunii şahişti,
Care ştiau aforismul "pierzi, dacă nu ştii să rişti".
Însă curând m-am convins că tocmai asta evitau,
Se cramponau de scheme fixe, pe când junii combinau.
Se pare că şahul aici e adevărată şcoală,
Că şi copiii îl joacă, zi de zi, de cum se scoală.

Nu ne bucurăm prea mult de această nouă viaţă
Pentru că un ordin clar sosit dis de dimineaţă
Ne cere să predăm oraşul, să ne deplasăm la gară,
Să urcăm într-un marfar şi... nu pentru prima oară,
Să nu avem nici o grijă, că undeva vom ajunge.
Tocmai azi se strică vremea, bate vânt tăios şi ninge.
Însă noi executăm totul după cum e scris...
Nu obiectăm nimic, căci cu toate ne-am deprins.
Aveam să predau sectorul unui locotenent german
Care s-a prezentat să-l ia, oral, că n-avea firman.
Sunt obligat să i-l dau însă... cu proces verbal.
Zâmbind cam puţin ironic a admis... principial.
Schimbăm sentinelele, îi arăt ce să păzească
Şi îi prezint documentul, cerându-i să-l iscălească.
Mă fixează cu privirea şi îmi spune textual
Noi n-am venit în Rusia s-o luăm cu proces verbal.
L-am lăsat şi eu pe masă şi-am plecat cu mâna goală,
Că şi dacă-l semna neamţul, nu era nici o scofală.

poezie de Gheorghe Ionescu din Furtuna - Jurnal de război în versuri (2005)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochii noştri roşii

degeaba întindem braţele
din nimic în nimicul după asemănare suntem
şi nu ne mai împărţim
suntem dumnezeul căruia nu-i mai pasă
avem şi câini
suntem câini
o grămadă de lumi din care să facem filme
în care să ne sărutăm şi tot nu ne va ajunge
aşa că ne părăsim prin toate lunile pentru pâine
oricat de mult am ajunge să ne iubim sau să ne urâm
ne părăsim pentru pâine
s-o punem pe masa din bucătărie
unde mulţi dintre noi nu s-au ţinut niciodată în braţe
şi dacă au făcut-o
tot ce a rămas e tot ce rămâne după ce te apleci să ridici o monedă de 10 bani
pentru noroc se spune
şi se mai spune despre oameni
oameni
când nimic nu se mai întâmplă
şi câţi n-am fi fost noi?!

poezie de Victor Marinescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Deci, mama ta împlineşte mâine de abia 45 de ani... Era foarte tânără când ai apărut tu pe lume, în viaţa ei.
Lucian: Da, aşa e... Avea de abia 17 ani, era practic o copilă! N-am înţeles niciodată de ce s-a grăbit atât de mult, de ce s-a căsătorit atât de devreme; practic, nu existau motive.
Lia: Poate pentru că-l iubea prea mult pe tatăl tău şi n-a vrut să-l piardă.
Lucian: Probabil, dar... Avea doar 16 ani! Era pur şi simplu un copil! N-am îndrăznit niciodată s-o întreb de ce... Pentru tatăl meu, nu era deloc prea devreme, el e cu 11 ani mai mare ca ea. Dar putea să aştepte câţiva ani, măcar până la majoratul ei, dacă o iubea cu adevărat!
Lia: Poate, dar priveşte partea bună a lucrurilor. E mult mai bine că s-a întâmplat astfel!
Lucian: Mai bine? De ce? Care ar fi partea bună a lucrurilor, în toată chestia asta?
Lia: Pentru că, altfel, n-ai mai fi fost tu acum, aici, cu noi. N-ai fi putut participa la această misiune. Ai fi fost poate prea mic la data lansării. N-ai mai fi fost tu comandantul nostru!
Lucian: Mda... Cum să nu?! Ce pierdere dezastruoasă pentru voi! Mare scofală, nu-i aşa?!
Lia: Păi, mare, pentru că, cine ştie cine ar fi fost în locul tău şi cum s-ar fi purtat cu noi... Deci, o iubeşti foarte mult pe mama ta.
Lucian: Da, o iubesc, normal. Dar nu i-am spus-o niciodată, sau cel puţin nu-mi amintesc să-i fi spus şi nici nu m-am străduit să-i arăt acest lucru. De obicei, eram doar foarte încăpăţânat şi nu îi dădeam niciodată ascultare.
Lia: Nu mă surprinde deloc! Acest comportament te caracterizează, în general.
Lucian: Ah, te rog... Nu-i momentul să-mi aminteşti şi tu! Ce-ai vrea, am defectele mele...
Lia: Aşa e, le cam ai.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maria: Poate că nu te-ai străduit destul. Doar atât dacă i-ai spune, că o iubeşti şi totul s-ar rezolva, s-ar schimba brusc, în bine, pentru amândoi.
Lucian: Chiar crezi asta? Eu nu sunt atât de sigur. Nu cu ea. Cu ea nu va fi aşa de uşor. Dacă ar fi fost alta, poate da, dar ea... Nu! Nu merge. Poate ar fi ţinut figura dacă ea ar fi fost altfel, însă... Nu ştiu. Nu ştiu ce să mai cred.
Maria: Cum să nu ştii? Cum poţi spune aşa ceva? Tocmai tu? Acest termen nu există, sau poate fi depăşit, mai ales pentru tine.
Lucian: Bine ar fi să fie aşa, însă, din nefericire pentru mine, nu e deloc astfel... Sunt nehotărât, Maria; e pentru prima oară în viaţă că mi se întâmplă aşa ceva, dar culmea, într-adevăr nu ştiu ce să fac. Ezit mereu, amân mereu, deşi nu asta mi-aş dori. Din cauza asta trebuie să mă mai gândesc, să devin odată hotărât.
Maria: Bine, Luci, atunci mai gândeşte-te, poate că ceea ce ţi-am spus îţi va fi de folos într-un fel; cel puţin eu aşa sper.
Lucian: Sigur. Chiar îmi este de folos. Îţi sunt recunoscător.
Maria: Lasă asta. N-am nevoie de recunoştinţa ta.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Ascultă-mă, te rog... Noi nu ne aflăm aici pentru a explora munţii, peşterile, sau alte zone necunoscute ale acestei planete. Nu suntem exploratori.
Lia: Nu zău?! Atunci ce suntem? Eu credeam că exact exploratori, doar în asta constă misiunea noastră, nu?! Să explorăm necunoscutul...
Lucian: Nu chiar. Nu în totalitate...
Lia: Ba da. E destul de clar. Suntem aici pentru a descoperi lucruri noi, necunoscute. Asta-i menirea noastră.
Lucian: Bine. Poate ai dreptate în privinţa asta. Dar în cazul acesta, hai să plecăm acum. Vom veni altădată şi vom explora peştera aceasta şi alte zone necunoscute, dacă asta-ţi doreşti, dar nu acum; altădată! Mâine. Ziua. În alte zile. Oricând... Împreună cu ceilalţi, nu doar noi doi, singuri.
Lia: De ce altădată şi nu acum? Dacă tot suntem aici...
Lucian: Lia, n-am mâncat absolut nimic, de azi dimineaţă, nici tu, nici eu...
Lia: Şi... Nu mai poţi rezista puţin? Crezi că o să mori de foame, domnule comandant?
Lucian: Nu, sigur că nu, însă... Sunt şi obosit, după atâta urcuş. Nu mă crezi? Mi-a ajuns pe ziua de azi. Tu n-ai cărat deloc rucsacul ăsta; e destul de greu, să ştii.
Lia: Lasă, o să te odihneşti destul după aceea. Mâine, toată ziua, dacă vrei şi o să-ţi revii.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Început...

Infern sau paradis, nu ştiu cum să-l numesc...
Mi-o spun în gând de fiecare dată,
Când las în urmă tot ce-i "nebunesc"
Şi părăsesc această lume fermecată!

Această lume, creată împreună
Şi despre care, ştim doar noi.
Această lume, atât de "nebună",
Unde ne refugiem când nu mai vrem să ştim de voi.

Este o lume magică, dar totodată,
Atât de egoistă; poate chiar pătată.
Căci doar pentru un singur scop a fost creată:
Să transformăm "inevitabilul" în artă.

Şi deşi suntem doi, în lumea noastră,
Cuvântul "noi", devine singular!
Ca să-nţelegi cât e de extraordinară
Pasiunea, când e sentimentul clar.

Păcat că suntem nevoiţi,
Să ţinem totul numai pentru noi.
Doar nu credeaţi că suntem diferiţi
Când vine vorba de-al vostru "noroi".

Nu, nicidecum! Doar nu degeaba
Am ales drumul cel mai rău privit!
Drumul, în care nu e simplă "treaba",
Dar cu finalul cel mai fericit!

poezie de Andrei Ş.L. Evelin (2018)
Adăugat de Andrei Ş.L. Evelin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu

Eşti prezent mereu: în minţi, în suflete, în noi.
Nu eşti nici bun, nici rău. Ne ajuţi dacă vrem binele
Dar dacă facem răul îţi îndrepţi mâna înspăimântătoare către noi...
Şi ne dai răul înapoi. Şi iar ne ierţi, şi ne aştepţi să fim mai iubitori.
Ne ierţi, dacă greşim, şi vrei să ne ridici din nou.
Fără să ştim.
Nu uiţi nimic neiertător şi uiţi greşeala când vezi credinţă într-un om.
Eşti peste tot: tu vii dacă te chem. Dar nu îmi zici nimic.
Şi nu te arăţi pentru că nu sunt pregătit.

Oamenii cred că tu stai undeva în ceruri, dar tu eşti zilnic printre noi
Eşti înger bun, dar înspăimântător... Ne vrei perfecţi, lucizi
Tu dai viaţă, tu ucizi
Dacă suntem buni ne dai de toate
Dacă suntem răi ne dai durere, boală şi chiar moarte.
Îţi place să te joci, te înduioşezi dacă iubim.
Eşti lângă noi, când plângem.
Eşti femeie sau copil?
Tu ştii planul bun: ne treci prin rău să fim mai buni,
Tu eşti nemuritor, şi vrem şi noi să fim, căci pentru tine
Moartea nu-i nimic, pe noi ne sperie... un pic.

poezie de Iustinian Cruceanu
Adăugat de Iustinian Cruceanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dimineaţa ori seara

Să fi fost doar chimie şi doar ochii vinovaţi
pentru tot ce s-a întâmplat, să nu fi fost nimic
din ce ar putea fi divin, să fi fost doar
întâmplare, trup şi carne, toate numite destin?!

Să fi trecut atâtea decenii degeaba... şi totuşi
ceva de neînţeles s-a întâmplat în momentul
acela în care am anulat timpul, în momentul
acela când ţi-am citit gândul, s-a născut poezia!

Să fie acesta preţul plătit unei muze rebele,
răzvrătită de soartă, preţu-i prea mare să fie...
să cred că-i doar întâmplare şi nimic din ce ţine
de suflet nu poate... nu există pe acest pământ!

E prea mult gând între Noi, e prea fără timp ce
se întâmplă cu Noi, nu văd începutul, nu
întrăzăresc nici sfârşitul, pare că nici timp nu
există de atâta prezent ori de atâta absent!

Poate greşesc ori mă-nşel, dar cum rămâne cu
timpul, cum rămâne cu Noi, suntem mult prea
prezenţi, ieri erai în braţele mele, azi te,, scalzi"
în ochii mei, ieri îmi vorbeai de iubire iar azi...

Azi taci şi asculţi iubire, ziua de mâine ne dă
întâlnire, vom zâmbi, poate chiar vom şi râde de
Noi ori de timp, în priviri vom fi şi mai,, vii" chiar
dacă pe trupurile noastre au trecut decenii!

Au trecut anotimpuri, chiar, câte au trecut, te
invit într-o zi la numărat anotimpuri, te invit la
numărat timpul, chiar, cum ar fi reîntâlnirea de
după o zi trecută ori după o viaţă trecută!?

Noi doi, faţă în faţă, cred că şi cuvântul şi
lacrima ar îngheţa, de trup nu mai vorbesc, ar
reînvia fluturii, s-ar crucii Demonii, s-ar reîntâlni
două vieţi, alege Tu, dimineaţa ori seara! miha

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Strofe pentru El

Deşi noi toţi îi suntem fraţi
Şi toţi îl ascultăm la fel -
Noi nu-i suntem decât argaţi,
Căci l-am ales stăpân pe El!...

Dar Eu, cum nu-i pot fi argat -
Deşi noi toţi suntem la fel -
De şorţul alb m-am dezbrăcat
Şi n-am mai ascultat de El...

Dar azi, când simt că se cuvine
Ca toţi să-l ascultăm la fel -
Deşi m-ascult numai pe mine,
Eu nu m-ascult decât prin El!...

poezie celebră de Ion Minulescu din Viaţa românească, nr. 6 (iunie 1937)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar noi doi şi nimic altceva

să deschizi o uşă
e ca şi cum ai trage aer în piept

doi oameni pe un peron
tu
cu pumnii încleştaţi
eu
căutând să te fac să zâmbeşti

uităm pentru o clipă
tot
şi parcă
pe undeva laşi să se vadă
un surâs
crispare?
ori
înainte de toate
cum răsare soarele
printre privirile noastre

eu
doar o fărâmă din acele multe cuvinte
tu
un amalgam de reproşuri

împreună, însă
o poveste de dragoste

dacă merg pe o stradă tu mergi pe cealaltă
nici umbrele
n-ar putea să facă mai mult

umbrele sunt pentru cei pierduţi
eu am totuşi vaga impresie
că ne vom spune
până la capăt

să nu mă întrebi
vorbele sunt de prisos
cuvintele...
sunt atât de multe încât
nu pot

e mai bine să tac?
crezi tu că e mai bine
să o luam fiecare pe acel rahat
de drum diferit
ca şi cum...
dar dacă asta înseamnă o pierdere

spune
ce doare mai mult decât un cuvânt

un pahar cu apă nu e de ajuns
aşa cum nu e deajuns
să spui
punct... şi de la capăt

mereu faci aşa
dar uiţi atunci când suntem noi
să fii tu

gata cu asta
tot timpul cauţi un argument
chiar şi atunci când cafeaua dă pe afară

dacă ţin pumnii strânşi
poate că încă mai este ceva
poate acea boare de vânt
sau doar valurile mării
mângâindu-te
şi eu...
eu
căutând printre atâtea singurătăţi
pe
doar una

poezie de Anghel Geicu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemul de după

Nu se scrie niciodată, nimeni nu are litere şi nici putere

Sau poate că se scrie cu acea licărire fosforescentă
Pe care fiecare femeie o secretă în timpul unei nopţi de dragoste

Din cauza neajunsului văzut ca primejdie sau mai degrabă
Se scrie cu aşchiile sărite, el e aşa... o dâră de fum inevitabilă
Care apare după ce ne ardem la foc mic, înăbuşit, inimile
După care privim în gol ca şi când: noi suntem aceia atât de uşori

Şi trupurile noastre cumva moarte, neputinciose fac semne
Cu mâinile obosite, suntem aici, suntem aici, dar noi ne ducem în sus
Nu recunoaştem nicio voce, descărnaţi ne plângem de milă

Poemul de după e întotdeauna mai lung ca un oftat de la o fereastră anonimă
Un suflu evanescent surd şi tenebros care se pierde undeva în zare
Dacă nu cumva zarea e chiar pielea ta mâncătoare de basme

Geamătul pe care nimeni nu l-a atins, nimeni nu l-a gustat
O pasăre care vine şi bea apă din paharul pus la căpătâiul uşii

Unii spun că seamănă cu un curcubeu după ploaie, dar nu pot jura
Pentru că noi de câte ori am făcut dragoste am orbit amândoi
Ca şi când ne-am fi scos ochii cu buchete de flori

Ar trebui s-avem hambarele pline prin câte locuri am colindat împreună
Dar noi nu strângem nimic pentru iarnă, doar unul pe altul la piept
Poate că din slăbiciunea asta, mai mult o amorţeală, el se naşte

Şi când spun toate astea, imaginaţi-vă că eram pe un vârf de munte
Numai flori de colţ ieşeau din coastele mele după fiecare sărut
Poemul de după este revolta astrelor mele la atingerea ta

Iar răzvrătirea asta nu se scrie niciodată, nimeni nu are litere şi nici putere

poezie de Carmen Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumul spre iad e pavat cu multă iubire şi intenţii bune şi datorită faptului că nu avem înţelepciunea să discernem nu ştim ce e bine sau rău pentru noi şi nu ştim cine suntem noi cu adevărat. Luăm răul şi întunericul, aşa cum ne sunt date, şi care vin la pachet cu iubirea şi lumina. Însă doar noi suntem reponsabili să transformăm iadul în rai, pentru că cei responsabili pentru ce ne-au transmis, de cele mai multe ori, nu mai sunt de mult alături de noi.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Nu... Dacă Ly nu are nimic împotrivă, nu văd de ce aş ascunde adevărul. Deci, dragii mei colegi, mă cunoaşteţi destul de bine pentru a nu pune la îndoială ceea ce vă voi spune; ştiţi că de obicei sunt foarte, foarte sincer. Aşa voi fi şi acum, cu toate că mi-e foarte greu să recunosc şi în plus, nu ştiu ce veţi înţelege voi din toată povestea asta, însă... Desigur, vă întrebaţi ce s-a întâmplat; am să vă povestesc personal totul, chiar acum. M-am îmbătat pentru că doream să uit că m-am purtat ca un idiot, ceea ce am şi reuşit, pentru că uitasem cu adevărat, absolut totul. Dar nu definitiv... Deci, voi aţi plecat din navă duminică seara, iar ziua imediat următoare, luni seara, am trecut prin oraş, s-o caut pe colega mea, domnişoara consilier Lia, însă în camera din oraşul artificial, unde locuieşte provizoriu, n-am găsit-o decât pe colega ei de cameră, Ly. Din motive pe care nu vi le-aş putea explica vouă acum, pentru că ar dura prea mult şi tot n-aţi înţelege nimic, dorind să-i demonstrez ceva domnişoarei Ly Kuny, anume că poate avea încredere în mine, chiar dacă eram singuri în încăpere, am ajuns la un sărut, pe care i l-am dat, bineînţeles, mai mult fără voia ei. Evident, s-a supărat pe mine; nu s-ar fi putut altfel... În plus, tocmai în acel moment a intrat şi colega ei de cameră, Lia, surprinzându-ne astfel şi a ieşit un fiasco total, pentru că eu nu i-am putut explica nimic nici domnişoarei consilier, dat fiind că nu dorea să mă asculte, deci, normal, pe moment şi ea s-a supărat foc. Colac peste pupăză, ziua următoare Ly i-a povestit lui Mihăiţă tot ce s-a întâmplat; evident, inevitabil, s-a supărat şi el pe mine, neînţelegând ce se petrecuse în realitate, mai ales că nu dorea să asculte nici un fel de explicaţii din partea mea, explicaţii pe care nici eu nu i le puteam oferi. Atunci n-am mai putut suporta; deja era prea mult pentru mine, mă depăşea... Gândul că-mi pierdeam dintr-o dată, dintr-o prostie, trei prieteni apropiaţi, la care ţineam foarte mult, mă chinuia cumplit. Mi-am pierdut raţionamentul, controlul, logica, totul... Din cauza asta m-am comportat astfel. Nu ştiu dacă a fost bine... De fapt, mă corectez, acum îmi dau perfect seama că nimic din ceea ce am făcut în ultimul timp n-a fost deloc bine; am acţionat prosteşte, am greşit enorm, dar asta este. Am făcut-o şi gata! Uff...
Alex: E greu de crezut că tu ai fi făcut aşa ceva. Te cunosc de atâta timp şi nu-mi vine să dau crezare acestor cuvinte. Parcă n-ai fi tu cel despre care ne-ai vorbit. Serios, Luci!

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un cântec pentru noi

Copii am fost cândva,
Acum suntem părinţi,
Ne cresc copiii mari,
Iar noi – din ce în ce mai mici.

Hai, să ne bucurăm,
De tot ceea ce avem
Şi să ne onorăm
Toţi, ce suntem aici!

Hai să cântăm un cântec pentru noi,
Hai să cântăm un cântec pentru tine,
Hai să cântăm un cântec pentru toţi,
Hai să cântăm, să ne-auzim de bine!

Nu! Nu privi la ceas,
Că timpul e hain,
Iar clipei ce-a rămas,
Noroc să-i dăruim!

Căci nu se ştie dar,
Pân' mâine e târziu...
Hai, să ne bucurăm
De clipa ce-o trăim!

Hai să cântăm un cântec pentru noi,
Hai să cântăm un cântec pentru mine,
Hai să cântăm un cântec pentru toţi,
Hai să cântăm, să ne-auzim de bine!

Copii am fost cândva,
Suntem de-acum bunici,
Ne cresc nepoţii mari,
Copiii sunt voinici.

Hai să ne bucurăm,
De tot ceea ce-avem
Şi să ne onorăm
Toţi, ce suntem aici!..

Hai să cântăm un cântec pentru noi,
Hai să cântăm un cântec pentru mine,
Hai să şoptim un dor ce mai avem,
Hai să ne vedem, să ne-auzim de bine!

poezie de Nina Lavric
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu trăim o viaţă, suntem Viaţa! Nu trăim o realitate, suntem unica realitate. Nu suntem un trăitor, nici un căutător, nici un făcător. Nu ne mişcăm între polurile dualităţii, suntem NON-DUALITATEA. Nu suntem o formă, suntem Non-forma în care toate formele apar şi dispar. Viaţa nu posedă o minte. Mintea e doar o adunătura de gânduri. Noi nu suntem gândul ce străbate viaţa. Suntem Viaţa neatinsă de gând, ce nu cunoaşte mintea şi dualitatea, separarea. Mintea observă doar forme despărţite de spaţiu gol/nimic. Însă ceea ce defineşte ea ca nimic e chiar oceanul în care forma apare şi dispare. Mintea cataloghează ca real doar forma; doar peştii din ocean, şi spune despre ocean că este un Nimic, ceva nefolositor şi nereal. Elimină oceanul şi păstrează doar peştii. Apoi numeşte asta realitate şi cercetarea ei o numeşte cunoaştere. De aceea adevărata realitate pe care o suntem, nu o poate cunoaşte şi nici persoana nu poate cunoaşte Realitatea şi Adevărul, însă le suntem chiar acum, chiar aici! Căutăm să cunoaştem ceea ce nu poate fi cunoscut căci doar separarea e cunoscută, doar trecerea, doar ceea ce apare şi dispare, iar Noi nu suntem ceea ce apare şi dispare, ci eternitatea neatinsă de timp în care totul apare şi dispare. Eternul martor, tăcut, plin de pace, nemişcat.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unu împărţit la doi

NOI suntem un singur cuvânt.
Eu nu te vreau pentru că eşti altfel,
Ci pentru că mă iubesc
Şi te iubesc
Şi te iubeşti
Şi mă iubeşti.
Vorbesc degeaba.
NOI ne iubim pe NOI,
Adică iubim acelaşi om,
Dar nu alt om,
Ci pe NOI.
Vorbesc degeaba.
Tu ai toate defectele femeilor
Pe care nu le iubesc.
Eu am toate defectele bărbaţilor
Care nu te iubesc.
La calităţi stăm şi mai bine:
Pentru ele cred că te iubesc pe tine,
Pentru ele crezi că mă iubeşti pe mine.
Credem degeaba.
NOI ne iubim doar pe NOI,
Chiar dacă vorbim şi gândim altfel.
Gândim degeaba.
Trece timpul şi nu suntem împreună?
Ce este timpul?
Vine moartea şi nu apucăm să trăim
Amândoi?
Ce este moartea?
Câţi suntem NOI?
Iubito, unu împărţit la doi,
Nu face nici unu, nici doi,
Ci două jumătăţi,
Ca NOI
Făcut bucăţi.

poezie de Marius Robu din Aproape alb (18 aprilie 2013)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nistor: Zău, şefu'... Nu înţeleg nimic din toată povestea asta cu Ly, dar nici nu încerc măcar. Şi mai mult mă nedumireşte însă faptul că te-ai îmbătat după aceea, ba încă în halul acela, atât de rău, timp de o întreagă săptămână... Ce-ai gândit în acele momente? Ce te-a determinat să procedezi astfel? Nu ştiai că nu e bine? Că-ţi face rău? Nu te recunosc! Tu nu eşti aşa... Cum ai putut să te schimbi într-atât, încât să faci un asemenea exces? Tocmai tu, şefu'?
Lucian: Nis, te rog... Ştiu că am greşit. N-am nevoie de predicile tale. Păstrează-le pentru tine, pentru altădată sau pentru altcineva. Eu... V-am dezamăgit, nu-i aşa?! Vedeţi, nu sunt bun să fiu comandantul vostru... Voi aţi insistat să mă aduceţi înapoi; eu renunţasem la funcţie, de o jumătate de an şi-mi vedeam liniştit de treaba mea, aici, în navă. Dacă nu reveneam printre voi, poate nu se întâmpla nimic din toate astea.
Maria: Vai, Luci, te rog, nu-ncepe cu chestiile astea, zău aşa! Chiar crezi că atunci ai procedat corect?! Dar să lăsăm ce-a fost... Nu are rost să aducem în discuţie ceea ce a fost atunci. Serios! Noi doar ne bucurăm că eşti din nou cu noi.
Lucian: Înseamnă că vreţi ca tot eu să fiu comandantul vostru, în continuare, în ciuda celor petrecute?
Maria: Ai auzit pe cineva pomenind ceva despre vreo schimbare?! Eu, nu... Vezi?! Nu mai vorbi aiurea, despre schimbări sau alte prostii din astea!

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În viaţa noastră de zi cu zi, suntem setaţi să preferăm ca toţi să piardă dacă noi considerăm că nu primim EGAL sau MAI MULT decât restul. CORECTITUDINEA pentru noi înseamnă doar egalitate sau avantaj faţă de restul. De aceea foarte mulţi oameni sunt săraci, nefericiţi şi depresivi. Pentru că preferă să plece cu buzunarul gol decât să primească cel de lângă noi ceva în plus. E valabil în toate aspectele vieţii. Aşa o fi?

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mickey (îl găseşte pe Rocky în Biserică, rugându-se pentru Adrian, care este în comă): Salutare, Rock. E ora trei dimineaţa. M-am dus la tine acasă şi mi-au zis că eşti aici. Este ora trei dimineaţa, puştiule. Adrian e o fată bună. Şi ştii că îmi pare rău pentru voi doi. Nu pot face nimic în legătură cu asta. Doar că... vreau să îţi zic ceva... şi e pentru ultima oară... Dar Rock, ai o altă şansă. Este a doua. Nu ştiu... cel mai mare titlu posibil... şi o să schimbi pumni cu cel mai periculos luptător din lume. Şi asta în cazul în care creierul tău nu prea te ajută... Toate astea se întâmplă rapid, iar tu nu eşti pregătit. Nu eşti nici pe departe în formă. Aşa că, pentru numele lui Dumnezeu, de ce nu te ridici să îl baţi serios pe tipul ăsta? Cum ai făcut-o data trecută. A fost minunat. Nu te lăsa aşa. Ca şi cum nu ai fi conştient... ca o stârpitură sau ceva de genul ăsta. Că o să-ţi spargă faţa. Exact. Tipul ăsta nu vrea doar să câştige. Vrea să te bage în pământ, să te umilească, să demonstreze lumii întregi că prima oară nu ai fost altceva decât... o curiozitate. A zis că ai fost un vagabond care a avut noroc. Acum, nu vreau să mă înfurii într-un loc sfânt ca ăsta, dar cred că eşti mult mai mult decât atât, puştiule. Mult mai mult! Dar, aşteaptă un minut, dacă vrei să dai totul naibii, să-l dai naibii, am s-o fac şi eu cu tine. Dacă vrei să stai aici, voi sta şi eu cu tine. Voi sta cu tine. Voi sta şi mă voi ruga. Ce am de pierdut?

replică din filmul artistic Rocky II, scenariu de Sylvester Stallone
Adăugat de Nicoleta Mitrofan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi, cei care luptăm pentru visul nostru, suferim mult mai mult când lucrurile nu merg aşa cum trebuie, pentru că nu putem să revenim la vechea scuză: "Ei bine, oricum nu-mi doream prea mult asta." Ne dorim cu adevărat să ne atingem visul şi am pus totul la bătaie pentru el. În acest fel, noi, războinicii luminii, trebuie să ne pregătim să avem răbdare în timpurile dificile şi să fim conştienţi că universul conspira în favoarea noastră, chiar dacă nu înţelegem în ce fel... Când suntem la începutul bătăliei pentru visul nostru, nu avem experienţă şi facem multe greşeli. Secretul vieţii este, totuşi, să cazi de şapte ori şi să te ridici a opta oară. Aşadar, de ce este atât de important să trăim chemarea noastră personală dacă trebuie să suferim mai mult decât alţi oameni? Pentru că, odată ce am trecut peste înfrângeri – şi o facem mereu – suntem stăpâniţi de un simţ măreţ de euforie şi încredere. Dacă te crezi demn de lucrul pentru care lupţi atât de greu să-l obţii, atunci devii un instrument al lui Dumnezeu, ajuţi Sufletul Lumii şi înţelegi de ce eşti aici.

Paulo Coelho în Alchimistul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cei care-am fost la Troia

I

Această dragoste,
această lumină care nu mă cruţă
care mă obligă să-mi aduc totul aminte
şi cerul aşa cum îl ştiu, strălucind după ploaie,
cerul ca un obraz de copil.
Dar nimeni nu mai vrea să audă de consolări.
Am fost poate naivi cînd ne-am suit pe corăbii,
am crezut tot ce ni s-a spus,
marea fierbea ca sîngele nostru
şi cînd tăceau valurile
nu se auzeau decît vorbele noastre trufaşe
atît eram de convinşi că înţelepciunea e un cuvînt găunos.
Apoi corabia noastră a mers prin nopţi în care lumina
era un fel de amintire ciudată
şi printre păsări albe care zburau
între noi şi greşelile noastre
şi nu ne mai separa de zei decît moartea.
De ce trebuia să fiu vinovat
cînd eu n-am vrut decît să rămîn credincios?
Uneori vîntul mă face să cred că totul a durat doar o clipă,
cînd eram stînjeniţi amîndoi
şi nu mai ştiam ce să spunem,
dar nimeni nu mai vrea să audă de consolări,
iar păsările albe care zburau
pe mare între umbrele noastre şi zei
îmi amintesc că acesta sunt şi nu altul,
aceştia suntem şi nu alţii,
noi care-am fost împreună
şi singuri la Troia.

II

Am lăsat în urmă atîtea mări şi greşeli
încît mă întreb, de ce trebuiau toate acestea?
De ce ne trebuiau remuşcări pentru a învăţa să iubim?
De ce trebuiau toate acestea, de ce?
Da, trebuiau.
Trebuiau, poate.
Trebuia poate să fim mai întîi vinovaţi
pentru a învăţa să iubim.
Trebuia să greşim
pentru a cunoaşte sfîrşitul greşelii
şi poate numai cei ce-au fost la Troia au dreptul să spună
că ştiu totul despre iubire şi ţărm.
Nimeni nu va cunoaşte vreodată mai bine ca noi
ce înseamnă iubirea, pentru că nimeni
n-a pierdut-o şi n-a visat-o ca noi. Pentru că
nimeni n-a trebuit să tacă mai dureros decît noi
cu speranţa că-ntr-o zi vom striga: iată ţărmul! Pentru că
nimeni n-a privit ca noi steaua prăfoasă a singurătăţii
luminîndu-ne mîinile
în vreme ce ne-acopeream ochii ca să ne-aducem aminte mai bine.
Şi iarăşi cerul aşa cum îl ştiu, strălucind după ploaie,
şi mă întreb, poate, pentru ultima oară.
De ce trebuiau toate acestea, pe care nu le mai pot răscumpăra
decît iubind şi mai mult ţărmul
pe care stau şi visez că voi ajunge într-o zi?
Şi mai ales de ce suntem noi vinovaţi că toate acestea au fost?
Cînd eu n-am vrut decît să rămîn credincios.
Cînd noi n-am vrut decît să fim asemenea păsărilor
cărora nu le pasă nici de zei, nici de timp.

III

Dar eu ştiu că moartea există
şi există şi ţărmul,
există în zori plaja goală
şi există urmele care ne fac vinovaţi,
există corăbiile care ne-au dus la Troia
şi există iubirile pentru care n-am avut vreme destulă,
există amintirile
şi există pescăruşii ţipînd,
există nisipul de care mă lipeam gol la amiază
şi există locul gol de lîngă mine,
exsită toate, numai tinereţea s-a dus
în acest prea lung asediu al Troiei,
în acestă eroare spre care ne-am dus liniştiţi.
O, gustul ucigaş al plecării.

IV

Am cutreierat ani în şir mările
şi cînd ne-am întors ne-am dat seama
cît de puţin ne îndepărtasem de ţărm.
De fapt, nu ne îndepărtasem deloc.
Eram tot acolo şi iubeam aceleaşi lucruri
numai că eram mai bătrîni
şi ne venea greu să surîdem.
Ne-am pierdut la Troia obiceiul de a asurîde uşor.
Şi iubim altfle, mai trist.
În rest, suntem aceiaşi şi iubim aceleaşi lucruri,
iubim...

V

Suntem obosiţi
şi nu ne mai separă de zei decît moartea.
Am văzut cum se goleşte clepsidra
şi cineva dintre noi spunea că şi mormintele mor,
nu numai cei ce-au coborît să le umple, şi poate aşa trebuie,
altfel mormintele ar cuceri toată lumea.
Suntem obosiţi, dar acum ştim ceea ce ştiu şi zeii.
Şi poate chiar mai mult. Am descoperit în noi înşine
lucrul cel mai important pe care trebuie să-l ştie un om.
Această dragoste,
această lumină şi vîntul care nu ne cruţă.
care ne obligă să ne-aducem totul aminte...

poezie celebră de Octavian Paler
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!