Freamat de codru

Tresărind scânteie lacul
Şi se leagănă sub soare;
Eu, privindu-l din pădure,
Las aleanul să mă fure
Şi ascult de la răcoare
Pitpalacul.

Din izvoare şi din gârle
Apa sună somnoroasă;
Unde soarele pătrunde
Printre ramuri a ei unde,
Ea în valuri sperioase
Se azvârle.

Cucul cântă, mierle, presuri -
Cine ştie să le-asculte?
Ale păsărilor neamuri
Ciripesc pitite-n ramuri
Şi vorbesc cu-atât de multe
Înţelesuri.

Cucu-ntreabă: - Unde-i sora
Viselor noastre de vară?
Mlădioasă şi iubită,
Cu privirea ostenită,
Ca o zână să răsară
Tuturora.

Teiul vechi un ram întins-a,
Ea să poată să-l îndoaie,
Ramul tânăr vânt să-şi deie
Şi de braţe-n sus s-o ieie,
Iară florile să ploaie
Peste dânsa.

Se întreabă trist izvorul:
- Unde mi-i crăiasa oare?
Părul moale despletindu-şi,
Faţa-n apa mea privindu-şi
Să m-atingă visătoare
Cu piciorul?

Am răspuns: - Pădure dragă,
Ea nu vine, nu mai vine!
Singuri, voi, stejari, rămâneţi
De visaţi la ochii vineţi,
Ce luciră pentru mine
Vara-ntreagă.

Ce frumos era în crânguri,
Când cu ea m-am prins tovarăş!
O poveste încântată
Care azi e-ntunecată...
De-unde eşti revino iarăşi,
Să fim singuri!

poezie celebră de Mihai Eminescu (1 octombrie 1879)
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

De unde vine dragostea

Te-am întrebat, iubito,
De unde vine dragostea,
Şi tu nu mi-ai răspuns
Şi eu m-am uita în ochii tăi
Trişti şi de lacrimi uzi.
Am întrebat un bătrân cu părul cărunt
Şi el a zis că nu ştie,
Că dragostea lui a murit de mult.
Am întrebat un copil cu ochii albaştrii
Şi el spus că nu ştie,
Că este prea mic.
Atuci am întrebat cerul şi pământul,
Sufletul şi gândul.
Ei tot nu mi-au răspuns.
Şi numai mama mi-a spus
Că dragostea vine din inima ta
Şi de la Dumnezeu de sus.

poezie de Vladimir Potlog (14 februarie 2005)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa

M-am hotărât să plec in lume
Să caut Viaţa unde s-o ascunde
Poate îmi va raspunde:
De unde vine, unde se duce?
Cu ce vine, cu ce se duce?
De ce vine, de ce se duce?
Cine o trimite, cine o primeşte?

De ce uneori, mai mult durează
Alteori cineva, de ce o scurtează?
De ce Istoria cu Ea jonglează
Războaie şi catastrofe inventează
Viaţa cu secera o decimeaza?

De ce Scena pe care se petrece
Abunda de atâtea sentimente?
Şi mai reci sau şi mai calde,
De iubire şi durere,
Bucurie şi tristeţe,
Dorinţe, vise şi speranţe
Împlinite sau desarte...
De ce pe toate Viaţa le are?

După atâta frământare
Un răspuns iată răsare:
Viaţa se află si în mine şi în tine
Si in întreaga Omenire,
Dar si Sus în Cer şi printre stele
Si printre nori, zăpezi şi ploi
Peste tot si pe Planeta
Si pe munţi şi intre flori
Şi în izvoare şi pe mare
In toate vietăţile de sub Soare

Dar despre VIAŢA, răspunsurile
căutate
Doar Cel Care ne spune
EU SUNT CALEA, ADEVĂRUL, VIATA
le are....

În călătorie, totuşi,
când cu siguranţă voi pleca
Viaţa, mai departe
In Lumina, Iubire şi Pace o voi cauta
Şi cu Sufletul câte un răspuns,
Dacă voie o să mi se dea
Şi vouă în poezii Vă voi da....

poezie de Anamaria Iliescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea codrului

Împărat slăvit e codrul,
Neamuri mii îi cresc sub poale,
Toate înflorind din mila Codrului,
Măriei-Sale.

Lună, Soare şi Luceferi
El le poartă-n a lui herb,
Împrejuru-i are dame
Şi curteni din neamul Cerb.

Crainici, iepurii cei repezi
Purtători îi sunt de veşti,
Filomele-i ţin orchestrul
Şi izvoare spun poveşti.

Peste flori, ce cresc în umbră,
Lângă ape pe potici,
Vezi bejănii de albine,
Armii grele de furnici...

Hai şi noi la craiul, dragă,
Şi să fim din nou copii,
Ca norocul şi iubirea
Să ne pară jucării.

Mi-a părea cum că natura
Toată mintea ei şi-a pus,
Decât orişice păpuşă
Să te facă mai presus;

Amândoi vom merge-n lume
Rătăciţi şi singurei,
Ne-om culca lângă izvorul
Ce răsare sub un tei;

Adormi-vom, troieni-va
Teiul floarea-i peste noi,
Şi prin somn auzi-vom bucium
De la stânele de oi.

Mai aproape, mai aproape
Noi ne-om strânge piept la piept...
O, auzi cum cheam-acuma
Craiul sfatu-i înţelept!

Peste albele izvoare
Luna bate printre ramuri,
Împrejuru-ne s-adună
Ale Curţii mândre neamuri:

Caii mării, albi ca spuma,
Bouri nalţi cu steme-n frunte,
Cerbi cu coarne rămuroase
Ciute sprintene de munte —

Şi pe teiul nostru-ntreabă:
Cine suntem, stau la sfaturi,
Iară gazda noastră zice,
Dându-şi ramurile-n laturi:

— O, priviţi-i cum visează
Visul codrului de fagi!
Amândoi ca-ntr-o poveste
Ei îşi sunt aşa de dragi!

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-s ochii fulgi

Mi-s ochii fulgi, şi sufletul mi-i cerne
Peste dureri din răni ce-s efemere
Şi gândurile mi se-ncing în zări himere
Mi-s ochii stinşi de lacrimi şi tăcere.

Mi-s ochii fulgi, şi gândul mi-i aşterne
Peste dorinţe ce se-nchid în stele
Şi lacrimile mi se scurg pe vreme
Mi-s ochii stinşi de-a inimii durere.

Mi-s ochii fulgi, şi visul mi-i topeşte
Cu apa mărilor ce vine să mă-nnece
Şi amintirile-mi se ţes ca o poveste
Mi-s ochii prinşi în iarna fără veste.

Mi-s ochii fulgi, şi sufletul mi-i fulg
Şi iarna peste crânguri mi-l aşterne
Eu sorb din nostalgia viselor eterne
Mi-s ochii fulgi şi sufletul mi-i cerne...

poezie de Alexandrina Vlas din Când universul cade
Adăugat de aliona vlas
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prin a ramurilor mreajă

Prin a ramurilor mreajă
Sună cântec ca de vrajă
Şi mângâie în urechi,
De sub teiul nalt şi vechi..

Printre ramuri, printre frunză,
Cearcă luna să pătrunză,
Ce frumoasă şi senină,
Vars-o dungă de lumină.

Numai buciumele sună,
Pe când discul blândei lune
Trece rariştea de fag,
Sună buciumul cu drag.

Şi-i răspunde codrul verde,
Iară sufletu-mi se pierde,
Fermecat şi dureros,
După chipul tău frumos.

Şi cum cântă păsărele
De amoru-ne ‘ntre ele,
Ciripind în verde crâng,
Ne mai râd... şi ne mai plâng.

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacul

În grămezi greoaie, norii
Dintr-o parte străbătură
Şi de chipul lor pătrunsă,
Faţa lacului e sură.

Lângă apă, singuratic,
Plopul trist, fără veşmânt,
Jeluindu-şi frunza moartă
Se îndoaie după vânt.

Pleacă unde după unde
Şi mişcarea lor domoală
Colo-n trestie pătrunde,
Legănând o luntre goală...

Mult aş vrea în feeria
Unei nopţi de mai, senine,
Să plutesc pe apa-ţi clară,
Cu iubita lângă mine,

Şi a undelor poveste
Nesfârşită, s-o ascult...
Dar aşa, cum eşti acuma,
Lacule, îmi placi mai mult!

George Topîrceanu în Poezii, Ed. Tneretului - 1961
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultimul cântec

stau pe ţărm
ascult nisipul cum plânge
timpul curge prin palme
nici urmă de unde, de valuri
pe unde să curgă, de unde
mă preling prin colţuri de singurătate
e tragic şi trist, azi în cetate
chipul meu, o mască a lumii
totul e o biată amintire
rătăcită în sertarele vieţii
m-am cufundat în tăcere
în noaptea asta am murit, încă o dată
se scuturau frunze printre gânduri
acum sau poate peste o mie de ani
cine azi mai ştie, cine...
am venit şi am plecat
acolo sus, unde nu e durere
e doar un etern suspin
a rămas amintirea unui vis
se scuturau frunzele vieţii
una câte una
ieri a fost ieri
azi a rămas nimic
am plecat fără a şti
de ce am venit, de ce am plecat
pe masă, o poză ruptă, atât
când m-am trezit din al meu chin
plângeau suspine
mi-era teamă de viaţa asta murdară
poate sare o scânteie
să ardă, să ardă durerea din mine
vazduhul era plin de suspine
ce trec azi prin mine
pe un deal
o mioară plânge
în suspine
lacrimi curg în vale
se scurg pe o cărare
cărarea dorului în lacrima norului
ucis cu pietre de oameni nebuni
ce oare să mai fac cu mine
din suflet picură suspine
pic, pic...
în mână port un fluier, de soc
să cânt, un cântec de jale, de foc
despre viaţa asta
fără de noroc

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Murim... ca mâine

E-aşa de trist să cugeţi că-ntr-o zi,
poate chiar mâine, pomii de pe-alee
acolo unde-i vezi or să mai stee
voioşi, în vreme ce vom putrezi.

Atâta soare, Doamne,-atâta soare
o să mai fie-n lume după noi;
cortegii de-anotimpuri şi de ploi,
cu păr din care şiruie răcoare...

Şi iarba asta o să mai răsară,
iar luna tot aşa o să se plece,
mirată, peste apa care trece -
noi singuri n-o să fim a doua oară.

Şi-mi pare-aşa ciudat că se mai poate
găsi atâta vreme pentru ură,
când viaţa e de-abia o picătură
între minutu-acesta care bate

şi celălalt - şi-mi pare nenţeles
şi trist că nu privim la cer mai des,
că nu culegem flori şi nu zâmbim,
noi, care-aşa de repede murim.

poezie celebră de Magda Isanos
Adăugat de Musat Cristina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe şoptite, de-a îndrugatelea

Iubita mea dulce şi aprigă,
nu căuta dragostea, pentru că ea este dulce şi aprigă,
este ca un tăiş pentru inima ta dulce şi aprigă,
mai bine
curgă apă multă pe părul tău lung şi pe umeri, să dea ciutura pe dinafară
când te speli cu apă rece pe tot trupul
pe boiul tău alb şi viu cum este cetera frumoasă şi lăcuită când doineşte
uită-ţi lacrimile
şi lasă ploaia şi apa fântânii să te spele toată.
Prea multă durere în lume,
şi prea multe neputinţe,
prea mult dor
fals
pentru părul tău dulce şi aprig, pe care îl iubesc mult când cade pe umeri,
când se loveşte de pământ
sau cel puţin aşa te văd
plânsă
şi
udă
nu te voi uita niciodată
şi-apoi... multe cuvinte de păşit cu ele mai departe, uitându-te,
multe cărţi argintate care să se găsească în răcori de argint
sunt rugăciunile
cu care te-am prins prin tindă, îngenunchiată,
prostitu-m-au viaţa şi semnele,
nu trebuia să te las,
dar te las, pentru că eşti dulce şi aprigă,
cât te iubesc eu,
nici nu contează,
nici nu se-adună,
Pesemne dragostea este o pasăre care nu ştie să umble şi se împiedică,
şi nu va mai afla niciodată cum e să meargă,
cu aripile amândouă, întregi, pe spinare.

Vinde-mi mie privirea ta verde şi dulce, să mă ung cu lemn de pădure pe coaste
apoi să dorm, în leagănul moale şi verde, şi-n coaste, mulţi, mulţi, ani,
până când trezită vei fi de apa izvorului, din pădure, gâlgâind şi beată de fericire,
nemaiştiind de iubire şi de trup de femeie,
care voi fi eu
beat de fericire
izvorul
izvorâtu de lacrimă,
trupul meu fericit, hodorogit, hohotind, că murit-am fecior mare.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singuraticul cioban

În amurg soarele pleacă
Să se culce după dealuri.
Ramuri sălciile-apleacă,
Apa curge printre maluri.
Sus, în muntele cu stână,
Duios cântă un caval.
Printre brazi, luna-i stăpână
Peste munte, peste deal.
Cocoţat în vârf de stâncă,
Singuraticul cioban,
Lângă-un foc ce arde încă
Îşi cântă al său alean.
Jos în vale, el priveşte
O fereastră luminată,
Unde stă şi ghindoseşte
Dulce şi frumoasă fată.
Ciobănia îl lipseşte
De ce este mai frumos,
De fata care-l iubeşte
Şi-l aşteaptă-acolo, jos.
Gândul la iubită-i zboară.
Şi din cântat se opreşte.
De pe stâncă se coboară
În gând, singur, îşi vorbeşte.
El în taină, roagă luna
Cu glasul şoptit şi moale,
Să-i păzească puţin stâna
Până dă o fugă-n vale.
Fata să o-îmbrăţişeze
Şi să-i fure un sărut,
Lângă ea să se aşeze
În călduţul aşternut.
Până-n zori să se iubească,
Să uite de ciobănie,
De sus luna să-i privească,
Cum se duc la cununie.
Tot vorbind încet cu luna
Ciobanul a adormit.
Dorm oile, doarme stâna,
Cavalul a amuţit.
Doarme muntele şi dealul,
Luna totul poleieşte,
El rămâne cu aleanul
După fata ce-o iubeşte.

poezie de Dumitru Delcă (noiembrie 2013)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eminescu, copil

Tresărind scânteie lacul
Se cutremură sub soare...
Dar copilul ce-l priveşte
Unde-i oare?

El cutreieră pădurea,
Şi, apoi, lângă izvor,
Obosit de-atâta umblet,
Aţipeşte-ncetişor.

Iar Hyperion din slavă
Iată, parcă îi zâmbeşte
Fiincă ştie: visătorul
E-un luceafăr care creşte!

poezie de Corina Maicariu din În braţele poeziei m-am făcut fată mare (martie 2008)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lui Eminescu

Plânge teiul secular,
Plânge codrul de stejar,
Plânge lacul liniştit,
Plânge izvorul părăsit.

Păsările ce sunt staruri
Stau pitite între ramuri,
Cucul numai cântă-n codru
Umblă peste tot în lotru.

Râul care curge-n vale
Purtându-şsi apele sale,
Ce lovesc mereu în maluri
Ieşind plânsete din valuri.

Soarele roşu ca focul
Pârjoleşte-n cale totul,
Iar în codru pe coline
Nu mai sunt flori şi albine.

Seara apare după deal,
Vine noaptea cu-al ei voal,
Luna pare cam palidă
Cu globul ei de oglindă.

Stelele sus strălucesc,
Între ele se primesc
Şi cum sunt aşa departe,
Toate par că-s supărate.

Tu, Luceafărul meu sfânt
Ai adus pe acest pământ,
Limba dulce românească
În veci să te pomenească.

Ai cântat natura-ntreagă,
Ţara care ţi-a fost dragă,
Iar cu iubirea în vers
Te-ai dus sus în Univers.

Ca un prooroc ce-ai fost
Ne-ai spus totul pe de rost.
Dând speranţa, bucuria,
Pentru noi rămâi Mesia!

poezie de Ion Răduţ
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţara mea, cea mai frumoasă...

Spuneţi, voi, români, de-i ţară mai frumoasă ca a noastră,
Unde cântă ciocârlia pe sub bolta cea albastră,
Unde se aude naiul şi viorile-n pădure,
Sub arcuşul limbii noastre,-alungă hoţii, să nu fure.

Spuneţi voi, unde-s izvoare, care susură-a iubire,
Spărgând piatra cea mai dură, mirosind a nemurire?
Cine are munţi şi mare, Dunăre şi locuri sfinte,
Unde se aude doina, aşa dulce şi cuminte?

Ca o ie înflorată, îmbrăcată-n sărbătoare,
Râde ţara mea bogată, chiar şi-atunci gând glia doare
Sub potopul de injurii ale hoardelor străine,
Care strigă-n gura mare, să nu-i fie ţării bine.

Neamul, chiar de nu-i prea mare, e viteaz, la o adică
Şi-o acoperă cu trupul şi nu tremură de frică.
Că viteji ne-au fost eroii, s-or scula şi din morminte,
Să ne fluture drapelul şi să strige: Înaine!

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi dacă

Şi dacă şoapte bat ades în unde,
Şi dacă umbra lunii le ascunde,
Şi dacă-n piatră susură izvorul,
E ca din nou să ne aline dorul.

Şi dacă bate-un vânt fugar în ramuri,
Şi dacă bat stropi grei în sfinte geamuri,
Şi dacă-n piatră tremură o undă,
E ca fiorul vechi să îl ascundă.

Şi dacă-n vânt se zbate-o albă floare,
Şi dacă al său ram încă nu moare,
Şi dacă-n gându-ţi tremură iubirea,
E ca să îţi trezească amintirea.

Şi dacă şoapte bat ades în undă,
Oglinda lunii tainic s-o ascundă,
Şi dacă apa se zbate printre roci,
E ca la sânul meu iar să te întorci.

poezie de Marieta Măglaş din Poeme
Adăugat de Marieta Măglaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

La umbra mormântului...

In memoriam Mihai Eminescu

Pe statuia învechită
Teiul crengile îşi apleacă,
Spiritul lui Eminescu
Veşnic viu, vine şi pleacă.

Atât de fragedă-i chemarea,
La steaua care o urmăreşte,
Căci zeci de ani vor trece în timp,
Dar, alt Luceafăr greu va creşte.

Luna îi sărută ochii reci,
Teiul îi mângâie obrazul,
Spiritul lui Eminescu
Cântă versuri printre ramuri.

Flori şi lumânări aprinse
Îi împodobesc plecarea
Visând codrii de argint
Spiritul lui Eminescu
Îşi astâmpără chemarea.

Sus în ceruri printre stele
Luceafărul se învârte roată,
Iubirile îi deşteaptă...
Poate se va întoarce o dată,
În alt lan de poezii
Şi iubire mult visată.

poezie de Valeria Mahok (8 iunie 2018)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec domol

mă îndepărtez de vară,
ca de ţărmul Mării Negre,
unde albatroşi nu zboară,
unde luntriile-au frunze,
unde melcu'-n spate cară
două-trei idei obtuze.

mă îndepărtez de vară,
ca de ţărmul Mării Moarte,
unde dalta-n piatră ară,
unde peştii-au solzi de foc,
unde-i zi şi nu e seară
în al păsărilor cioc.

mă îndepărtez de vară,
ca de ţărmul Mării Roşii,
unde singura povară
fie punctul cardinal,
unde să culeg o pară
din scheletul de coral.

mă îndepărtez de vară,
ca de ţărmul unei Mări,
unde pică din cer ceară,
unde vreascuri înverzesc,
unde sub o lună clară,
fiară, să te îmblânzesc!

poezie de Dana Ene
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cea mai frumoasă fiică a naturii

Stropi de ploaie cad peste chipul tău
Ca lacrimele care curg
Din ochii lui Dumnezeu.

Vântul te leagănă uşor,
Precum adoarme mama al său odor.
Soarele îţi admiră faţă
Şi privighetorile îţi dau bună dimineaţa.

Eşti o casă pentru păsările cereşti
Ca o mamă bună pentru oameni
Şi vieţuitoarele pământeşti.

Binecuvântată eşti de cel de sus
Pădure verde, pădure
Ca luceafărul care a răsărit şi încă n-a apus.
Eşti cea mai frumoasă fiică a naturii.

poezie de Vladimir Potlog (12 februarie 2018)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acolo

Undeva departe, unde-i veşnic soare,
Unde vânt nu bate, doar o sfântă boare,
Unde în izvoare curge numai miere,
Unde frunza-i verde şi nicicând nu piere,
Unde blând răsună cântece o mie,
Unde-i voie bună, joc şi poezie,
Unde ochiul vede numai frumuseţe,
Unde dezmierdarea-i plină de tandreţe,
Unde noi miresme nasul ţi-l îmbată,
Unde marea este cu azur pictată,
Unde orice suflet se înnobilează,
Unde simţi cum vesel inima vibrează,
Unde-i fericire şi-un puhoi de bine,
Acolo, iubito, vreau să vii cu mine.

poezie de Octavian Cocoş (8 iunie 2022)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubita mea, crudă pădure

Iubita mea, crudă pădure,
Cu ramuri degete spre cer,
Ascunzi în umbre ochi de mure
Şi-n frunze pete de mister.

În tine note muzicale
Se nasc în tril de ciocârlii,
Prin tine şerpuiesc spre vale
Izvoare dulci cu ape vii.

Prin tine trec săgeţi în fugă
Chemându-şi puii, căprioare,
Prin tine ne-ndulcesc în rugă
Frăguţele coapte în soare.

În tine înnoptează şoapte,
Săruturi dulci, îmbrăţişări
Şi stelele scăldate-n lapte
Trecând cu roua-n alte zări.

Pădurea mea, crudă pădure,
Cu ramuri prelungite-n hău,
Roagă-mi iubita să mă fure,
Să ne pitim în sânul tău!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Arborele vieţii tale (binecuvântare dată de Zâna Pădurii)

Ramuri verzi aşa să-ţi pună.
(zâna îi aşează o coroniţă pe cap)
Eu sunt a Pădurii Zână
ce-acum vine să-ţi dorească
viaţa ta să înverzească.
S-o trăieşti într-un mister
ce-o s-ajungă pân-la cer.
Şi mereu să străjuieşti
tot ce-n viaţa ta iubeşti.
Pe căldura cea mai mare
să-ţi fie numai răcoare.
Ca stejarul să-nfrunzeşti
toată viaţa să iubeşti.
Sufletul mereu să-l scalzi
în pădurile de brazi.
Când eşti la cules de mure
la răcoarea din pădure,
de-ţi vei aminti de mine
eu voi fi mereu cu tine.
Dragostea tu străjuieşte,
sunt zâna ce te iubeşte.
Mereu să ai fraga gurii,
ţi-o dau eu, Zâna Pădurii.
(zâna sărută pe obraz persoana pe care a binecuvântat-o)

poezie de Octavian Sărbătoare (18 octombrie 2009)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!