Vântul părea că nu mai bate, nu mai mişca nici o buruiană uscată, dar era încă viu şi ardea obrajii
tineri, ca o flacără nevăzut de subţire.
Câteva zile soarele nu se arătă din bolta sură şi neclintită. în lumea aceea mohorâtă, nu-i venea
nici unui fecior de la coarnele plugului să cânte; întinderile — lanurile, luncile, dealurile — păreau, nu
ştiu cum, ca de fier. Parcă toate răsuflau încă a iarnă.

Ion Agârbiceanu în File din cartea naturii
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cât despre ploaie, nu încetase. Măruntă, deasă, încă mai ploua. Vremea se stricase şi nu părea a se îndrepta în curând. Cei şapte tineri, împreună cu profesorul Eugen Manea rămaseră doar în interiorul navei "Pacifis", pe puntea principală, deşi nu doar în acel loc. Lia deja se simţea ca o străină, nu ca între colegi, cu toate că Maria şi Lucian nu o tratau deloc astfel; poate nici Stela sau tânărul Mihai. În general însă, cam toţi evitau să discute cu ea, parcă până şi profesorul Manea... Toţi păreau mai distanţi. Cât despre el, cel pe care-l acuzase, chiar dacă-i zâmbea din când în când, iar când se uita spre ea, n-o privea deloc cu ură, ci cu admiraţie, de vorbit nu-i vorbise deloc până seara, nu-i adresase nici un cuvinţel. Trecuse de ora 18.30, iar ei încă erau în navă. Nu-i mai căutase între timp nici Horaţiu, nici alt membru al Comisiei Disciplinare. Pe la ora 19.00, trapa navei se deschise. Toţi îşi îndreptară curioşi privirile în direcţia trapei, pentru a vedea cine va sosi; era Traian Simionescu.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia deschise uşor ochii, părându-i-se că aude pe cineva strănutând într-una. Evident, nu i se părea deloc, dar ea încă nu ştia acest lucru. Somnoroasă, se frecă la ochi, pentru a se dezmetici. Buimăcită, încă nu-şi dădu seama unde se afla. Deşi deschisese ochii, întunericul din jurul ei nu ceda deloc, iar patul de sub ea era tare şi colţuros. Nici chiar perna nu era moale ca de obicei, părea diferită, iar pătura călduroasă cu care era acoperită era şi ea neobişnuită. Ce se întâmpla oare? Se trezise sau încă dormea? Oare visa? Acel strănut puternic se auzi din nou, undeva din apropiere, apoi din nou şi din nou, de câteva ori. Cine să fie oare? Ly?! Parcă nu părea a fi ea... Atunci cine altcineva?

citat din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aerul era iarăşi pur, răcoros şi subţire, aşa cum rămăsese peste noapte. Soarele încă nu răsărise.
Oamenii îşi isprăviră treburile de dimineaţă din gospodării: îşi dădură în stavă caii, scoaseră sub
biciul lung al ciurda- rilor vitele, fugăriră porcii flămânzi în uliţă când răsună cornul porcarului. Dar
caprele? Cine avea, şi nu prea mulţi aveau, trebuiau să se scoale cu noaptea în cap: căprarul tutuia
mai întâi din corn, scurt şi subţire, numai în falseturi, cât se trezeau câinii din somn şi lătrau ca la
alte alea.

Ion Agârbiceanu în File din cartea naturii, Bunica Safta
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se trezi cu capul

în canalul bun şi direcţia
era bună. soarele, încă
ruşinos şi supus lui noiembrie,
se mai ivea din când în când,
după zile şi nopţi de vânt,
de ploaie. frunzele acopereau
sticla de whisky, băgată în apa
rece care şiroia timid. ziua
era caldă şi cerul lucea
de parcă era lustruit
cu un glaspapir fin. peste canal
se lăsau crengile unui copac.
păreau să-i facă semn să tacă.
culese sticla. capacul păstrase
lichidul. simţurile îi reveneau încet.
o amintire îl fulgeră dureros şi
revăzu buzele fine şi roşii, se apropiau
de ochii lui, în amintirea reînviată
de băutura care se scurgea pe gât,
în stomac ardea plăcut la început.

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tăcerea cuvintelor

Mi-am închipuit tristeţea... o romantică corvoadă,
Avea părul strâns, codiţe, vorbea singură pe stradă
Nu zâmbea, nu avea farduri, palidă, neîngrijită,
Parcă nu ştia de sine, părea foarte chinuită

Mi-am închipuit iubirea, strălucea, o stea în noapte
Era cer senin întrânsa, erau zâmbete şi şoapte,
Iar pe chip, bujorii vieţii o-nroşeau fără să ştie,
Părea fără nici o grijă, părea sinceră şi vie

Mi-am închipuit durerea, nici un zâmbet... o grimasă,
Era toată frământare, nu părea că îi mai pasă,
Se chircise înăuntru într-o disperare mută,
Dintr-o fostă frumuseţe... ajunsese doar o slută

Mi-am închipuit un suflet care le-a trăit pe toate,
Devenise ca o stâncă, unde vântul nu răzbate,
Iară lacrimile ploii îi păreau o mângâiere,
Era sufletul din mine... poezie şi tăcere

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O vreme a stat încordată lupta între iarnă şi primăvară — câteva zile. Poate deasupra văzduhului
de cenuşă s-au tăiat în săbii, pentru că într-o bună dimineaţă sabia primăverii a despicat plumbul de
sus, şi vânt cald de la miazăzi, cu mireasmă de verdeaţă a umplut lumea, fugărind norii cei
încremeniţi parcă într-unul singur.

Ion Agârbiceanu în File din cartea naturii
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Milă pentru noi, Părinte

Doamne, parcă iar mă tem
nu mai am curaj să scriu
găsesc în mine doar pustiu
şi aţa scămoşată pe un ghem

Lumea care mă condamnă
nu-mi acordă nici o circumstanţă
iar eu mă nasc în fiecare stanţă
şi mor cu fiecare toamnă;

Lumea e aşa cum este
eu n-am ce să-i dau în schimb
adevărul e un nimb
ca happy end-ul din poveste

Nu mai ştiu nici cine sunt,
bate vântul prin cuvinte
milă pentru noi Părinte:
spuză spulberată-n vânt
şi întoarsă în pământ...

poezie de Ion Untaru
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Busola nu-i de vină

O parte a lumii nu lasă nici o scrisoare în urmă-i,
nu de altceva, fără nici o aluzie,
însă că ar citi-o cealaltă parte a lumii şi ar muri de ruşine,
nu-i decât o iluzie. De fapt, lumea nu mai citeşte nici o scrisoare.
Nu se mai poartă busolă în buzunare.
Scrisorile, lumea le aruncă. Nedesfăcute. Sau le ia cu ea
pe tărâmul drept, în buzunarul de la piept,
în locul busolei absolute,
să nu-i ierte bietului obiect,
nici de-i cu argint poleit, adevărul închipuit.
Cum să arăţi numai nordul?
De ce nu sudul, muşchiul uscat pe trunchiul bătrân,
sau galbenă iedera verde?
Nimic limpede nu se vede. De ce să descrii nordul,
te întrebi, limpede, după umbra unui băţ la amiază,
când ar părea totul mai simplu prin perifrază?

Nu nordul, nu întinderi de frig, nu pământul ud,
acum, soarele bate numai din sud. Asta e tot. O vastă reţea de fum,
de ironii, un fel de iederă atinsă de frig, pătată de scrum.

Nu m-am dezvaţat să mă dezbar de obiceiuri, de teorii - pentru unii, acre -, nici de a distinge nordul între simulacre.
Astăzi, în această veşnică iarnă, cum şi ce se mai poate distinge?
Niciun vis nu se poate atinge.
Asta e tot. Busola nu-i de vină, nici nordul însuşi, fără torţă în mână.

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poveste amară

m-am întors înnapoi, m-am întors, încă viu
din infernul -şuvoi aşternut în sicriu

ziua albă cu rece loveşte în zări
şi se trece se trece pe cărări pe cărări

parcă nu se mai stinge nici o stea în amiezi
şi nici nu te mai ninge şi nici nu e ce crezi

parcă nu mai aprinde nici un soare fundal
şi nici nu mai cuprinde umbra lunii pe deal

numai codrul se zbate undeva în zenit
intuind că mai poate frăsui liniştit

o poveste amară cu final neştiut
nici de ultima oară nici de primul sărut...

poezie de Iurie Osoianu (8 ianuarie 2020)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trecătorii semănau cu nişte automate; nici unul nu părea viu, toţi păreau împinşi de un resort nevăzut... Nu e prima dată când, după insomnie, am această impresie de lume încremenită, golită de viaţă... fiind eu însumi un spectru, cum aş putea să văd în ceilalţi semnele realităţii?

citat clasic din Emil Cioran
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dis-de-dimineaţă o vezi pe drum, tîrîndu-şi calul de căpăstru. Femeia e înaltă, uscată, cu obrajii
stricaţi de vărsat, arşi de soare şi de vînt. Păşeşte larg, tropotind cu cizmele tari, pline de umflături
uscate. Calul o urmează cu gîtul întins, scobîlţind din picioarele ciolănoase. Poartă pe spinarea
adînc deşălată două coşărci desăgite. Sub coşărci, la fiecare legănare, se văd două petece mari,
pămîntii. Calul e alb, dar, sub coşărci, i s-a ros părul tot, şi pielea, de-atîta frecătură, e-o rană
tăbăcită, tare ca potîngul. Merge în urma muierii, adormit parcă de tropotul cunoscut al cizmelor ei.
Capul, mare cît o solniţă, nu şi-l mişcă nici la dreapta, nici la stînga. Nici femeia nu-i are grija, ci
păşeşte mereu înainte; doar în răstimpuri zice aşa, ca pentru sine:
- Ghii, mă Bator!

citat celebru din povestirea Fefeleaga de Ion Agârbiceanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu era încă aici, dar era pe drum încoace; se apropia din minut în minut. Când povesteşti una ca asta, oamenii spun că aşa ceva nu poţi să simţi, e doar o închipuire. Nici nu poţi dovedi, dar, cu toate astea, eu ştiam. Simţeam cum venea pe drum şi se gândea: Acum mai sunt numai trei ore, şi ajung. Acum au mai rămas două ore şi trei sferturi. Acum numai două ore jumătate! Ah, ce încet merge. De-ar merge totuşi ceva mai repede. Încă două ore, şi un sfert, şi voi fi acolo. Voi fi la ea.

Hans Erich Nossack în Cel mai târziu în noiembrie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O aventură galantă

Într-o seară, pe la zece,
N-a fost cald, dar nici prea rece,
Am avut o aventură,
Nici cu Haike, nici cu Sură,

O coniţă delicioasă,
Nici urâtă, nici frumoasă,
Şi-am intrat cu ea în vorbă,
Nici de Cosmos, nici de ciorbă.

Avea ochii ca doi aştri,
Nici căprui, dar nici albaştri,
Gura dulce, zâmbitoare,
Nici prea mică, nici prea mare,

Sânii, două rândunele,
Nici prea mari, nici mititele,
Şi vorbind cu ea în şoaptă
Nici prostuţă, nici deşteaptă.

Ne-am plimbat vreo cinci minute,
Nici încet, dar nici prea iute,
Discutând ca la Geneva,
Nici de-Adam şi nici de Eva.

Şi-am ajuns la ea acasă,
Nici prea'naltă, nici prea joasă,
Locuinţă minunată,
Nici murdară, nici curată.

Mi-a dat o cafea uşoară,
Nici prea dulce, nici amară,
Ş-a început să se dezbrace,
Nici încolo, nici încoace,

I-am sorbit formele toate,
Nici din faţă, nici din spate,
Pielea-i cu miros de nalbă,
Nici prea neagră, nici prea albă.

Avea talia subţirică,
Nici prea mare, nici prea mică,
Braţe albe, voluptoase,
Nici subţiri, dar nici prea groase,

Nişte-îmbrăţişări divine,
Nici prea multe, nici puţine,
Ş-o sofa cu dungi banale,
Nici prea tare, nici prea moale.

Cum o sărutam prin beznă,
Nici pe nas şi nici pe gleznă,
Bate cineva la uşe,
Nu-i nici unchi, dar nici mătuşe,

Ci bărbat-su, Şmil din piaţă,
Nici cu cioc, nici cu mustaţă,
Dar cu un baston de mire,
Nici prea gros, dar nici subţire.

Inimioara mea pustie,
Nu-i nici moartă, nu-i nici vie
Simt un fior care mă trece,
Nici prea cald, dar nici prea rece,

Şi când mă rugam – Prea Sfinte,
N-am fost prost, dar nici cuminte,
Doamne, scoate-mă din ladă,
Nici în curte, nici în stradă,

Deodată uşa scapă,
Nici se sparge, nici se crapă,
Şi stă Şmil ca un sihastru,
Văd nici verde, nici albastru.

- Ce cauţi aici? – Mă întreabă,
Nici în pripă, nici în grabă,
I-am spus, fără să-mi dau seama:
- Nici pe tata, nici pe mama!

Ci aştept, în tot minutul,
Nici maşina, nici şerutul...
... Şi au curs bastoane în mine,
Nici prea multe, nici puţine!

Restul n-are importanţă,
Nici spital, nici ambulanţă,
Ştiu c-am stat trei luni jumate,
Nici pe burtă, nici pe spate,

De atunci mi-e viaţa roză,
Nici în versuri, nici în proză,
Şi aştept o aventură,
Ori cu Haike ori cu Sură.

poezie satirică de Ion Pribeagu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Liniştea a stăpânit şi până acum peste hotar, dar după ce au început să cânte ciocârliile, părea şi
mai adâncă. Din înălţimi pătrundea clar şi mărunt ciripitul, tot mai imaterial, cu cât se înălţau în cer
păsăruicile cele sure.

Ion Agârbiceanu în File din cartea naturii
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Duminică, 24 iunie 2085, o zi frumoasă de vară, călduroasă, cu cer senin, soarele strălucind încă de la primele ore ale dimineţii. Dar cei şapte tineri nu mergeau nici la plajă, nici la ştrand, nici în pădure, nici în parc, nici la picnic, nici la discotecă; deci, nu la distracţie, ci la lucru, în nava albastră, casa lor din următorii ani. Măcar era o navă frumoasă, atât în interior, cât şi la exterior; câţi şi-ar fi dorit oare să fie în locul lor în acele momente... Probabil destui, dar nu alţii, ci ei se aflau pe puntea principală, cu instructorul şi directorul.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Departe, la spatele casei, era grajdul şi şura, sub acelaşi acoperiş vechi de paie, cârpit pe alocuri.
Era o clădire largă, cu streaşina până jos, cât se putea ajunge cu mâna. între casă şi grajd mai era un
şopron pentru car şi plug şi alte unelte de-ale gospodăriei şi o grămadă de lemne, vârfuri rămase din
iarnă.
La spatele şurii era grădina, cu mulţi pomi bătrâni şi tineri, cu delniţe întregi de legume, de
porumb, de cartofi, de sfeclă pentru vite, de lucernă şi trifoi. Se părea că strămoşul care a împlântat
mai întâi aici parul, a putut să îngrădească pământ după plac.

Ion Agârbiceanu în File din cartea naturii, Bunica Safta
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iarna

m-am întors pe ţărm într-o iarnă
cerurile erau uscate şi reci

ploua în jur şi era frig în lume
ploua a iarnă prin geamuri sparte
se întuneca în jur, eu mai scriam o slovă

era târziu în noapte şi noaptea era grea
mă întorceam mereu pe drumul sorţii
eram dublura unui eu pierdut în doi

veşnic rătăcit pe drumul meu
plecam şi reveneam mereu
în geamurile vieţii timpul încă bate

azi nu mai ştiu, trăiesc sau e firesc
să scriu pe ziduri lumii în cetate
plecam, mă întorceam tăcut în noapte

din rupte buzunare se scurgeau idei
pasul greu punea amprenta în palma vieţii
se ridica un semn de întrebare
privea în jur, pleca apoi pe jos

pe scoarţa lumii scriam povestea unui om damnat în a sa soartă
vroiam să plec şi nu am mai rămas
îngheţau frunze pe ramuri târzii
se stingea o ţigară, mai ardea câte un gând

era frig, era iarnă, priveam către cer
atunci am simţit acut acel fior
ningea în ochii mei cu fulgi târzii

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vremea mirosea încă mereu a iarnă, văzduhul părea îmbâcsit cu praf fin de
cenuşă. Oamenii purtau căciuli şi clicine peste pieptare, pogănicii — băieţii care mânau vitele pe
brazdă — aveau buzele crăpate şi mâinile îngroşate, roşii ca racul, dar tot aveau inimă să pocnească
din bici şi să strige vitelor pe nume.

Ion Agârbiceanu în File din cartea naturii
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iisus în celulă

Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă.
O, ce trist şi ce-nalt părea Crist!
Luna venea după El, în celulă
şi-L făcea mai înalt şi mai trist.

Mâinile Lui păreau crini pe morminte,
ochii adânci ca nişte păduri.
Luna-L bătea cu argint pe veştminte
argintându-I pe mâini vechi spărturi.

Uimit am sărit de sub pătura sură:
- De unde vii, Doamne, din ce veac?
Iisus a dus lin un deget la gură
şi mi-a făcut semn ca să tac.

S-a aşezat lângă mine pe rogojină:
- Pune-mi pe răni mânăa ta!
Pe glezne-avea urme de cuie şi rugină
parcă purtase lanţuri cândva.

Oftând şi-a întins truditele oase
pe rogojina mea cu libărci.
Luna lumina, dar zăbrelele groase
lungeau pe zăpada Lui, vărgi.

Părea celula munte, părea căpăţână
şi mişunau păduchi şi guzgani.
Am simţit cum îmi cade capul pe mână
şi-am adormit o mie de ani...

Când m-am deşteptat din afunda genună,
miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulă şi era lună,
numai Iisus nu era nicăiri...

Am întins braţele, nimeni, tăcere.
Am întrebat zidul: nici un răspuns!
Doar razele reci, ascuţite-n unghere,
cu suliţa lor m-au străpuns...

- Unde eşti, Doamne? Am urlat la zăbrele.
Din lună venea fum de căţui...
M-am pipăit... şi pe mâinile mele,
am găsit urmele cuielor Lui.

poezie celebră de Radu Gyr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vântul nu bate

Motto:
"Nu se ştie ca pământul
Dincotro va bate vântul"

Vântul nu bate
Cât e bătut
De crengi uscate
Vântul e mut
Şuieră doar
Frunza de ulm
Sau de stejar
Iar eu adulm
E ca şi cum
Ar mirosi
A foc un fum
Care s-ar irosi
Pe orice drum

Vântul nu cântă
Poartă decât
Talanga sfântă
La oi la gât
Ca să se-audă
Până la cer
Că iarba crudă,
Limba de fier
Pe-a râului gură
Când crede c-o fură
Păscută se face
Şi vântul doar tace.

Ce ştie vântul
Nu pot să ştie
Nici apa vie
Şi nici pământul.

poezie de Marius Robu din Carte de bucăţi (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!