Pe Calea Cuvântului

Ne-avântăm voioşi pe-o Cale
A Cuvântului din care
Îşi hrănesc "săracii" în Vale
Duhul gata de plecare
Spre-a Lui culmi spirituale;

Scriptura Valea ne-adapă
Cu lumină pe cărări,
Până în "Zorii" ce ne scapă
De a nopţii încercări,
Unde am umblat pe apă
Doar prin sfinte încredinţări.

Fântâna neprihănirii
Ne-adăpă setea comună
După Ziua întâlnirii
Când o trâmbiţă ne-adună
În vederea răsplătirii
Şi din care Domnul sună.

Munţii din adânc de ape
Înălţând piscul spre zări,
Spun mai mult decât încape
În a minţilor cămări
Despre etică şi-agape,

Despre cât e de aproape
Ceasul ultimei chemări,
Când a sufletului pleoape
Vor fi şterse de întristări
Ca-n Lumină să-şi adape
Ochii noii înfăţişări.

Da! Ne-apropiem de locul
Unde sufletul se-opreşte
Spre-aşi deschide tainic cortul
Pentru Cel ce-i stabileşte
Şi-i întinde orizontul,

Căci El scrie epitaful
Fiecărui duh în parte
Şi închide paragraful
Multelor clepsidre sparte,
Cântărind cu grijă praful
Fiecăreia în parte.

poezie de Ioan Hapca din Reflecţii (19 iunie 2023)
Adăugat de Carol
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când iubeşti pe cineva, când iubeşti cu adevărat acea persoană, îi aşterni inima ta deschisă. Îi dai o parte din tine pe care nu o dai altcuiva şi laşi acea persoană într-o parte din interiorul tău pe care doar ea o poate răni – îi dai la propriu lama cu o hartă despre locul unde să taie cel mai adânc şi cel mai dureros în inima şi sufletul tău. Iar atunci când loveşte, este dureros – ca şi când ţi-ar sculpta în inimă.

citat din Sherrilyn Kenyon
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din ceasul tainicei chemări

Din ceasul tainicei chemări
Când părăsit-am calea largă
Ne-au cucerit încredinţări
Şi-ai noştrii paşi spre Cer aleargă.

Mergeam în grabă spre neant
Când auzit-am vocea lină:
"Mesajul Meu e important
E uns cu pace şi Lumină."

Am ascultat şi L-am urmat
Pe-al jertfei Fiu şi-al nostru Rege
De-atunci cu sufletul predat
Putem comori cereşti culege.

Privirea Lui ne-a-nsufleţit
Să nu mai vrem, nicicând, himere
Şi-atât de mult L-am preţuit
Când ne-a vorbit de Înviere.

Din clipa când L-am cunoscut
(Atunci, în ziua cercetării)
Lucrări precare n-am mai vrut
Şi nicio stare-a nepăsării...

Ci implicare şi progres,
Conecţii cu dumnezeirea
Pe-acestea, zilnic, le-am ales
Să nu ne pierdem moştenirea.

poezie de George Cornici din Pelerini printre versuri (15 ianuarie 2016)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama

După cum ştiţi fiecare
Mama, suflet mare are
Şi pe-al ei suflet apasă
Tot ce e în întreaga casă.

Şi sufletul ei cuprinde
Orice foc care se-aprinde
În inima celorlaţi,
Când la masă, adunaţi,
Spun de ce sunt apăsaţi.

Mama-i o nemărginire
De speranţă şi iubire
Care-aduce cu-a ei mână
În căminul ei lumină

Ea găseşte oricând putere
Să mai poarte o durere
Într-a pruncului favoare
Ca-n furtuni să-i fie soare
Cu dulci raze protectoare.

Ea poartă-n inima ei
Tot ce sunt copii săi
Şi din orice depărtări
Şterge lacrimi şi întristări

Şi aşterne flori pe cale
Pentru odraslele sale
Simţind ca pe-o datorie
Să le facă bucurie.

În caldul ei sufletesc
Roade dulci, bogate cresc,
Roade de care au parte
Pruncii şi când sunt departe.

Tu eşti opera ce-o scrie
Mama ta cu bucurie
Şi dorinţă luminoasă
Să fii veşnic valoroasă.

Tu eşti rodul mamei care
Trece des prin încercare
Şi prin valea de suspine,
Toate, toate pentru tine
Ca să-ţi fie în viaţă bine.

Mama-i o nemărginire
De speranţă şi iubire;
Nu se lasă biruită
Nici în ultima clipită,
Luptă, luptă pentru tine
Să-ajungi OM, să-ţi fie bine!

poezie de Ioan Hapca din volumul de versuri Reflexii
Adăugat de Aurica Cristea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mâţa grasă

Vai, vai, vai, cât e de grasă,
mâţa asta-i cât o casă!
Când pe-o parte se prăvale,
aproape c-o ia la vale,
că-i aşa, mai mult rotundă,
de-aia pare şi mai scundă,
numai bunătăţi visează
când d-abia se deplasează.

Pe uşă abia încape
dacă intră dintr-o parte
sau dacă intră pe rând
labele şi trupul scund.
Nici să miaune nu poate
c-a mâncat prea mult din toate,
fără porţii sau masură,
parcă n-are doar o gură.

Eu vă spun acum precis
că, de-ar vrea să fie miss,
n-ar putea să aibă parte
de nicio festivitate
cât timp linge tot din oale,
de rămân aproape goale.
-Mâţo, oare poţi să ţii
o dietă pentr-o zi?

Altfel nu ştiu ce voi face
c-o pisică care zace
toată ziua pe covor
la mine în dormitor,
visând până-n miez de noapte
doar la oale şi la lapte.
Că pe ea o doare-n cot,
dar eu trebuie să scot
uşile din balamale
şi să-mi cumpăr alte oale!

poezie de Simona Epure
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când se sculară boierii şi văzură atâtea fiare arse, nu le venea a crede ochilor. Se duseră să-şi ia armele de unde le agăţaseră, dară ia-le de unde nu e. Văzură în cele din urmă că sunt păcăliţi, se cătrăniră de mânie, însă înghiţiră găluşca. Ciobănaşul era gata de plecare, fiindcă tocmai se îngâna ziua cu noaptea, încălecă şi o luă la sănătoasa; vezi că se cam şi temea să nu paţă ceva din mâna boierilor. Boierii iarăşi îl ajunseră de pe urmă şi îl întrecură, bătându-şi joc de dânsul, când erau pân dreptul lui. Seara iarăşi târziu sosi şi ciobănaşul la locul unde se aşezaseră ei să conăcească. Cum ajunse, se trase la o parte ca şi în ziua trecută, îngriji de cal, apoi cină şi se culcă. Locul unde maseră ei noaptea aceasta era aproape de o lăcovişte nomoloasă. Boierii, cum văzură că ciobănaşul a adormit, îi luară calul şi îl înnomoliră în lăcovişte.

Petre Ispirescu în Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alfonso Churchill

Râdeau de mine numindu-mă ‘Profesorul Moon",
Pe când eram un copil în Spoon River, născut cu setea
De a cunoaşte stelele.
Mă luau în râs cand le vorbeam despre munţii selenari,
Despre căldura extremă şi despre frig,
Şi despre văile de abanos sau vârfurile argintii,
Despre Spica de la quadrilioane de ani depărtare
Sau despre puţinătatea omului.
Dar acum, când cavoul meu este onorat, prieteni,
Lăsaţi onoarea să fie nu pentru că am predat
Astronomia la Knox College,
Ci mai degrabă pentru aceasta: folosindu-mă de stele
Am predicat despre măreţia omului,
Care nu e doar o parte neînsemnată din natura lucrurilor,
Între distanţa dintre Spica şi Spiral Nebulae;
Nici parte fără importanţă din întrebarea
Privitoare la ce însemnă dramă.

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dincolo de veghea Ofeliei

Mi te strecori în vis,
în gândul cel mai aproape de marginea pământului,
luminos şi clar ca o petală de vară cenuşie,
în mâna Lui Dumnezeu,
să-mi spui că umblarea pe apă este doar o aprindere ce se naşte din convieţuirea sufletului cu seninul,

poate o fi chiar viaţa prin care ne înmuiem degetele
îndeajuns să lăsam dragostea să ne coacă,
iar apoi să rodim
în tăcere.

M-a găsit setea, în purtarea ireproşabilă a sfinţilor,
risipind întunericul şi toate umbrele care m-au ascuns frumuseţii.
Te privesc iar ochii mei trec de camera îngerilor,
te urmez cu toată dragostea unei mame în care viaţa se întoarce de pe-o parte pe alta să-şi găsească cel mai bun loc în lumină.

Tu eşti micuţă acum
dar totuşi ai învăţat că zborul este o dimineaţă în care umbrele se topesc.

Cu imaginea vieţii îngropate în pulberea de pe stradă,
cuvintele noastre
limpezesc visul din urmă.

poezie de Antonia-Luiza Zavalic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada sufletului între aripi

Pe-o creangă de-alun,
sufletul îmi pun;
pe-o creangă de os,
sufletul îmi cos;
pe-o creangă de brad,
sufletul îmi ard;
pe-o creangă de pin,
caut în destin.
Pe-o creangă de apă,
sufletul îmi scapă
şi-alerg după el
tras printr-un inel
până ilumină
fructul din grădină,
curcubeu-n umăr,
soarele-ntr-un număr,
timpul ce se coace
printre dobitoace,
clipa-n altă clipă,
aripă-n aripă,
corul într-un nor,
zborul într-alt zbor,
soboru-n sobor,
vina-n altă vină:
lumină, lumină...!

poezie de Ion Pachia-Tatomirescu din volumul de versuri Zoria (7 iunie 1977)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Elixirul lumii de safir

Îşi scuturase cerul albastrul de safir
În apele curate şi-n liniştea deplină
A lacului de munte cu-adâncuri elixir
Pe care îngeri stranii îl beau şi îl suspină.

Ei vin din zări pătrunse de-al nopţilor mister
Atunci când din străfunduri răzbate o lumină
Asemeni licăririi tristeţilor din cer
Când cad, ascunse-n taină de-o ultimă cortină.

Apare dintre ape, strălucitoare, zeea
Şi îşi întoarce faţa spre lacul liniştit
În care-şi duce viaţa şi-n care e aceea
Slăvită în adâncul din care a ieşit.

C-un deget ca un murmur al unui vechi descântec,
Atinge-oglinda calmă a celui desemnat
Din unde să pornească al îngerilor cântec
Sub mantia de stele din care au plecat.

Pe maluri, aripi negre se luminează-ndată
Cuprinse de lumină şi se înălţă-n cer
În zbor pe vechea cale, aceea de-altădată,
Pierdută într-o vreme ascunsă în mister.

Pe lacul ce-şi cuprinde iubita-n mâini de ape
Şi unduiri ce-o poartă în inima-i potir,
Doar Luna mai pluteşte şi-ncearcă să se-adape
Cu elixirul tainic din lumea de safir.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Haiducii

Zburau dinspre dealuri, cu pletele-n vânt,
spre satul din vale, spre locul lor sfânt,
din care-au plecat, toţi cei şapte flăcăi,
spre codri, prin munţi şi sălbatice văi.

Puternici şi tineri, se-aud chiuind,
priviţi de fecioare la ei jinduind,
se pierd într-un tropot şi-n norul de praf
rămas ca pe-o cruce un vechi epitaf.

Doar câinii îi latră din greu, ca la lupi,
în rest e tăcere ce-i greu să o rupi,
căci oamenii-aşteaptă la locul ştiut
un dar preţios, obicei cunoscut,

O parte din munca ce li s-a furat,
întoarsă, prin luptă-‘napoi, pentru sat,
de tineri ce zboară, cu pletele-n vânt,
spre satul din vale, spre locul lor sfânt.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Oare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Perfecte

Mă voi lăsa de scris despre muieri,
Că-s acuzat că-i tema predilectă
A unei opere ce-ar fi perfectă,
De-ar fi şi despre pomii fructiferi,

Despre albine, despre cai de rasă,
Despre pământ şi despre univers;
Voi scrie despre stat şi despre mers,
Iar despre ţară, cât e de frumoasă...

Voi scrie despre ape, despre munţi
Şi despre holde strânse în grânare,
Voi face peste ape curgătoare,
Din versuri, sumedenie de punţi,

Pe care voi dori trecut să fiu,
Ca recompensă pentru fiecare
Poem compus pe teme novatoare,
La cele despre care nu mai scriu

Şi care învechitu-s-au ca vinul,
Tot aşteptând un gol să-şi facă plinul.

poezie de Marius Robu din Luceafărul de dimineaţă (27 mai 2015)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am hotărât de multe ori să mă analizez până la capăt, să pătrund cât mai adânc în suflet. Dar n-am izbutit. Niciodată nu m-am putut concentra. Nu m-am putut gândi asupra mea însumi. De câte ori încercam să mă analizez, mă trezeam într-un întuneric desăvârşit. De unde să încep să mă caut? Unde aş putea fi eu însumi? Ce căutam eu? Sufletul meu. Unde? Şi cum se putea recunoaşte adevăratul meu suflet între miile de suflete pe care le purtam în mine? Gîndurile se risipeau. Mă deşteptam cugetând la alta lucruri. Începeam din nou, încăpăţânat, închizând ochii, astupându-mi urechile, apăsând tâmplele. Acelaşi întuneric. Şi nu întâlneam nicăieri nici o lumină, nici un sprijin. Cum să ajung la mine însumi? Cum să-mi cunosc eu sufletul şi să vieţuiesc întocmai după nevoile lui?.... Am aflat un singur lucru pe care-l bănuiam însă de mult: că eul meu din ceasul acesta nu e aemenea celui din ceasul trecut şi cu atât mai puţin celui din ziua trecută. Ceea ce m-a uluit...

citat celebru din Mircea Eliade
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

După Psalmul 72

Fiului Împăratului
Dumnezeule
dă-i judecăţile Tale
şi El
va judeca pe poporul Tău
cu dreptate
şi pe
nenorociţii Tăi cu nepărtinire

El
va face dreptate
şi
năpăstuiţilor poporului
le va face parte de îndurările Lui
iar
pe copii săracului
îi va scăpa şi-i va ocroti
cât va fi soarele şi cât se va arăta luna
de Tine se vor teme
căci
celui ce geme
El
îi va veni în ajutor

va
înflori viaţa
şi-ntreaga omenire va fi
ca o ploaie care cade pe un pământ
proaspăt cosit
ca
o ploaie repede de vară câmpia ce-o udă cu picurii ei

în zilele Lui
va înflori cel neprihănit şi
până nu va mai fi lună
şi
până nu-şi va mai ascunde soarele zâmbetul de lumină
va fi belşug de pace
căci El
Fiul Împăratului
de la o mare până la cealaltă
şi
de la Râu
până la marginile pământului
va domni şi va stăpâni toată floarea ochilor
a mersului şi-a zborului
tot ce există
în aer
în apă
şi pe pământ
căci
Lui i s-au dat toate

înaintea Lui
locuitorii pustiei îşi vor
pleca genunchii
şi vrăşmaşii vor linge ţărâna

biruri
îi vor plăti
împăraţii Tarsisului
şi ai ostroavelor mării
din Atlantic până-n Pacific
iar
împăraţii Sebei şi Sabei
daruri îi vor aduce

toţi împăraţii
i se vor închina şi-i vor sluji
şi
toate neamurile
căci El
va izbăvi pe săracul care strigă
şi pe
nenorocitul care n-are ajutor

de
cel nenorocit
şi
de cel lipsit
El va avea milă şi-i va ajuta
căci
viaţa săracilor şi a celor amărâţi va fi scumpă înaintea Lui
şi-i va izbăvi de apăsare şi de silă
venindu-le
cu milă în ajutor
El
Domnul domnilor
căci
sângele lor
al celor săraci şi nenorociţi
va fi scump înaintea Lui

ei
vor trăi
în pace şi-i vor aduce
aur din Seba
şi
neîncetat
se vor ruga pentru El

şi-l
vor binecuvânta zi de zi

în ţară
şi peste tot
belşug de grâne va fi
căci până în vârful munţilor
pământul va rodi
şi
ca cedrii din Liban în
bătaia vântului
se
vor clătina spicele cu gingăşie
iar oamenii
ca iarba câmpului
vor înflori
ca florile-n grădină şi crinii de pe câmp
vor înflori-n cetăţi
căci Numele Lui
al Împăratului ce va stăpâni pe tot pământul
va dăinui pe vecie
cât soarele va ţinea

cu El se vor binecuvânta unii pe alţii
şi toate neamurile
îl
vor numi fericit
binecuvântat
să fie Dumnezeul lui Israel
singurul
care face minuni
şi care schimbă faţa omenirii şi
a planetei după cum vrea
căci El a creat-o

poezie de Ioan Daniel Bălan (29 noiembrie 2018, Mănăştur)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare din Zaragoza

Fraţi iubiţi de pretutindeni vă înştiinţăm şi despre noi
Ca să ştiţi că şi pe-aici este "vremea cea de apoi",
Oamenii-s mai răi ca groaza care bântuie de zori
Dar mai sunt şi raze blânde ce se-arată printre nori
Aducând căldura scumpă a divinelor valori.

Pe-aicea-i o pandemie şi nu ştim cât o să ţină
Toată ţara-i ghemuită şi cârcită-n carantină
Nimeni nu te vizitează, nu mai sună interfonul,
Ne vin numai informaţii de strănută telefonul...
Însă noi, uniţi în duhul Îl glorificăm pe Domnul.

Toată lumea-i speriată căutând în van soluţii
Şi aşteaptă ca acestea să vină prin instituţii...
Noi ne desfătăm în duhul fiindcă preţuim Scriptura
Şi-o punem la loc de cinste sorbindu-i învăţătura
Şi-astfel ne întărim într-una cu Dumnezeu legătura.

Căci doar aşa se poate ajunge la soluţia deplină
Că-n definitiv soluţia-i Cel ce-L aşteptăm să vină.
El a fost din totdeauna şi va fi până-n vecie
Scutul şi tăria noastră şi deplina bucurie,
El E tot ce-avem nevoie şi acum şi-n veşnicie.

Dacă vremurile-s tulburi, noi senini o să trăim,
Inima-n Cuvântul vieţii avem să ne-o veselim.
Toţi în duhurile noastre ne-om uni în rugăciune
Până Focul va aprinde chiar şi cel mai mic tăciune
Şi vom ţese astfel haină pentru-a lumii goliciune.

Prin Cuvânt şi rugăciune ne impunem cu tărie
Şi călăuziţi de Duhul vom fi toţi lumină vie,
O putere ce lucrează cu Putere, maiestuos
Şi deschide bine ochii fiecărui păcătos
La soluţia supremă care-i Domnu Isus Hristos.

Cam aceasta-i situaţia, nu prea am multe de spus
Vă salut pe toţi cu harul şi cu pacea lui Isus
Şi-acum sufletele celor izolaţi în acest loc
Vă îndeamnă să vă încingeţi cu Adevărul la mijloc
Cerând Domnului să pună în toţi Divinul Său Foc.

poezie de Ioan Hapca din volumul de versuri Reflexii
Adăugat de Aurica Cristea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când se întoarse acasă, dete iarăşi pe la zâna. Ea, ca şi de la rând, îl rugă să se dea niţel odihnei; şi în acel timp îi schimbă apa, puindu-i alta în locul celei ce adusese el. Sculându-se după somn, luă borcanele cu apă şi veni acasă. Atâta îi fuse mă-sii, ca să-l vază. Nu ştia ce mai făcea de bucurie. Îl săruta şi p-o parte şi pe alta. Apoi după ce bău din apa ce-i aduse, ei îi păru că mai prinse niţel suflet. Vorbă să fie! Ea nu băga de seamă, vezi, că bucuria pentru vederea fiului său o face să fie oarecum mai sprintenă. Zmeul se da de ceasul morţii când îl văzu că s-a întors cu isprava făcută. El (îşi) bătuse capul mult şi bine să dea în cap pe fata împăratului, în lipsa fiului său, dară toate mrejele lui rămăseseră de râs; căci ea nu dete în clapca în care o împingea spurcatul. Ea nu-şi putea da seamă de ce tot umblă el pe lângă dânsa cu şoşele, cu momele. Nici că visa despre ce avea de gând procletul de zmeu. Pasămite zmeului îi era frică să se ia la luptă pe faţă cu voinicul. Ci voia să-l piarză prin viclenie, şi apoi să-şi bată joc şi de mă-sa, ca să-şi izbândească pentru moartea fraţilor săi. Dară nu-i ajută Dumnezeu.

Petre Ispirescu în Voinicul cel fără de tată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Emily Sparks

Unde este copilul meu, copilul meu,
În care parte a lumii?
Băiatul pe care, dintre toţi din şcoală, l-am iubit cel mai mult?
Eu, profesoara, fata bătrână, inima castă,
Care i-am considerat pe toţi elevii copii mei,
L-am cunoscut într-adevar pe copilul meu,
Când am crezut că este un spirit în flăcări,
Activ, întotdeauna având înalte aspiraţii?
O, copile, copile pentru care m-am rugat şi m-am tot rugat,
În multele ore de veghere ale nopţii,
Îţi aminteşti epistola în care ţi-am scris
Despre dragostea minunată a lui Hristos?
Dacă ai primit-o sau nu,
Băiatul meu, oriunde te vei fi aflând,
Lucrează pentru propriul tău suflet,
Astfel încât toată ţărâna care eşti, toată zgura din tine,
Să îngenuncheze în faţa focului tău interior
Până când din foc nu mai rămâne nimic, doar lumina!...
Nimic în afară de lumină!

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Patruzeci de zile

Obiectele au ochi de jar, mai ales cărţile, cum spunea o prietenă.
Când privesc cum s-au demodat, prizoniere în imitaţii ieftine de piele,
în cartoane căptuşite cu burete, în haină de supracopertă,
mi se tulbură ochii de milă, ca pentru nişte copii.

Nu toate femeile scot cărţile la aer o dată pe an, la fel cum
tot ele nu curăţă tocul ferestrelor, ci doar geamul,
geamul păcătos care ne inundă cu razele maculate cu praful gărilor şi
aşteptărilor, cu praful celor muribunde, cu file palide şi litere
ce-şi pierd identitatea, atrase în hârtie precum frunzele toamnei în pământ.

Povestitorul scrie, scrie tot mai repede.
Scrie, scrie tot mai la fel, până când ele nu mai au titluri.
Abia ce mă prind cu dinţii de liana unei jungle, că imediat jungla
devine deşert, liana şarpe şi eu călcâiul Evei muşcat de şarpe.
Eu scriu despre apă, apoi despre fântână, apoi despre găleată,
el scrie invers: găleata se varsă în fântână, fântâna seacă şi apa se tulbură.

Nu toate femeile îşi scutură hainele de praf, şi atunci
praful razelor dimineţii în casa lor e doar praful anticarilor şi bibliotecilor,
peste genele lor frumoase şi închise, când stau de veghe şi de rugă
pentru copiii lor buni şi fără de noroc. Acest pământ, ţinut în lumină.
Povestitorul scrie mai departe, cărţi noi şi fără de noroc.

Numai noaptea, peste pietrele din curtea bisericii, peste lespezile scrise,
cad raze de lună ca în grădina Ghetsimani. Raze curate.

poezie de Cristina-Monica Moldoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se răsfaţă dimineaţa

(Meditând la mărturia unui preot
ortodox care s-a întors la Domnul)

Se răsfaţă dimineaţa
Peste fruntea unui cleric
Care-şi iroseşte viaţa
De sub soare, în întuneric
Şi nimic nu-i sparge gheaţa
Sufletului ezoteric.

Conştient că nemurirea
Poposeşte-n pieptul său
El trăieşte fericirea
Unui vis ce duce-n hău,
Fluturându-i strălucirea
Întunecimii celui rău.

Şi rătăcindu-se mereu,
După cum îl suflă firea
(Căci uită de Dumnezeu
Care I-a trasat menirea... )
Îşi meneşte un traseu
Ce-i sugrumă împlinirea...

Simţirile-i, pustii se sting
Uitate-n pulsurile-i reci
Şi ochii abia-i se mai disting
Din colbul visurilor seci
Dar porii minţii lui ating
Greşit tărâmul cel de veci.

Şi în visarea lui banală
Ce-i ţine inima înrobită,
În lumea-i nouă, virtuală
Se-aprinde-un Astru pe orbită,
Ce-n lumea Lui spirituală
Cu zâmbet dulce îl invită,

(Localizând lumea reală
Ce va să fie moştenită
În mod concret, fără îndoială,
Precum ne e făgăduită,
De "nu cădem de oboseală"
Cu mintea-n vise aburită... )

Dar viaţa trebuie trăită
După-o cerinţă specială!
Şi conştiinţa-i adormită
Se-opreşte în clipa crucială,
De crucea Domnului trezită
La rostuirea esenţială:

La ce bun masca lui de cleric
Şi întreaga trudă a vieţii lui
Dacă s-a stins în întuneric
Pe când Lumina era a lui?!
La ce bun fastul din "generic"
Când eşti la poarta iadului?

La ce bun oare, la ce bun
O trudă între rău şi bine
Şi-atâtea toate ce-ţi adun
Un întuneric greu în sine,
Căci toate trec ca visu, apun
Iar tu mori rob în mâini haine!

Când ai chiar tot ce nu visezi
Şi nici nu-ţi poţi închipui
De vrei pe Domnul să-L urmezi,
Şi sufletul a-ţi mântui,
De vrei cu inima să vezi
Un rost ce poate îndreptui...

Şi-un dor, adânc în suflet scurmă
Lăsând pe chipu-i muritor,
În umbra zorilor, o urmă,
O umbră-a nopţilor ce-i curmă
Suavul sufletului dor,
Firav, ca-un mânz lovit de gurmă

Şi-n duh, un farmec de lumină
Trezeşte scopu-n suflet stins
Privind spre zorii ce-au să vină
Şi chiar când par de neatins,
Renaşte-un templu din ruină
Ca semn că duhul nu-i învins...

Şi "dimineaţa" din generic
Azi, luminoasă se răsfaţă
Pe fruntea inimii de cleric
Ce a trăi, murind învaţă,
Cu spatele la întuneric
Şi Raiul radiind pe faţă...

Şi "faţa cea bisericească"
Deţine în sfârşit lumină
Iar starea sa duhovnicească
Este cu-adevărat divină.
Iar astăzi, Pronia Cerească,
Vrea-n viaţa ta să intervină,

Dar nu Va face nicidecum
Vreun pas cât timp tu Îl eviţi
Şi nu te va opri din drum
Dacă Cuvântul I-L omiţi,
Dar te va ridica din scrum,
"Aur curat", dacă-I permiţi!

poezie de Ioan Hapca din volumul de versuri Reflexii
Adăugat de Tudor Morosanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toate lucrurile ce merită cu adevărat trăite, se află în afara lui "eu, mie, şi despre mine". Doar atunci când te dai pe tine la o parte, poţi iubi, trăi şi crea cu adevărat. De ce? Pentru că nu va mai fi vorba despre tine, ci despre a iubi, a trăi şi a crea în sine. În mod paradoxal, când te opreşti din a mai urmări să-ţi fie bine, lucrurile frumoase vin şi se întâmplă de la sine. Nu e nevoie să te asiguri că se întâmplă ce-ţi convine, căci viaţa îţi va scoate-n cale, atunci când nu-i mai stai în cale, tot ce-i mai bun pentru tine.

citat din Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Isus-- se va-ntoarce

Cât de aproape este vremea
Cel ce vine ca să vină
El să ia în mâini puterea
Să deţină-n mână cheia
Vieţii sfinte în lumină
Să dea omului odihnă

Domnul Isus se va-ntoarce
Pe pământ ca să domnească
Să aducă iarăşi pace
Omu cu Sine să-mpace
Iar pe cei ce poartă mască
Pentru veci să-i pedepsească

Vine Mesia — Hristos
Nu să sufere amar
Ci Stăpân aicea jos
Să dea vieţii un nimb frumos
Şi-n al vieţii sfinte car
Să dispară ce-i amar

Şi Domnul la Armaghedon
El cu oastea Lui cerească
Va veni doar pentru om
El al cerurilor Domn
Pământu să-l cucerească
Stăpânirea să-nsuşească

Altă cale nu va fi
Să transforme într-un Rai
Pământu ce-l construi
Şi iar faţ-a-i dărui
Vino dar tu astăzi hai
Lui Isus să te predai

Cea mai mare luptă de sub soare
Acolo va fi purtată
Oştile nimicitoare
Vor veni din depărtare
Ca planeta cea furată
Să fie chiar apărată

Îns-al nostru Creator
Şi al vieţii pe pământ
Domnul scump al domnilor
Va veni biruitor
Şi-mplinind al Său Cuvânt
Va lupta atunci cu avânt

Oştile vor fi răpuse
Cu sabia gurii Sale
Căci noi legi vor fi aduse
Tăind vremile apuse
Căci Hristos rămâne cale
Să-i cântăm dar osanale

Nu cred Domnul pe pământ
Atunci — că El va călca
Când omul va fi înfrânt
De puterea Celui Sfânt
Ci atunci El va pleca
Ierusalimu — spre-a-l salva

Vor fi clipe atunci grele
Când o vai— Ierusalimul
Atacat de oşti rebele
Nu va şti un" să se spele
Că-l va cuceri vrăşmaşul
Gata să-i vadă apusul

Când aproape va cădea
Domnul Isus va veni
Ca pe braţe să îl ia
Căci El este slava Sa
Şi Domnu-l va izbăvi
Iar războiu-l va opri

Duşmanii toţi vor voi
Să frângă Ierusalimul
Şi atunci Domnul va păşi
Pe Muntele Măslinilor
Împlinind astfel Cuvântul
Dar — se va clătina pământul

Şi muntele la Mijloc
Atunci se va despica
Şi va fi atunci un joc
Se va face-n el un loc
Unde omul va putea
Să îşi scape viaţa sa

Domnu acolo se va-ntoarce
Să intre-n Ierusalim
Să aducă iarăşi pace
Pe oameni să îi împace
Să trăiască pe deplin
Prin Hristos — Domnul Divin

Atunci Domnul va răpune
Vrăşmaşii neprihănirii
Şi va-ncepe o nouă lume
Prin pace şi rugăciune
Va dispare răul firii
Şi sabia răzvlătirii

Tot pământu va fi un Rai
Căci Domnu-l va transforma
Va fi un loc scump ca să stai
Viaţa sfântă să o ai
Şi omul va asculta
De Hristos şi legea Sa

Atunci omul fericit
Va umbla pe acest pământ
Căci Isus Prinţul iubit
Va fi aici necontenit
Şi omul a Lui Cuvânt
Îl va trăi — prin el sfânt
25-01-2020 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!