Tâlhar la drumul mare

Tâlhar la drumul mare

I

Un vânt întunecat se zbucima-n copacii vuitori,
Luna era năluca unei corăbii strivite printre nori,
Drumul, o dungă palidă peste posacul bărăgan;
Iar tâlharul la drumul mare venea călare –
Călare – călare –
Tâharul a venit călare şi-a oprit la vechiul han.

II

Pe cap purta tricorn francez, guler de dantelă sub bărbie,
Pantaloni fără cută, iar haina din catifea vişinie;
Cizmele-i cu carâmb înalt, croite din cea mai fină piele,
Sclipeau în noapte-împrăştiind mărgăritare ;
Pistolu-i era gravat cu mărgăritare,
Iar pe mânerul spadei luceau mărgăritare, sub cerul plin de stele.

III

A bătut în poarta hanului cu lumini stinse, întâi uşor,
Mai tare-apoi, a lovit cu biciul în obloanele-nchise cu zăvor;
A fluierat o melodie sub fereastra unde-l aştepta,-într-adevăr,
Cu ochi negri şi frumoşi fata stăpânului,
Bess, fata stăpânului,
Ce-şi împletea o panglică mai roşie ca dragostea în păr.

IV

Neagră precum bezna, o portiţă la grajduri s-a-întredeschis
Dincolo de care Tim grăjdarul asculta livid, de friguri reci încins;
Îi răzbătea-n ochi gelozia precum, prin ceţurile nopţii, farul;
Căci o iubea pe fata stăpânului, cea cu buze roşii,
Pe Bess, cea cu buze roşii;
Pitit ca un câine-n întuneric, asculta tot ce spunea tâlharul –

V

" Încă un sărut, frumoasa mea iubită, căci plec la vânătoare,
O să mă-ntorc în zori, cu aur, ca să-ţi mai cer o sărutare;
Iar de m-or urmări poteraşi cât de lungă-i ziua şi cât de largă zarea,
Atunci caută-mă la lumina lunii,
Aşteapta-mă la lumina lunii,
Voi veni la tine chiar dacă iadul îmi va-aţine calea."

VI

S-a ridicat în scări; din şea abia ajungea la mâna ei;
Bess şi-a desfăcut părul lăsându-l să cadă pe fereastră! Scântei
I s-au aprins în ochi când buclele de mătase l-au atins;
I-a sărutat inelele parfumate sub razele de lună;
(O, dulci, negre valuri sub razele de lună!)
Apoi a tras de frâu şi s-a pierdut sub lună în galop întins.

PARTEA A DOUA

I

N-a revenit în zori, nici la amiază, dar Bess îl aştepta ca-ntotdeuna;
Când, iată, după asfinţitul soarelui,-înainte să răsară luna,
Pe drumul, dungă galbenă traversând stacojiul bărăgan,
Soldaţi în haine roşii veneau în marş –
În marş – în marş –
Oamenii regelui George veneau în marş – şi au oprit la han.

II

N-au zis o vorbă stăpânului, dar i-au băut berea din beci,
Iar fiicei i-au pus căluş şi i-au prins braţele în lanţuri reci;
În genunchi, lângă geam, doi soldaţi potriveau a armelor cătare!
Stătea de veghe moartea lângă fiecare geam –
Însăşi iadul aştepta lângă cel mai vânăt geam;
Iar Bess privea-n lumina lunii drumul pe care ştia că va veni călare,

III

Căci, cu chicoteli vulgare,-o legaseră să-aibă vedere-afară,
Ȋi sprijiniră-o puşcă de trup, cu ţeava sub sâni, şi-apoi strigară:
"Acum, priveşte-atentă!" şi-au sărutat-o.
Ea parcă-auzea un mort vorbind şi a apucat-o jalea –
Atunci caută-mă la lumina lunii,
Aşteapta-mă la lumina lunii,
Voi veni la tine chiar dacă iadul îmi va-aţine calea."

IV

Şi-a răsucit braţele-ncercând să scape din strânsoare!
A tras de mâini pân' ce-a simţit curgând sânge şi sudoare!
Aşteptau în beznă, încordaţi, iar orele treceau cu mers de raci.
Deodată, târziu, în miez de noapte,
A simţit rece, în miez de noapte,
Că l-a atins! În sfârşit, ajungea cu-un deget la trăgaci!

V

Cu vârful doar, dar era deajuns! A rămas apoi cu bustul drept,
Atentă la sunetele nopţii, cu ţeava armei rezemată-n piept;
Nu se mişca, stătea-ncremenită în liniştea deplină.
Iar drumul se-ntindea pustiu sub lumina lunii;
Drept şi pustiu sub lumina lunii;
Toată fiinţa-i se ruga ca-n acea noapte iubitul să nu vină.

VI

Trop-trop; trop-trop! Oare-au auzit tropotul copitelor de cal? Trop-trop; trop-trop! Erau surzi? Nu-auzeau oare-un sunet aşa clar?
În josul şleaului, sub sprâncena dealului, sub lumina lunii
Tâlharul la drumul mare venea călare,
Călare, călare!
Soldaţii priveau prada! Ea stătea dreaptă, cu ochi arzând precum tăciunii!

VII

Trop-trop, în liniştea-îngheţată! Trop-trop, ecoul răsuna în noapte!
Se-apropia, era aproape! Pe chipu-i ardeau patimile lumii toate!
Ochii i s-au mărit deodată, de lacrimi luminoase grei;
Apoi degetul s-a mişcat în lumina lunii,
Muscheta a vibrat în lumina lunii,
Pieptul i-a tresăltat în lumina lunii şi l-a avertizat – cu moartea ei.

VIII

El s-a întors; a galopat spre vest; căci nu ştia că Bess zăcea cuminte
Cu capul pe muschetă,-îngenuncheată-n propriul sânge roşu şi fierbinte!
În zori când a aflat, faţa-i a căpătat paloare de-un vânăt cadaveric,
Cum Bess, fata stăpânului,
Bess cu ochii negri, fata stăpânului
Şi-a vegheat iubirea sub lumina lunii, şi-a murit acolo-n întuneric.

IX

Înapoi, a galopat într-un vârtej nebun, strigând blesteme către cer;
Drumul alb fumega-n urma lui, sabia sclipea-înaltă-n al dimineţii ger!
Spre-amiază, pintenii erau roşii de sânge; haina-i vişinie
S-a-nroşit când l-au doborât la drumul mare,
Ca pe-un câine l-au doborât la drumul mare,
Şi-acum zăcea-n sânge, cu guler roşu de dantelă sub bărbie.

X

În nopţi de iarnă, se spune, când bate vântu-n copacii vuitori,
Când luna-i năluca unei corăbii strivite printre nori,
Când drumul e-o dungă palidă peste posacul bărăgan,
Un tâlhar la drumul mare vine călare –
Călare – călare –
Tâharul vine călare până la poarta-acelui străvechi han.

XI

Bate în poarta hanului cu luminile stinse, întâi uşor,
Mai tare-apoi, loveşte cu biciul în obloanele închise cu zăvor;
Fluieră-o melodie la fereastra unde-l aşteapta,-într-adevăr,
Cu ochi negri şi frumoşi fata stăpânului,
Bess, fata stăpânului,
În timp ce-şi împletea o panglică roşie ca dragostea în păr.

poezie de Alfred Noyes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tâlhar la drumul mare

I

Un vânt întunecat se zbucima-n copacii vuitori,
Luna era năluca unei corăbii strivite printre nori,
Drumul, o dungă palidă peste posacul bărăgan;
Iar tâlharul la drumul mare venea călare –
Călare – călare –
Tâharul a venit călare şi-a oprit la vechiul han.

II

Pe cap purta tricorn francez, avea guler de dantelă sub bărbie,
Pantaloni fără-o încreţitură şi haină de catifea vişinie;
Cizmele-i lungi până la pulpe, croite din cea mai fină piele,
Sclipeau în noapte-împrăştiind mărgăritare ;
Pistolu-i era gravat cu mărgăritare,
Iar pe mânerul spadei luceau mărgăritare, sub cerul plin de stele.

III

A bătut în poarta hanului cu lumini stinse, întâi uşor,
Mai tare-apoi, a lovit cu biciul în obloanele-nchise cu zăvor;
A fluierat o melodie la fereastra unde-l aştepta,-într-adevăr,
Cu ochi negri şi frumoşi fata stăpânului,
Bess, fata stăpânului,
Ce-şi împletea o panglică roşie ca dragostea în păr.

IV

Neagră precum bezna, o portiţă la grajduri s-a-întredeschis
Unde Tim, grăjdarul, asculta livid, de friguri reci încins;
Îi răzbătea gelozia în ochi, cum, prin ceţurile nopţii, farul;
Căci o iubea pe fata stăpânului, cea cu buze roşii,
Pe Bess, fata cu buze roşii;
Pitit ca un câine-n întuneric, asculta tot ce spunea tâlharul –

V

"Încă un sărut, frumoasa mea iubită, căci plec la vânătoare,
O să mă-ntorc în zori, cu aur, şi-o să-ţi mai cer o sărutare;
Dar de m-or urmări poteraşi cât de lungă-i ziua şi cât de largă zarea,
Atunci caută-mă la lumina lunii,
Aşteapta-mă la lumina lunii,
Voi veni la tine chiar dacă iadul îmi va-aţine calea."

VI

S-a ridicat în scări; din şea abia dacă ajungea la mâna ei;
Bess şi-a desfăcut părul lăsându-l să cadă pe fereastră! Scântei
I s-au aprins în ochi când catifelate talazuri de mătase l-au atins;
I-a sărutat inelele parfumate sub razele de lună;
(O, dulci, negre valuri sub razele de lună!)
Apoi a tras de frâu şi s-a pierdut sub lună în galop întins.

PARTEA A DOUA

I

N-a revenit în zori, nici la amiază, dar Bess îl aştepta ca-ntotdeuna;
Când, iată, după asfinţitul soarelui, înainte să răsară luna,
Pe drumul, dungă galbenă traversând stacojiul bărăgan,
Soldaţi în haine roşii veneau în marş –
În marş – în marş –
Oamenii regelui George veneau în marş – şi au oprit la han.

II

N-au zis o vorbă stăpânului, dar i-au băut berea din beci,
Iar fiicei i-au pus căluş şi i-au prins braţele în lanţuri reci;
În genunchi, la geam, doi soldaţi potriveau a armelor cătare!
Stătea de veghe moartea lângă fiecare geam –
Însăşi iadul aştepta lângă cel mai vânăt geam;
Iar Bess putea privi, prin geam, drumul pe care el va veni călare,

III

Căci, cu chicoteli vulgare,-o legaseră să-aibă vedere-afară,
Ȋi sprijiniră-o puşcă de trup, cu ţeava sub sâni, şi-apoi strigară:
"Acum, priveşte-atentă!" şi-au sărutat-o.
Ea parcă-auzea un mort vorbind şi a apucat-o jalea –
Atunci caută-mă la lumina lunii,
Aşteapta-mă la lumina lunii,
Voi veni la tine chiar dacă iadul îmi va-aţine calea."

IV

Şi-a răsucit braţele-ncercând să scape din strânsoare!
A tras de mâini pân' ce-a simţit curgând sânge şi sudoare!
Aşteptau în beznă, încordaţi, iar orele treceau cu mers de raci.
Deodată, târziu, în miez de noapte,
A simţit rece, în miez de noapte,
Că l-a atins! În sfârşit, ajungea cu-un deget la trăgaci!

V

Cu vârful doar, dar era deajuns! A rămas apoi cu bustul drept,
Atentă la sunetele nopţii, cu ţeava armei rezemată-n piept;
Nu se mişca, stătea-ncremenită în liniştea deplină.
Iar drumul se-ntindea pustiu sub lumina lunii;
Drept şi pustiu sub lumina lunii;
Toată fiinţa-i se ruga ca-n acea noapte iubitul să nu vină.

VI

Trop-trop; trop-trop! Oare-au auzit tropotul copitelor de cal?
Trop-trop; trop-trop! Erau surzi? Chiar nu-auzeau un sunet aşa clar?
În josul şleaului, pe sprâncena dealului, sub lumina lunii
Tâlharul la drumul mare venea călare,
Călare, călare!
Soldaţii priveau prada! Ea stătea dreaptă, cu ochi arzând precum tăciunii!

VII

Trop-trop, în liniştea-îngheţată! Trop-trop, ecoul răsuna în noapte!
Se-apropia, era aproape! Pe chipu-i ardeau patimile lumii toate!
Ochii i s-au mărit deodată, de lacrimi luminoase grei;
Apoi degetul s-a mişcat în lumina lunii,
Muscheta a vibrat în lumina lunii,
Pieptul i-a tresăltat în lumina lunii şi l-a avertizat – cu moartea ei.

VIII

El s-a întors; a galopat spre vest; căci nu ştia că Bess zăcea cuminte
Cu capul pe muschetă,-ngenuncheată-n propriul sânge roşu şi fierbinte!
În zori când a aflat, faţa-i a căpătat paloare de-un vânăt cadaveric:
Cum Bess, fata stăpânului,
Bess cu ochii negri, fata stăpânului
Şi-a vegheat iubirea sub lumina lunii, şi-a murit acolo-n întuneric.

IX

Înapoi, a galopat într-un vârtej nebun, strigând blesteme către cer;
Drumul alb fumega-n urma lui, sabia sclipea-naltă-n al dimineţii ger!
Spre-amiază, pintenii erau roşii de sânge; haina-i vişinie
S-a-nroşit când l-au doborât la drumul mare,
Ca pe-un câine l-au doborât la drumul mare,
Şi-acum zăcea-n sânge, cu guler roşu de dantelă sub bărbie.

X

În nopţi de iarnă, se spune, când bate vântu-n copacii vuitori,
Când luna-i năluca unei corăbii strivite printre nori,
Când drumul e-o dungă palidă peste posacul bărăgan,
Un tâlhar la drumul mare vine călare –
Călare – călare –
Tâharul vine călare până la poarta vechiului han.

XI

Bate în poarta hanului cu luminile stinse, întâi uşor,
Mai tare-apoi, loveşte cu biciul în obloanele închise cu zăvor;
Fluieră-o melodie la fereastra unde-l aşteapta,-într-adevăr,
Cu ochi negri şi frumoşi fata stăpânului,
Bess, fata stăpânului,
În timp ce-şi împletea o panglică roşie ca dragostea în păr.

poezie de Alfred Noyes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Călător la drumul mare

Un vânt întunecat se zbucima-n copacii vuitori
Luna era năluca unei corăbii strivite printre nori,
Drumul, o dungă palidă peste posacul bărăgan –
Şi călătorul la drumul mare
Venea călare – venea călare –
Străinul a venit călare şi-a oprit la vechiul han.

poezie de Alfred Noyes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Călător la drumul mare

Cheamă-mă sub lumina lunii,
Aşteaptă-mă sub lumina lunii;
Voi veni la tine sub lumina lunii
Chiar dacă iadul îmi va ţine calea.

poezie de Alfred Noyes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Calul călare

Calul călare pe cal,
calul călare pe calul călare,
calul călare pe calul călare pe cal,
calul călare pe calul călare pe calul călare.

La ora când toţi, în secunda când toţi,
bolnavi, sănătoşi, unii vii, alţii morţi,
ies noaptea din casele-n care
s-au dus să petreacă în destrăbălare
şi vor să încalece şi vor să se ducă
şi vor să-şi ia caii legaţi de ulucă,
o, şi-a găsit fiecare,
o, şi-a găsit fiecare
calul călare pe cal,
calul călare pe calul călare,
calul călare pe calul călare pe cal,
calul călare pe calul călare pe calul călare.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O plasă pentru prins razele lunii (ce a spus Omul Credincios)

Roua, ploaia şi lumina lunii
Mărturisesc despre mintea Tatălui Ceresc.
Roua, ploaia şi lumina lunii
Coboară binecuvântând neamul omenesc.

Haideţi, să facem în aşa fel încât toţi oamenii
Să calce pe-un pământ sfinţit de curcubeu,
Să aibă iarbă de-aşternut sferelor de rouă
Şi ogor mănos, cu spic bogat şi greu.

Da, să dăruim fiecărui om sărman
Grâu auriu şi maci roşii din vâlcele –
Loc liniştit de-odihnă seara
Vegheat de sus de-un cer de stele.

O plasă pentru prins razele lunii,
Un tăpşan întins până la soare, nesfârşit.
Un loc de muncă-n timpul zilei,
Un loc pentru visare când munca ia sfârşit.

poezie de Vachel Lindsay, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câinii lunii...

Ciobănaşul cată mieii
Răzleţiţi de turmă iar
Zeii i-au momit cu lapte
Iar el n-a avut habar.

Câinii lunii pe lătrat
S-au pus cu nările-n vânt
Oare, au adulmecat
Nedreptatea pe pământ?

Or la fel cum la noi, câinii
Latră la lună cu ură
S-au trezit şi câinii lunii
Din somn... pe scheunătură!

Eu asist plin de-ncântare
C-un ochi ager de ciclop
Transhumanţa,-n luna care...
S-a proptit în vârf de plop!

poezie de George Ceauşu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec de leagăn

Copile, ziua ta s-a născut dintre nori
Ca un poem albastru ce vine dintre ploi
Dimineaţa, când zorii se zbat
Peste lumea în care ai intrat.

De-atunci lumina nu mai e aceeaşi
Pe care o ştiu de demult
Şi nici pământul nu mai e acelaşi
Chiar dacă e totuşi pământ.

Copile, tu nu ştii mai nimic despre viaţa
În care ţi-a fost dat să intri mai curat
Ca lumina ce-şi curmă aripa
Peste umbra eternului păcat.

Drumul tău abia acum începe
Când e ziua ta întâi pe pământ
Şi tu, copile, nici nu ştii că drumul
E lung din pământ în pământ.

Tu, copile, dormi acum în pace
Căci mama veghează la somnul tău blând
Lumina pentru tine e lumină,
Pământul va fi iar pământ.

poezie celebră de Valeriu Sterian
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

În lumina lunii

Luna-i tristă, rece, lipsită de sânge, mânjită cu iod.
Luna nouă – profilul palid al unui cap de mort;
În pofida frumuseţii perlelor arăbeşti, strălucitoare,
Bobocul florii de trandafir e mai frumos, socot.

Într-un colţ de lume, eu, ţărână însufleţită, muritoare,
Ador această lună palidă, ador acest chip de mort!
Şi pe-altarul nopţii, incendiată de flăcări, o floare
Beată de parfumuri stranii, inima mea – o resemnare mare.

Cunosc bine buzele uscate de blesteme şi de vin
Sărutând, după dezmăţ, urma lunii cu miros de pelin.
Smintit cel care moare-mbrăţişându-i imaginea în lacuri...

Fiindcă ea-i lumina inocenţei, fiindcă preschimbă-n podoabe
Tot ce-atinge raza ei magică, iar lucrurile devin albe...
Se-albesc şi cele mai negre suflete, şi uită-o clipă de necazuri.

poezie de Delmira Agustini, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum se făcu dimineaţă, fata aruncă pe dânsa un volog, luă mâţele la subţiori, încălecă pe un ţap şi plecă la curtea boierească. Mergând astfel pe drum, ea nu era nici călare, nici pe jos, căci îi da de pământ când un picior, când altul, ţapul fiind pitic; umbla ni pe drum, ni pe lângă drum, căci ţapul nu ţinea drumul drept. Aci trecea pe lângă câte un gard să apuce câte vrun lăstar de la vrun pomişor; aci trecea de cealaltă parte. Nu era nici îmbrăcată, nici dezbrăcată cu vologul aruncat pe dânsa. Şi aşa, cu chiu cu vai, ajunse la curtea boierească. Când o văzură boierul şi oamenii curţii, venind aşa, încremeniră. Boierul, vezi, nu voia să se dea rămas, şi porunci să dea drumul la doi zăvozi ce-i ţinea la curte în lanţ. Aceştia, cum văzură alaiul cu care venea fata săracului, se repeziră la dânsa, dară ea dete drumul îndată mâţelor şi zăvozii se luară după dânsele, iară fata săracului ajunse la scara boierească aşa precum îi poruncise boierul. Văzând şi această iscusinţă a fetei, boierul n-avu încotro şi fu nevoit s-o primească.

citat celebru din povestea Fata săracului cea isteaţă de Petre Ispirescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să vânăm lumina lunii

Doamnă a deşertăciunii
care n-ai să pleci-napoi
să vânăm lumina lunii
cu-ntunericul din noi.

Să vânăm plângând la noapte
lacrimi mari din ochii goi
să vânăm lunare şoapte
cu-ntunericul din noi.

Să vânăm vânatul dulce
care eşti şi care sunt
şi tot fuge pe pământ
şi-ar veni şi iar s-ar smulge.

Doamnă, ce ne-arată luna?
Vânător - vânat sunt una.

poezie celebră de Adrian Păunescu din Iubiţi-vă pe tunuri (1981)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Romanţă (3)

Precum un prinţ mergea pe alee,
Cu-un buchet de azalee.
Era prima întâlnire!
Ce mult credea el în iubire!...

Îl aştepta o domnişoară
Zâmbind, făcându-l să tresară.
Bucuros, buchetul i l-a dat.
Ea l-a sărutat şi-mbrăţişat.

El a roşit precum bujorul
Când l-a atins, simţind fiorul
Dragostei dintâi. Făr-un cuvânt
Gândi: Dragostea e lucru sfânt!...

Au stat în parc târziu în noapte:
Îmbrăţişări şi multe şoapte;
Într-un târziu, la despărţire,
Doreau o nouă întâlnire.

Se întâlneau seară de seară,
Timpul grăbit, ce iute zboară!...
Viaţa-i frumoasă-atunci, când
Iubirea-şi face-un legământ.

Dar deodată ea n-a mai venit...
El, era nebun de-ndrăgostit,
O aştepta în seri la rând,
Cu multe vorbe spuse-n gând...

Pe când, în raza lunii a zărit
Pe ea la braţ cu-n alt iubit...
De durere inima-i s-a frânt
Şi-a zis: iubire e vorbă-n vânt!

Dar timp-i timp şi repede-a trecut...
O altă fată-a apărut,
Zâmbindu-i binevoitoare,
Precum un ghiocel la soare.

S-a îndrăgostit subit de ea,
Uitând durerea ce o avea.
Şi-a zis atunci o vorbă mare,
Că dragostea e trecătoare.

Multe şi-au spus noapte de noapte,
Cu-mbrăţişări şi multe şoapte.
Cu timpul, zilele-au trecut,
Deodată nu s-au mai văzut...

Prin minte-acelaş gând fugar:
Iubirea-i vorbă în zadar!
Nu crede-al fetelor cuvânt:
Iubirea-i vorbă spusă în vânt!

poezie de Adrian Timofte din Memoria clipei (2017)
Adăugat de Adrian Timofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Creaţia

Şi Dumnezeu a apărut în spaţiu,
A privit în jur şi a spus:
Sunt singur –
Îmi voi face o lume.

Şi până departe, până unde ochiul Domnului putea vedea,
Întunericul acoperea totul,
Mai negru decât miezul a o sută de nopţi
Jos în bahnele chiparosului.
Apoi, Dumnezeu a zâmbit,
Şi, de nicăieri, a apărut lumina,
Şi bezna s-a rostogolit într-o parte,
Şi lumina a rămas să lumineze cealaltă parte,
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Domnul s-a întins, a luat lumina în mâini
Şi-a rotit-o în jurul degetelor
Până ce a făcut soarele;
Cu lumina rămasă după făurirea soarelui
Domnul a alcătuit o minge luminoasă
Pe care a aruncat-o în mijlocul întunericului,
Smălţuind noaptea cu luna şi cu stelele.
Apoi, jos
Între întuneric şi lumină,
A potrivit lumea;
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Dumnezeu s-a retras –
Şi soarele era în mâna lui dreapă,
Şi luna era în cea stângă;
Stelele erau adunate deasupra capului său,
Iar pe pământ stăteau picioarele lui.
Şi Domnul a mers, iar unde-i călcau
Tălpile se iveau văi adânci
Şi se înălţau de nicăieri munţi.

Apoi s-a oprit şi a privit, şi a văzut
Că pământul era fierbinte şi sterp.
Aşa că Dumnezeu a ieşit la marginea lumii
Şi a scuipat cele şapte mări –
A clipit şi-au licărit fulgerele –
A bătut din palme şi s-au rostogolit tunetele,
Şi-au început să curgă apele de deasupra pământului –
Şi apele răcoreau arşiţa.

Apoi s-a ivit, verde, iarba
Şi-au îmbobocit, roşii, flori mici,
Pinii au început s-arate cu degetul către cer,
Iar stejarii şi-au întins braţele,
S-au format lacuri în scobitura văilor
Şi râurile-au prins s-alerge spre mare;
Dumnezeu a zâmbit iarăşi,
Şi-a apărut curcubeul,
Încolăcindu-i-se-n jurul umărului.

Atunci Dumnezeu a ridicat braţul şi şi-a fluturat mâna
Deasupra mării şi a uscatului,
Şi-a spus: Veniţi! Veniţi!
Şi mai repede decât a putut Domnul să-şi coboare mâna,
Peşti şi pescăruşi,
Animale şi păsări
Înotau pe râuri şi pe mări,
Mişunau prin păduri şi prin crânguri,
Despicând aerul cu aripile.
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Dumnezeu a făcut un ocol
Şi a privit
La toate pe care le crease.
S-a uitat la soarele lui,
S-a uitat la luna lui
Şi s-a uitat la steluţele lui;
El a privit lumea lui
Cu toate vieţuitoarele ei...
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Sunt încă singur.

Şi-atunci Dumnezeu s-a aşezat
La poalele unui deal unde se putea gândi în linişte,
Lângă un râu adânc şi larg;
Cu capul în mâini
S-a gândit şi s-a tot gândit,
Până când i-a venit ideea: Îmi voi face un om!

Domnul a luat argilă
De pe fundul râului;
El a îngenuncheat
Pe malul apei;
Şi acolo Dumnezeu Atotputernicul,
Cel care a aprins soarele şi l-a pus pe cer,
Care a aruncat stelele până-n cele mai îndepărtate colţuri ale nopţii,
Care a rotunjit pământul în podul palmei sale –
Acest măreţ Dumnezeu,
Ca o mamă aplecată deasupra pruncului ei,
A îngenuncheat în praf
Frământând un boţ de lut
Până când l-a modelat după propriul chip.

Apoi i-a dat suflarea vieţii,
Iar omul a devenit un suflet viu.
Amin. Amin.

poezie de James Weldon Johnson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără stres...

Stresul e confuz şi bine încurcat,
iar dacă vrei un indiciu pe nisip,
nu e bine că vine valul şi sterge tot.
Eu zic să nu lăsaţi lumina aprinsă ziua când sunt nori
ca soarele să poată veni din nou
şi chiar nici noaptea nu trebuie lumină,
ca să poată veni lumina lunii,
iar voi îndrăgostiţii să puteţi pluti în melancolie.
Scăpaţi de stres plimbându-vă-n natura dezlănţuită,
iar cei puternici se strâng la pieptul unul altuia,
rătăcind printre copacii bătrâni,
ascunzându-se de ochii celor curioşi,
zâmbind şi sorbind lacrimile de bucurie.
Aşa necazurile noastre înşelate şi întristate,
vor plânge şi apar bucuriile coapte,
care atât de mult sunt căutate
şi care uneori fug de lângă noi.

poezie de Eugenia Calancea (21 noiembrie 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când gândurile...

Când luna pe cer se arată
Privind spre lume tremurând,
Când vântul bate-ncet la poartă
Fiori în urma lui lăsând,
Când se îmbracă iar salcâmii
Cu-a florilor albă ninsoare
Şi greieri sub lumina lunii
Trimit în noapte a lor cântare,
Când vise plutesc printre stele
Frumoase şi fermecătoare
Spre tine gândurile mele
Pe-aripi de vânt le las să zboare,
Şi când tu dormi visând departe,
Plutind prin noaptea cea albastră
Gândurile mele-nfrigurate
Uşor să-ţi bată la fereastră,
Şi când salcâmi sub clar de lună
Şi-apleacă crengile uşor
Ale mele gânduri să îţi spună
De tine cât îmi e de dor.

poezie de Marian Galoiu din De dorul tău, aici, în suflet...
Adăugat de Marian Galoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina

Lumina – ce bună...

Într-o odaie neagră,
obrazul transparent al unui copil
adormit pe o mână de lună.

Steaua ce zboară
din nicovala serii
lovită de un ciocan,
uşoară.

Torpila unei ciocănitori
scăpărând argint
dintr-un mesteacăn
În zori.

Aţa cu care
maşina de cusut a lunii
însăilează
sfâşiatele valuri amare.

S-a făcut întuneric,
dar ţi-am sărutat lobul urechii,
şi ţi s-a aprins trupul de aur
feeric.

poezie celebră de Eugen Jebeleanu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

vin călare pe un inorog
să te cer lunii de soaţă
la noapte o să fiu cel iubit
să adormi gata voalată
aşa vei fi mai uşor de răpit

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atracţia trandafirului

Venea mereu, venea grăbit,
Stătea în aşteptare
Strângând la piept, neliniştit,
Cea mai frumoasă floare.

Venea şi ea, maiestuos,
Adesea încruntată,
Şi, uneori, privea duios
Figura-i încurcată.

Iar trandafirul... îl lua
Nepăsătoare,-n mână,
Şi nu ştia, sau nu-i păsa,
Că el vrea să rămână.

O aştepta pe drumul ei
Iar ea, tot ocolindu-l,
Grăbea, pe vechile alei,
De-o vreme, nici privindu-l.

Dar, într-o zi, spre floarea lui,
S-a arătat, plăpândă,
Din ochi frumoşi, din ochi căprui,
Privirea nouă, blândă.

Erau alţi ochi, de suflet cald,
Era un dar al vieţii:
Iubire-nfăşurând c-un fald
Relicvele tristeţii.

A fost, atunci, şi a rămas,
Înflăcărată, vie,
Va fi cu ei şi la popas
Acasă,-n galaxie.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hora Drăgaicelor

Noaptea Sânzienelor,
Între cer şi pământ...
Iubite de Lună şi vânt,
Plutesc peste plaiuri...
Alaiuri de zâne cântând.
Cunune-mpletesc...
... din razele Lunii,
Din florile-alese
Proaspăt culese...
Din roua de seară...
Cunune-mpletite.
Soarele şi Luna... de-or purta cununa...
Fi-vor numai Una
Apoi..., în pădurea bătrână...
Zâne la fântână
Aşează pe ape,
Iubiri arzătoare, din raze de floare.
În noaptea minunată...
Se-arată atunci... odată...
Din dragoste-ntrupat,
Stejarul fermecat...
Razele Lunii,
I-au despletit cununa,
Şi zânele-i ţeasă
Din lumina-aleasă.
La rădăcina lui te-aştept,
Zburător purtat de vise.
În miez de noapte un sărut,
Pe buze îţi voi pune.
În braţe să mă ţii...
În ochii-ţi să mă pierd...
... până-n zori de zi...
Şi zâne să ne cânte,
Pe aripi să ne poarte,
De mână să ne ţinem,
Iubind în miez de noapte,
În noaptea fermecată.

folclor românesc
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina Lui...

un vis visam, un vis la o distanţă
de două mii de ani de la prezent
şi se făcea parcă din soare o speranţă
s-a rupt precum din toate un fragment

şi se făcea din ce în ce mai boreală
şi mai lichidă şi mai grea protuberanţă
şi peste lumea mea iniţială
împrăştia lumina drept substanţă

iar eu dormeam adânc în depărtări
mulţimi pluteau în aşteptarea împlinirii
şi flori curgeau pe strada dintre zări
şi El venea pe măgăruşul prorocirii

venea să-nfrunte soartă şi destin
pe mine să mă-nfrunte-n omenie
şi printre flori coroana Lui de spini
se-ntrezarea sub văl de veşnicie...

un vis visam, un vis la o distanţă
de două mii de ani din ziua-n care
călare pe măgar ca pe-o speranţă
Lumina Lui intra în fiecare...

poezie de Iurie Osoianu (21 aprilie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alergare târzie

Am alergat să prind lumina...
Dar noaptea cobora sub deal,
Să lumineze rădăcina
Pierduţilor de prin Ardeal,

Era doar noapte şi-ntuneric,
Lumina s-a ascuns pe cer,
În stelele care feeric
Sporesc mereu al său mister

Când am atins bolta cu mâna
Secundele s-au dezlegat,
A coborât spre zori lumina
În clipele care-au plecat,

S-au dus să-si caute sorocul
De întuneric au scăpat,
Cărarea lor ardea ca focul
Când nori mergeau la adăpat,

Prin ploile de frunze arse
Lumina încă pâlpâia,
Se poticnea prinsă-n sinapse
Iar negrul nopţii-o alunga,

Când noaptea intră în lumină,
Cărările se împletesc
Şi clipa fără nici o vină
Se scurge-n timpul pământesc.

poezie de Valer Popean
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!