Vremelnicie

Râdeam – şi cât de prostesc era râsul nostru atunci!
Locuitorii acestui pământ ar trebui să urle cum urlă un lup.
Să plângă. Capriciile timpului ne fărâmă cum fărâmă piatra sticla –
Pentru ca apoi să nu mai fim realcătuiţi într-un singur, acelaşi trup.

poezie de Abu al-Alaa al-Maarri, 973-1057, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă

Dacă după moarte trupul şi-ar păstra forma,
Ar mai exista speranţa că va învia iarăşi, aşa cum
Un ulcior, golit de vin, poate fi, pe drept cuvânt,
Reumplut, dacă nu a fost ciobit sau spart.

Dar el a fost spart, iar rămăşiţele lui măcinate,
Deja praf, sunt spulberate de vânt.

poezie de Abu al-Alaa al-Maarri, 973-1057, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era mai degrabă un suflet decât o fecioară, întreaga ei fiinţă părea alcătuită din umbră; doar atât trup cât să mai fie femeie; o fărâmă de materie, ascunzând într-însa o lumină; ochi mari, pururea plecaţi; prilej ca un suflet să rămână pe pământ.

citat celebru din romanul Mizerabilii de Victor Hugo
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zâmbete

Mi-ai zâmbit ca şi cum
ar fi fost primul tău surâs.
Am zâmbit şi eu,
era atât de mult când
nu mai zâmbisem.

Mi-ai povestit o fărâmă
din viaţa ta, ca şi cum
s-ar fi oprit pentru o clipă
timpul pe loc
şi... am zîmbit.

Ne-am zâmbit ca şi cum
am fi făcut-o prima dată,
iar atunci a fost, ceea ce numim
dragoste la prima vedere
cu zîmbete...

poezie de Ionela Van
Adăugat de Daria Dumitras
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fărâmă de nimic

Cu faţa la altarul cerului mă-nchin,
Căci nu ştiu ce taine
Dincolo de el ascunde,
Tu, Doamne! De eşti al meu stăpân,
Mă îmbarcă pe a ta corabie.

Mă simt fărâmă de nimic,
În universul tău misterios şi infinit de mare,
Mă întreb, ce rol are al meu destin?
În teancul tău, de suflete rătăcitoare.

Că mi-ai dat minte să gândesc,
Dar vai! Ce minte scurtă,
Care m-ajută să trăiesc
Şi să-mi învârt destinul
în juru-mi pe orbită.

Şi, Doamne! Cum să nu doresc
Să ştiu, în infinitu-ţi univers
viaţa mea şi-a celorlalţi
Oare la ce ajută.?

Cu faţa la altarul cerului mă-nchin,
Fărâmă de ţărână şi nimic ce sunt,
Ţie, Doamne, de eşti al meu stăpân,
Îţi mulţumesc acum, cât mai am timp.

Până al meu pământ voi părăsi,
Ştiu ce am fost, dar nu şi ce voi fi,
Decât că sunt un suflet rătăcit,
Fărâmă de ţărână şi nimic,
Ca toate celelalte,
deci exist.

poezie de Valeria Mahok (27 ianuarie 2004)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când sufletul ţi se sparge în bucăţi, ia-l fărâmă cu fărâmă şi recompune-l. Va fi mai frumos decât originalul!

Antonia Bogdana Bălan (31 decembrie 2012)
Adăugat de Antonia Bogdana Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

În fiecare om zace o fărâmă de egoism, dar nu din fiecare om răsare o fărâmă de generozitate.

aforism de Alexandra Mihalache din Între expresie şi adevăr (Cugetări şi definiţii aforistice), Întunericul adevărului (2016)
Adăugat de Alexandra Mihalache
Comentează! | Votează! | Copiază!

O fărâmă de colindă

Sunt risipit în zări străine,
În căutare de mai bine,
Dar când Crăciunul e pe-aproape,
Învie lacrima sub pleoape,

Căci o fărâmă de colindă,
M-aşează liniştit în tindă,
În casa vieţii ce-mi fu punte,
Într-un sătuc pierdut în munte...

Şi fraţi revăd, revăd surori,
Voioşi nuntind şi botezând,
Revăd câmpiile cu flori,
Şi-aud căluţii nechezând...

Revăd pe tata şi pe mama,
Ce s-au mutat pe sub ţărână,
Cu suflet greu îmi birui teama,
Şi le întind, plângând, o mână,

Dar totu-i vis şi amăgire,
Colinda, numai, mai e vie...
Ea mi-e sădită-n amintire,
Şi-mi cântă-n suflet, pe vecie...

Ea-mi dă putere să trăiesc,
În sfântul spirit românesc,
Şi mă ajută, preţ de-un leu,
Să mă topesc în neamul meu...

Pe vatră mai mocnesc tăciunii,
Aşa cum i-au lăsat străbunii,
Tânjind de dor să îi aprindă,
Iar, o fărâmă de colindă...

poezie de Eugen Ilişiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Soră... Mare

Uite... plecăm aşa cum am sosit
la revedere, soră, MARE
îmi iau cu mine un pic din aroma ta
un pic din a ta albastră sare
un pic din nemărginirea ta
şi... o fărâmă din a ta lumină
şi-a ta nefericire.
Ai ştiut să ne destăinui multe
despre destinul tău de MARE
uite-ne cu o fărâmă de speranţă
uite-ne cu un strop de înţelepciune
... şi plecăm aşa cum am venit...
la revedere, soră... MARE.

poezie de Nazim Hikmet
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

De la cer la pamant

Am luat o gură de nor şi-am fost trimisă acasă.
Am gustat din albastru şi am căzut.
Mirosul ţărânii avea parcă din toate,
acum, însă, nu mai are nimic.
O fărâmă poate
si-o fărâmă
ehee...
e mult!

poezie de Aniela Ungureanu
Adăugat de Roxanna Tudor
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trebui...

trebui să mai trec înc-un cerc de infern
printre-atâtea trecute pe drumul intern
ca să pot înţelege mai clar ca oricând
cât de singur mai sunt între cer şi pământ

trebui să mai smulg înc-o floare din vis
şi s-o-ntorc înapoi într-o glastră -abis
ca să pot înţelege -n ce mlaştină zac
cât de singur mai sunt fără iarbă de leac

trebui să mai calc şi pe propriu amor
şi pe vagi amintiri, presărate cu dor
ca să pot înţelege-ntr-o pripă de eu
cât de singur mai sunt în târziu şi mereu...

poezie de Iurie Osoianu (19 octombrie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ar trebui să fim întotdeauna atenţi cum să ne purtăm cu cei din jurul nostru, căci fiecare moarte ne arată cât de puţin am făcut pentru cei duşi şi cât de multe am fi putut face! Nu este remuşcare mai adâncă decât aceea care-i zadarnică şi dacă vrem să ne ferim de chinurile ei, să ne amintim de asta la timp.

Charles Dickens în Oliver Twist
Adăugat de Andra Fecioru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iramplasabil

Cu fiecare clipă e-n tot, cotidian
lipit într-un decor, cu acţibild se confundând,
simţit carne din spaţiu, întreg într-o cutumă
uitată cum n-ar fi, ca timp fără liman
ce-l doar percepem, este... nesimţit că-i trecând;
doar îl contând avut, fărâmă cu fărâmă.

E-ascultător ce umple, ce-ar fi gol de n-ar fi,
insesizabil dacă-i, cum n-ar fi dacă nu-i,
plămădind veşnic lucruri ce credem de la sine
uitate-n timp de când, nici chip nu i-am zări...
De cât de gravă-i lipsa, nici gândul nu ţi-l pui;
de-i umbră de-ndoială de-un final care vine?!...

Se cască vid, tăcere, un straniu de speranţă,
chiar de ştiam cu toţii că-s veşnic dispariţii
sau transformări, iluzii de alienat dureri
repetitiv, în zile, nopţi, luni, dând tot creanţă,
cerşind prin rugăciune, ca sfinte repartiţii
în dar... Un iramplasabil, ce nu mai e... de ieri!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (28 iulie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Astăzi, suntem ultimii pe pământ, care decidem pentru ziua de mâine, cum va arăta ea, pentru ca mâine, alţi să decidă în locul nostru. Suntem piatra de hotar a orizontului lumii, vinovaţi de felul cum el va arăta pentru generaţiile următoare.

Marius Torok
Adăugat de Marius Torok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lui N. Lupu

Ştiam că lupul, din păcate,
Cel mult, cam urlă a pustie,
Dar nu ştiam de-un lup că poate
Să urle şi-a demagogie.

epigramă de Iancu Stroescu din Printre epigramiştii olteni (2008)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Recviem pentru o roată

cineva m-a întrebat
frate, cum e să respiri
de unul singur
să urli cu lupii ca lupii la lună
să te înalţi om şi roată
cu îngerii de mână?

cineva ţi-a aruncat umbra
fix sub roata maşinii de lux
şi nu era Dumnezeu
era doar o fărâmă de soartă
rătăcită pe şoseaua de piatră
şoseaua din noi şoseaua uitată

în care oraşul meu
avea nervii întinşi la maxim
străzile mărşăluiau nevrotice
de-a lungul şi de-a latul
trupului tău căptuşit cu întuneric
uite cum umpli
aerul încăperii cu mister cu vină
soarele îşi trăge lumină din ochii tăi
acoperişurile
se amestecă şi ele isterice
cu soldaţii nopţii bezmetici
şi noi visăm mereu în visul nostru
că visăm

cineva ţi-a smuls umbra
de sub roata maşinii
mult prea devreme
şi nu era Dumnezeu
era doar o frântură de soartă
în care eu te aşteptam de o veşnicie la poartă
iar gândul îmi fugea mereu
spre o altă fereastră

doar taumaturgul mai privea umil dintr-o glastră

poezie de Petre Ioan Creţu din Recviem pentru o roată bolnavă mintal
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş da tot universul şi pe Shakespeare în întregime pentru o fărâmă de ataraxic. Marele noroc al lui Nietzsche că a sfârşit cum a sfârşit, în euforie.

Emil Cioran în Despre neajunsul de a te fi născut
Adăugat de holy graal
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum des, cum doare

mă doare să îţi spun, fireşte
o, mâinilor, din care chin sau trudă,
ca un năprasnic lup la pândă,
să mă ucizi sub ochi, sub dungă.
prin vrerea mea, mă las deoparte,
ca orice cruce prinsă-n garduri,
sunt, doar, un muribund cu drag de lună
şi un apus ce mi se zbate, rar, în tâmplă.
când umărul stingher s-a aplecat,
coroană peste trup întinsă,
am înţeles, şi-am plâns încet,
în gând, ca un bărbat.
azi, nu privire înaltă!
azi, nu pământ din tină!
azi, larg aud în zări vioare
şi...
viu, acelaşi cântec,
cum des,
cum doare.

poezie de Silvia Bitere din Gri kamikaze
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Raiul românilor

Să fim copii? Am fost copii!
Şi vom mai fi pe-acest pământ
Cât unul din părinţi trăieşte
Purtând spre cer sufletul sfânt.

Cum tata a plecat demult
Spre-adâncul liniştii divine,
Pun pâine pe mormânt şi flori,
Cu lacrimi ud ziua de mâine.

Să fim copii? Suntem copii
În faţa crucilor ce cresc
Sub iadeşul de porumbei,
Pe-aripi cu steagul românesc.

Că, Doamne, ţara ni-i tot mamă,
Pământul ei ni-i trup domnesc,
Suntem copii dintotdeauna
Şi pentru asta o iubesc!

E sfântă dragostea-ntre noi:
Copii, părinţi, apoi bunici,
Că de la mare până-n munţi
Raiul românilor e-aici!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Debra Barone: Mi se pare absolut minunat, Robert. Întotdeauna am spus că eşti chipeş.
Raymond Barone: Şi apoi râdeam şi râdeam şi râdeam.

replici din filmul serial Dragul de Raymond
Adăugat de Nicoleta Stroie
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trebuie să merg la o plimbare

Şi te privesc cum te îndepărtezi,
Intri într-un tunel din ce în ce mai întunecat,
Al cărui capăt nu-l văd
Şi-ţi văd chipul umbrit,
Cum milioane de alte figuri,
Îmi intră în raza vizuală
Şi tu te adânceşti într-o tăcere,
Tot mai puternic răspândindu-se,
De jur împrejurul acestui întuneric.
Dar oare tunelul care te absoarbe,
Nu se întunecă asemenea conştiinţei tale?
E linişte... Câteodată aş zice că e chiar prea multă,
Dar îmi amintesc că nu se mai aflase,
De tare multă vreme pe aici
şi o consider atunci Binecuvântată.
Însă nu pot opri întrebările să-mi alerge
Din cap până în picioare,
După care se îndreaptă spre tine,
Şi toate au un singur ţel,
Şi apoi mă întorc spre linişte
şi mă opresc spre a o asculta.
Şi e atâta soare în jur, alergând
cu un singur cuvânt în braţe, ca un disperat:
SPERANŢĂ
Ar trebui să merg la o plimbare.
E o vreme aşa frumoasă!

poezie de Doina Cristian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!